Posts Tagged ‘smerenie’

Începutul Postului Mare sau „Duminica iertării”


Nu ştiu de ce-i zice „Duminica izgonirii lui Adam din Rai”, de vreme ce ar putea să i se spună -cum de altfel i se şi spune, cum am auzit azi la Sfânta Liturghie-, Duminica iertării -cuvinte ce-ţi bucură auzul şi-ţi mângâie inima. Ştiu însă că trebuie să spun acum câteva lucruri, acum la început de post. Probabil că-i zice Duminica iertării tocmai pentru că  de-acum încolo va începe Postul Mare, şi dacă te-apuci să posteşti, desigur trebuie să ceri iertare celor cărora le-ai greşit şi, totodată să acorzi iertare tuturor celor care ţi-au greşit, chiar dacă acelora nici prin gând nu le trece să-ţi ceară iertare! Nu contează, tu iartă! Urmează perioada de postire, de 40 de zile (corespondentă postului pe care l-a practicat Însuşi Iisus înainte de răstignirea Sa), după care vine Învierea. Învierea=naşterea din nou! Renaşterea! Şi…reprimirea în Rai. Şi re-primirea acesta nu e doar metaforică, ci chiar putem reintra în RAI, adică într-o viaţă frumoasă, curăţiţi fiind prin post, prin smerenie, prin milostenii după putinţă, prin demnitatea sfântă, prin iertarea cerută şi obţinută de la semeni şi de la Dumnezeu! Un simplu IARTĂ-MĂ!, spus din inimă e calea spre RAI (Adica spre Bine, spre Bucurie, spre Pace!!)!

Sunt multe de detaliat, însă pentru că orice om este dotat cu o cunoaştere (la diferite măsuri), n-am să intru în amănunte, n-am să spun ce cred eu despre subiectul abordat. Fiecare posteşte după cum îl îndeamnă inima şi starea sa. La acest capitol zic şi eu ce zice Scriptura: „Cine posteste sa nu se laude cu aceasta, nici să râdă de cei care nu postesc, ci să-şi ţină postirea în smerenie deplină!” Am spus-o cu cuvintele mele, citând din memorie.

Ce-aş vrea să mai adaug aici, acum, este aceea că iertarea o poţi obţine şi fără să ajungi neapărat faţă în faţă cu cel care ţi-a greşit sau cu cel căruia i-ai greşit. Cere-ţi iertare, omule, cere-ţi iertare, rugându-te, pune situaţia înaintea lui Dumnezeu, iar EL va şti şi…va lucra!! Şi vei avea bucuria IERTĂRII! Încearcă! E bucurie deplină!

POST BINECUVÂNTAT!

Anto R

Reclame

Protosinghelul Nicodim Bujor, Avraamul meu!!…


POD de DOR către… BATRÎNI

Protosinghelul  Nicodim Bujor, Avraamul meu

                                        (Autorul Acatistului Sfîntului Calinic de la Cernica )

                                                           un…ILUSTRU NECUNOSCUT!

pr nicodim in rama cu luminare alba0001

  Înțeleptul spune: Cine nu are bătrîni să-și cumpere! Ei, bine! De nu l-aș fi avut pe părintele Nicodim Bujor, ar fi fost necesarmente trebuință să mi-l cumpăr! Dar, Dumnezeu în mărinimia Sa, mi l-a dăruit!! Așadar..gratis! De aceea, nu-mi mai rămîne decît să spun, cu recunoștință: Slavă, Ție, Doamne! Si Binecuvîntat fii bunule, drag, scump și sfînt Părinte, Nicodim Bujor, omule și brav soldat al lui Dumnezeu!

 Protosinghelul Nicodim Bujor a fost și va rămîne una dintre prealuminatele stele ale Bisericii lui Hristos din Biserica Ortodoxă română! A fost un duhovnic iscusit, un preot și om de o rară noblețe sufletească și este autorul Acatistului Sfîntului Calinic de la Cernica! A fost unul dintre preoții trăitori în Hristos și unul dintre duhovnicii iscusiți pe care Biserica Ortodoxă din România i-a avut dar pe care sinodalii n-au știut să-i prețuiască și…NU L-A PREȚUIT!! și, sfinția sa este cel care, cu un an înaintea canonizării Sfîntului Calinic de la Cernica, atunci cînd se zvonea că va urma canonizarea, a întocmit, într-o dudovnicească și îngerească limbă, unul dintre cele mai minunate Acatiste creionate vreodată. Și, cu toate că el a dat neamului rămânesc acest minunat Acatist (cinstindu-l, astfel, pe Sf Calinic și prin el pe Dumnezeu -Cel Care a pus Har peste Har în lucrările Sale, prin Sfinții Săi pe care ni i-a dăruit spre folos!), părintele Nicodim Bujor, el, autorul Acatistului, așadar, este un…”ilustru necunoscut!”

  L-am cunoscut pe părintele Nicodim Bujor în primăvara anului 2005, pe cînd sfinția sa avea 90 de ani! M-am bucurat cîțiva ani buni de binecuvîntarea de a-l fi cunoscut și-I mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru că m-a bucurat pe mine -ingrata!- cu aceastăSfîntă Binecuvîntare!

 Părintele Nicodim Bujor s-a născut la Piatra Neamț și este al 8-ulea copil din cei 11 ai familiei. A studiat la Liceul Petru Rareș, liceu pe care l-a absolvit cu notă maximă, după care a s-a înscris la Scoala de Geniu din Timișoara, pe care a abandonat-o în favoarea teologiei. A fost închinoviat la Mănăstirea Cernica în anul 1935 ”la recomandarea și cu binecuvîntarea Preafericitului Patriarh, de la acea vreme, Nicodim Munteanu”, la propunerea lui