Posts Tagged ‘spovedanie’

Rugăciune…


Cui o citi să-i fie de folos sufletesc!

Făcut-am după putinţă, cu dragoste!!

papirus 11

Antoaneta Rădoi -de la Vrancea; 5 august 2016

Reclame

Amica mea, schimbînd ciorba pe o spovedanie!… Hristos a Inviat!


Vineri 10 aprilie 2015 m-am preumblat prin oras insotiță de amica a mea Y K, avînd de rezolvat niște trebuțe ce nu suportau amînare. In jurul orei 15,30 terminarăm noi trebuțele, si ajunse la Piata Unirii ea dă să se îndrepte într-o altă direcție, direcția casei ei. Eu îi spun că ar fi bine să vină pe direcția mea, să mergem la mine acasă. Ea nu, că pleacă acasă că are o ciorbă de numa-numa! Eu insist să vină la mine, chiar dacă nu am NIMIC de mîncare, nimic în frigider, NIMIC pe toate fronturile…să beam un ceai și să mergem și noi, apoi, mai spre seara la Biserică să cîntăm Prohodul Domnului, Celui Care Se răstignise pentru noi! Ea însă, cu îndărătnicie, se împotrivea repetînd ca un pick-up stricat, că ea se duce acasă că  are o ciorbă bună și că nu merge la mine că eu nu am nimic de mîncare și că ea crapă de foame. Se uita deja lumea la noi, căci ea striga tare, cu indărătnicie, că ea nu merge la mine fiindcă eu nu am ciorbă (de parcă se lipsea de cine știe ce năstrușnicie!!!), Plec spre direcția mea, nu înainte de a-i spune că o să-i pară rău dacă nu va veni la mine!! După cîțiva pași o simt însă în spatele meu! Ceva din insitențele mele, o mișcase, și acum venea tiptil după mine. Are diabet și, probabil că, FOAMEA aceea subită care te poate pune la pămînt o acaparase instantaneu și nu o mai lăsa să raționeze, drept pentru care, chiar reacționase aiurea, ridicînd vocea mai mult decît cerea momentul, repetînd într-una: nu merg la tine că tu nu ai ciorbă, mă duc acasă să mănînc..ciorbă!!!

– Mă seci cu CIORBA ta! Du-te la CIORBA aia grozavă a ta, îmbuibă-te, și lasă-L pe Hristos să te tot aștepte!!, îi zisesem cinic, plecînd în direcția casei mele și fără să mă mai uit în urmă. Dar, prin dreptul Bisericii Sf Antonie cel Mare, m-am trezit cu ea în spatele meu, bodogănea ceva legat de..foame, de…ciorba pe care eu nu o am acasă, asa cum are ea…

Am ajuns acasă, i-am prăjit ultimii mei 3 cartofi atrofiați, uitați de cînd hăii și bălăii prin bucătărie, și i-am dat sa mănînce. Apoi, i-am făcut ei un ceiuț și mie o cafea. Le-am îngurgitat, după care am plecat la Biserica țintă, trecînd rînd pe rînd pe lîngă multele Biserici cu care ne intersectam. Eu voiam să ajung undeva anume. Ea cîrtea, zicînd că o dor picioarele și că să rămînem la oricare Biserică. Și pe mine mă dureau îngrozitor picioarele și coloana, dar nu voiam să renunț. Am mers mai mult pe jos, cu picioarele noastre, decît cu autobuzul (de mașina mea nu ne puteam folosi din pricina ca imi expirase ITP-ul). Am participat la slujbă. Apoi preotul paroh a spus ca asteapta la el pe cei care doresc sa se spovedeasca. Eu m-am îndreptat spre ușă, să plec, dar amica mea se apropie de mine și-mi zice șoptit (mare lucru la ea treaba asta cu șoptitul!!!; ea tre` să urle cînd vorbește!!!):

-Nu stăm și noi la spovedit? Că eu nu m-am mai spovedit de pe vremea cînd l-am născut pe Cezar!!!…Sint vreo 17 ani de-atunci…

-Opssss!!! Ce-ți veni Zuzo??? Tu și spovada, baba și kalașnicovu!!! Abia te-adusei cu arcanu`  la Biserică, și-acu nu mai vrei să pleci??!!! Nu te grăbești spre casă să mănînci CIORBA aia de numa-numa???, o zeflemisesc io, stînd în ușa Bisericii și încercînd s-o șicanez. După care adaug: Hai să-ți fac un hatîr!  Și ne-am întors și-am rămas pînă tîrziu după ora 23,00, de s-a spovedit și amica mea după alți ”păcătoși” care erau programați. Apoi preotul îi spune că o așteaptă de Paște la Impărtășit! …

Bucurie s-a făcut în cer!!! Iată că Hristos lucrase la Piața Unirii, cînd eu tot insistam ca ea să vină la mine (fără să știu de ce fac asta!!! De regulă nu o invit, nu insist și nu o iau cu mine pe la Biserică…), și cînd a determinat-o pe ea să renunțe la grozava ei ciorbă, fiindcă dorea ca ea, amica mea, să vină la EL, ca EL să-i dea iertarea păcatelor, prin SPOVEDANIA neprogramată de ea, și să-i ofere, mai apoi, TRUPUL și SÎNGELE Lui!

Așa lucreaza Hristos! Lucrează în inimile noastre, așa cum știe EL. Lucrează prin oameni, prin cei de lîngă noi, și ne cheamă la EL!

Hristos a Înviat!

Editorial de Elena Trifan despre Lansarea cartilor de „sfirsit de an” la Cenaclul Literar „Octavian Goga” de la Casa Calderon, Bucuresti


    Editorial publicat in revistele: „Confluente literare”, „Starpress” si „Singur”…

SFÂRŞIT DE AN LA CENACLUL LITERAR „OCTAVIAN GOGA”, BUCUREŞTI

 

 

Vineri, 19 decembrie 2014, Cenaclul literar „Octavian Goga”, Bucureşti, şi-a încheiat activitatea pe acest an într-un mod sărbătoresc, la Centrul Socio-Cultural „J. L. Calderon” din Bucureşti, reuşind să strângă laolaltă specialişti din domenii ştiinţifice şi artistice, uniţi de pasiunea pentru studiu, cercetare şi creaţie, dornici să comunice din rezultatele muncii dumnealor, să evidenţieze valoarea muncii semenilor lor, să se bucure împreună în preajma marii Sărbători a Naşterii Mântuitorului.

Activitatea s-a deschis prin a evoca şi omagia momentul naşterii lui Iisus, sâmburele creaţiei, Învăţătorul învăţătorilor, vindecătorul bolilor, răscumpărătorul durerilor, prin intermediul colindelor interpretate sincer şi emoţionant de către tinerii Petre Moise şi Mădălin Marian.

Florin Tudorache, doctor în fizică nucleară,  a prezentat aspecte ale vieţii şi activităţii lui Nicolae Paulescu (1869 – 1931), om de ştiinţă român, medic, fiziolog, descoperitorul insulinei de al cărei efect tămăduitor dumnealui însuşi beneficiază.

Au urmat două lansări de carte: Elena Armenescu „Gânduri de utrenie” şi Antoaneta Rădoi „Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!!!… (Spovedania unui învins!).

Cartea Elenei Armenescu a fost prezentată de Floarea Necşoiu, profesor, Geo Călugăru, scriitor, preşedintele Cenaclului „Octavian Goga” şi moderatorul acestei activităţi, Silvia Chiţimia, scriitor, folclorist, Ion C. Ştefan, profesor, poet, prozator şi eseist, Nicolae Năcioiu, cercetător ştiinţific.

Floarea Necşoiu a menţionat că Elena Armenescu a simţit nevoia de a lăsa urmaşilor încărcătura acestui timp, reuşind totodată să depăşească limitele acestuia, deoarece cărţile ca şi pietrele sunt statornice în faţa viiturilor.

Dumneaei a evidenţiat ca trăsături definitorii ale medicului şi scriitorului Elena Armenescu, pasiunea pentru studiu, pregătirea intelectuală foarte bogată, credinţa nestrămutată în Dumnezeu, interesul pentru amănuntul cotidian, înţelepciunea, adevărul, iubirea pentru semeni, mândria de a aparţine acestui pământ, freamătul minţii şi al sufletului, afirmând totodată că gândurile rostite în utrenie ridică sufletul autoarei la înălţimea sacrului.

Silvia Chiţimia a prezentat personalitatea doamnei Elena Armenescu în corelaţie cu modelul suprem care este Iisus Hristos, dulgher, învăţător, „medicus magnus”, asociind momentul religios al utreniei prezent în titlul cărţii cu „Cântecul zorilor” din folclorul românesc, ambele având rol de purificare, de preamărire a răsăritului Soarelui, identificat cu Iisus.

A menţionat totodată trăirea afectivă puternică a autoarei care a scris cartea cu inima, urmând parcă îndemnul adresat de Saint-Exupery în romanul Micul Prinţ „Adevărul se cunoaşte numai cu inima”, cât şi valoarea tămăduitoare a acesteia, atât ca medic, cât şi ca scriitor, cuvintele din carte devenind medicamente ale sufletului.

De asemenea a apreciat interpretarea de colinde la această sărbătoare ca o formă de comuniune cu Iisus Hristos, deoarece aşa cum se spune în Evanghelie „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi eu în mijlocul lor.” (Matei, 18:20)

Geo Călugăru a evidenţiat motivaţia cărţii, scrisă din foame de sfinţenie sufletească, structura caleidoscopică a acesteia, fiind alcătuită din 32 de eseuri în care sunt prezente o varietate de subiecte, poezii, citate biblice, îndemnuri etc.

Sentimentul care stă la baza scrierii este iubirea „cordonul ombilical care o leagă pe autoare de Dumnezeu”, aceasta  neezitând să îşi exprime sentimentele de mâhnire, revoltă, indignare  în faţa anumitor aspecte ale realităţii.

Medicul Elena Armenescu îndeamnă la vindecare prin prietenie şi găsirea prilejurilor de bucurie, la realizarea unui schimb energetic om-natură.

Ion C. Ştefan a identificat  specificul literaturii scrise de medici cu o eliberare după trăirile intense din timpul activităţii medicale, iar gândurile de utrenie cu un fapt de purificare. După părerea dumnealui, medicii sunt pionieri ai vieţii, îngeri ai eliberării.

Nicolae Năcioiu a încercat să definească personalitatea doamnei Armenescu prin prisma nevoilor esenţiale ale omului pe care aceasta le îndeplineşte în totalitate: nevoia de a da sens vieţii, de a avea mintea proaspătă, nevoia de mirare, de bucurie, de extaz, de a nu se plictisi, de îndoială, de suspiciune, de armonie, de transcendenţă şi ascendenţă.

Vorbind despre sine însăşi Elena Armenescu a menţionat satisfacţiile pe care le are un medic pediatru şi atitudinea eroică de intervenţie rapidă pe care trebuie să o aibă un medic care lucrează la serviciul de reanimare, cât şi felul în care au interferat medicina şi literatura în viaţa dumneaei, uneori scriind versuri pe reţete între două urgenţe.

Şi-a prezentat totodată proiectele literare, o carte intitulată „Gânduri de vecernie” şi una despre destinul creatorului.

Cartea Antoanetei Rădoi „Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!!!… (Spovedania unui învins!) a fost prezentată de Floarea Necşoiu şi Geo Călugăru.

Floarea Necşoiu este impresionată de suferinţa tinerei scriitoare Antoaneta Rădoi care „a traversat perioade de viaţă negre, marcate de moartea unor fiinţe dragi, de despărţirea de un suflet, de boală cruntă, de pagube şi pierderi culminând cu desfiinţarea micuţului ei Magazin” de către oamenii Bisericii de la care s-ar fi aşteptat la milă şi întrajutorare.

După părerea profesoarei Floarea Necşoiu, cartea este o „tulburătoare mărturisire, făcută cu sufletul la gură, cu lacrimi de sânge, cu revoltă, cu indignare şi cu zbatere între a înţelege şi a îndura, între a spera şi a deznădăjdui, între a lupta în genunchi şi a ridica ochii spre Cer, implorând ajutor şi iertare.”

Geo Călugăru printre alte aspecte ale operei remarcă nota de „profundă ironie amară” în care a fost scrisă şi că autoarea a fost impulsionată în a-şi deschide sufletul şi a-şi mărturisi suferinţa de faptul că anul acesta a fost declarat „Anul Spovedaniei.”

După cum afirmă autoarea însăşi, pentru ea cartea are valoare de defulare a unor trăiri dureroase: „M-am răcorit”.

Scriitoarea Ioana Stuparu şi actriţa Doinea Ghiţeanu au citit fragmente din cele două opere prezentate. Actriţa Doina Ghiţeanu a interpretat şi cântece de iarnă.

Medicul scriitor Corneliu Zeană şi-a exprimat în versuri aprecierea la adresa activităţii şi a autoarelor:

„Dublă lansare, cu colindători

În spiritul creştin de sărbători,

A unor cărţi, ce, iată, printre rânduri,

Ajuns-au să ne pună iar…pe gânduri.”

„Mă bucur că-n această ţară

Care vorbeşte româneşte

Se mai iveşte, bunăoară,

Şi cineva care gândeşte.”

Auzul ne-a fost impresionat şi de alte versuri al căror autor ne-a rămas necunoscut şi pe care, spre părerea noastră de rău, nu le-am reţinut în întregime.

„Cu ale tale gânduri de utrenii

Trecute tandru prin azur

Mi-ai luminat calea spre sfinţenie …”

Prin complexitatea cărţilor prezentate, a evocărilor, a comentariilor activitatea de la Centrul „Calderon” a cuprins domenii şi aspecte foarte vaste: literatură, medicină, religie, folclor, turism, comerţ, medicină, teatru, pedagogie, morală, relaţii interumane, muzică, toate trecute prin filtrul  sufletului, într-o atmosferă sărbătorească, luminoasă, sinceră şi prietenească.

A consemnat Elena Trifan

Profesorul Geo Călugăru, despre…”Prigonitorii mei…”


   Geo Călugăru, cuvînt rostit despre…

sub brad prigonitoriiPrigonitorii - 19 noiembrie

„Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!!! („Spovedania unui învins” ) de Antoaneta Rădoi

  Convinsă profund de adevărul conţinut în zicerea de două rînduri de pe copertă: „Dacă stai în genunchi înaintea lui Dumnezeu, poţi să te ridici în picioare în faţa lumii şi să o înfrunţi”, Antoaneta Rădoi îşi asumă acest risc, numit tranşant în chiar titlul cărţii: „Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!!!” („Spovedania unui învins” )

  În acelaşi sens al convingerii şi credinţei sale creştin-ortodoxe, ne oferă textul îndemn al Mitropolitului Andrei Şaguna din Biblia Sinodală din 1936: „Să se dea poporului în mînă, înainte de toate şi mai presus de orice carte din lume, spre citire, gîndire şi îndreptare, SFÎNTA SCRIPTURĂ, căci este lăsată de la Dumnezeu pentru hrănirea duhovnicească a tuturor!”

   Într-o notă de profundă ironie amară prezentă pe tot parcursul conţinutului acestei cărţi-spovedanie, scriitoarea Antoaneta Rădoi, ajunsă dincolo de limita răbdării din pricina nedreptăţilor ce i se fac de prigonitorii săi din Sinod în frunte cu mai-marele acestuia, îşi ia, cum se spune, inima în dinţi şi ca la o spovedanie în faţa Judecăţii de Apoi, dezvăluie adevăruri cutremurătoare despre sinodalii care n-au nici în clin nici în mînecă de-a face cu perceptele care ar fi trebuit să le diriguiască viaţa şi comportarea faţă de semeni, faţă de cei pe care au datoria să-i călăuzească, nu numai prin vorbe ci şi prin fapte, spre Împărăţia lui Dumnezeu.

  Antoaneta ne încredinţează că s-a simţit îmboldită să ne dezvăluie cumplita prigonire la care a fost supusă de înalţii prelaţi din Sinod, ca urmare a hotărîrii preafericitului patriarh al BOR de a proclama acest an, 2014, „Anul Omagial al Spovedaniei” şi ca să facă, măcar o dată în viaţă ascultare, ca o bună creştină ce se consideră că este, s-a încumetat să purceadă la o…spovedanie, dorind să-şi mărturisească „recunoştinţa” faţă de „grijuliii săi păstori” care nu s-au lăsat pînă n-au obligat-o să-şi închidă micuţul Magazin cu obiecte de cult -realizate, multe dintre ele, de ea însăşi, avînd aclificarea corespunzătoare, produse din a căror vînzare să aibă banii pentru cele necesare vieţii de zi cu zi-, pe motiv că numai Patriarhia are acest drept. Cu amară şi dureroasă ironie, scriitoarea Antoaneta Rădoi scrie că „nu putea să fie atît de ingrată încît să lase să treacă în necunoscut atîta „iubire de semeni” de care a avut „binecuvîntata bucurie” de a se „bucura” atîţia „binecuvîntaţi” ani, graţie preaplinului lor de „duhovnicească iubire”, revărsată asupra sa de maxima „generozitate” cu care au dat-o pe mîna Gărzii Financiare, ei…bunii păstori şi învăţători, ei mai-marii Bisericii sale, pe ea…sora lor mai mică!!! Antaoneta nu putea să lase să treacă neobservată „dragostea şi căldura” pe care, ei sinodalii au revărsat-o, cu atîta „largheţe de inimă” asupra „fiicei lor duhovniceşti”, scumpii săi „tătici”, întrucît…o ardea şi o arde căldura inimilor lor! „E-atît de fiebinte!!!” şi, adaug eu, cu atîta amară ironie mărturisită, încît ne cutremură. Permiteţi-i –li se adresează autoarea sinodalilor- dar, să se răcorească!!! Căci vrea să vă întoarcă, măcar şi în parte, domnilor sinodali, RESPECTUL pe care vi-l datorează! Primiţi-l, aşadar!

  Trecînd de la exprimarea indirectă la cea a persoanei care se confesează, năduful simţit este şi mai accentuat: „Vă cer iertare, „scumpi şi sfinţi” sinodali, vouă celor atît de „iubitori” faţă de cei care „v-au căzut la împărţeală! Vă cer iertare că eu am îndrăznit să mă ating de firimiturile ce ar fi putut cădea de la masa voastră îmbelşugată! Vă cer iertare pentru că, neştiind că aţi pus monopol pe cele ale lui Hristos, am îndrăznit să mă apuc, cu mîinile tremurînde, de poala hainei Lui…”

„ Vă cer iertare şi, făcîndu-mi SPOVEDANIA, vă invit să vă deschideţi bine auzul gingaşelor voastre urechi, dar, mai ales, îmi doresc să vă deschideţi inimile spre primirea…Duhului Sfînt!

  Doamne, pe Tine, Te rog: iartă-mă! şi nu mă înscrie la mai multe păcate! Căci Tu ştii, Doamne, toate „neputinţele” mele şi ştii că nimeni nu şi-ar fi sacrificat nici măcar un fir de păr din preţiosul scalp, ca să le spună!…Iară tu creştinule, oricine-ai fi: mirean, preot, monah, ierarh, patriarh, „aminteşte-ţi să fii demn!” „Numai aşa vei vedea că am dreptate! Şi cît mi-aş fi dorit să nu am!!!”

Profesor, scriitor; Geo Călugăru

Membru al U.S.R

Cuvînt rostit la lansarea cărţii: „Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!!!” („Spovedania unui învins”), autor, Antoaneta Rădoi

 

P.S. Scriitoarei ANTOANETA RĂDOI, autoarea cărţii „Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragsote!!! ( „Spovedania unui învins!”):

Pînă la Dumnezeu, să n-o mănînce sfinţii

ANTOANETA inima-n dinţi şi-a luat

Cu durere-n suflet şi-a certat Părinţii

Şi pentru a lor iertare, la Domnul s-a rugat.

                        Profesor Geo Călugăru

   Coordonator al Cenaclului literar: Octavian Goga

Rugaciune de pocainţă, pentru pruncii avortaţi


Dăunăzi, mi-a revenit în minte un lucru petrecut în viaţa mea cu mult-mult timp în urmă. Uitasem definitiv (…) de lucrul acesta. Tot frămîntîndu-mă sa înteleg „rostul” unor evenimente neplăcute care au avut loc, repetat, în viaţa mea, am pus multa rugăciune înaintea Domnului meu Hristos. Am rugat-o pe Maica Domnului şi a mea, pe Fecioara Maria, cît şi pe Sfinţi, pe Îngerul Păzitor să-mi fie mijlocitoari în a descoperi ce anume îmi împiedica evoluţia, atît pe scara spirituală cît şi pe scara socială. Şi, surprinzător, un răspuns am primit.

   Mi-a aparut, din strafund de minte, venind la suprafata, în conştiinţa mea, un lucru demult uitat….”

{ Cu mulţi ani în urmă, am îndemnat o femeie să facă avort. Femeia avea mulţi copii şi familia trăia modest. Muncea mult pe bani puţini, avea un bărbat care cam bea, şi deşi era foarte, foarte harnic şi priceput la multe, nu-şi găsea un servici stabil cu carte de muncă, aşa că muncea cu ziua pe unde apuca, iar cei cărora le slujea îl răsplateau pentru munca sa, cel mai ades, cu cîte un pahar de vin sau cu cîteva ţuici.

Cînd am văzut-o pentru a N-a oară pefemeie cu burta mare, i-am zis cu seninatate:

– FEMEIE, la ce-ţi mai trebe’ încă un plod? N-ai şi aşa destui?

– Păii..păiii… zice, fîstîcit, femeia…păi, dacă am rămas grea, acu’ îl las,  ce să-i fac, dacă Domnu’ mi l-a dat?

– Cum, ce să-i faci? Dă-l afar’!, îi zic sec.

– Păii..păiii…

– Ce păi? Niciun păi!  Esti dusă, FEMEIE! Ce le mai dai să mănînce? Cu ce-i mai îmbraci? Cu ce-ţi mai plăteşti hangaralele casei, dacă tot torni la plozi?…Şi nici una, nici două îi propun s-o recomand cuiva să-i provoace un AVORT. Femeia s-a cam codit. Nu prea voia. Îi era frică…

Nu mai ţin minte cum sau în ce fel am ajuns la femeia care se pricepea la „meşteşug”.

Nu-mi mai amintesc ce s-a întîmplat. Tot ce-mi mai aduc aminte acum este aceea că „meştera” nu şi-a desăvîrşit „opera”, şi FEMEIA a dat naştere la două atunci,

frumoase gemene. Dar la vreo două săptămîni după naştere, una dintre ele a murit. Nici cealaltă nu era prea bine. Plîngea întruna, era mereu agitată, nu dormea, nu voia la sîn şi părea bolnăvicioasă. Femeia a dat fuga la mine şi m-a rugat să-i BOTEZ prunca. N-am stat pe gînduri. Am luat copila, am dat fuga la Biserica de care aparţinea  casa FEMEII, l-am rugat pe preot să săvîrseasca Botezul, şi acesta s-a şi înfăptuit.

Am dus copila acasă la părinţii ei. Naşul a înălţat-o în prag, mai sus de înălţimea lui (1,84) zicînd: fiica Daciei libere, fii binecuvîntată!!! După care a aşezat-o în pătut şi am plecat la casa noastră. Nu am „petrecut”, aşa cum petrec oamenii, cu băutura şi muzică. Oamenii cărora le Botezasem copila erau amicii noştri, trăiau modest

iar noi, naşii, nu eram petrecăreţi de felul nostru. Ne-am bucurat că am putut creştina copila, mai ales că mama se temea ca aceasta să nu „plece” dupa sora ei geamană…

Nu ne vizitam. Mai bine-zis, noi nu mergeam la ei. Treceau ei, din cînd în cînd, pe la noi, şi mai aduceau şi prunca uneori. Era frumoasă şi creştea, „cît alţii într-un an!!” Îi mergea excelent după Botez, spre bucuria noastră şi a părinţilor ei.

După o vreme nu ne-am mai văzut, timp de mai mulţi ani, desi locuiam în acelaşi oraş, dar în cartiere diferite.

Cînd copila a facut 14 ani, ne-am dus acasa la ei şi i-am dus finuţei noastre un dar de preţ. Ceva de aur, care , ziceam noi, să-i amintească de naşi, cît şi de vîrsta de 14 ani…apoi nu ne-am mai revăzut, decît la Cununia ei, la care finuţa a ţinut morţiş să fim prezenţi. După care ne-am dat uitării reciproc, finută căsătorindu-se cu un neamţ şi urmîndu-l pe acesta în ţara sa….

…………………………………………………………………………………………………………..

Ani în şir am ţinut POSTURILE şi m-am spovedit. O dată, preotul duhovnic m-a întrebat:

– Ai făcut avort?

– Nuuu, părinte!, i-am răspuns, oarecum MÎNDRĂ de mine!!!Apoi, instant, mi-a venit în minte…imaginea cu avortul…Şi-atunci, pun virgula şi-i zic preotului: Personal, n-am facut avort!, dar…am dus pe cineva, am îndemnat, pe cineva să facă avort!

-Ioi, ioi!!!, a zis părintele, dînd din cap, a tragedie. Şi-mi zice, mai apoi, ca trezindu-se dintr-un vis urît:

– Trebuie să Botezi un prunc!! Negreşit!

– Dar, am şi Botezat, părinte !, ii zic, victorioasă…şi-i povestesc, pe scurt, SENIN!!!, cum s-a întîmplat să Botez, chiar pe cea căreia eu, în netrebnicia mea, îi hotărisem SOARTA, prin îndemnul insistent pe care-l dădusem mamei sale..şi care, ca prin urechile acului, a scăpat, vie şi navătămată…şi care astăzi este o FRUMUSEŢE de femeie cu copii la casa ei…

– Da. Ai făcut bine! Dar..să mai botezi! Să mai botezi!

– Mai Botez, părinte!, îi răspund, senin, pierdut…fără să realizez DRAMA VIEŢII MELE în plinătatea ei…

…………………………………………………………………………………………………………………

Nu mai ţin minte mare lucru din „dialogul”, de atunci. Nici nu mi-am mai amintit, pînă mai ieri, despre CAZ. Nici măcar atunci cînd Dumnezeu a rînduit şi pe nepregătite, pe negîndite, am Botezat gemeni, copii în vîrstă de 6 luni ai unei femei ce-şi făcea veacul pe la poarta Mănăstirii Cocoşu de la Niculiţel, unde mersesem la un Hram, prin 2009. La „solicitarea” expresă a stareţului -cu care eu şi partenerul meu eram f apropiaţi-, am încreştinat pruncii. Atît! Doar i-am încreştinat. Cu peripeţii (despre care, poate voi scrie), dar..i-am încreştinat şi nu mai ştiu nimic despre prunci, deoarece, „soarta” ne-a purtat de atunci pe drumuri diferite şi nu ne-am mai intersectat…

Nu mi-am adus aminte de vorbele părintelui duhovnic, nici măcar atunci cînd mi-a fost rînduit s-o Botez pe o turcoaică. N-am Botezat-o pt păcatele mele, ci am Botezat-o pentru că ea a cerut! Şi nu mi-am adus aminte că am un păcat de..moarte!; pe care trebuie să-l ispăşesc! Şi nu mi-am adus, niciodată, aminte că am săvîrşit păcat,  nici spovedania nu am făcut-o, NICIODATĂ cu revărsare de părere de rău şi/sau cu zdrobire de inimă. N-am avut, pînă mai ieri, nicio apăsare!…

Şi pentru că, mai dăunăzi, păcatul acesta mi-a invadat conştiinţa, venind din străfund de minte şi de suflet, AZI  mă spovedesc!…}

atî

…………………………………………………………………………………………………………..

Mi-am petrecut aşadar ziua „meşterind” o rugăciune, personală, dar pe care vreau s-o fac cunoscută şi altora.

Atît femei cît şi bărbaţi! Poate nu strica!! Poate încă nu e prea tîrziu!!!…

pergament 98

Antoaneta Rădoi -de la Vrancea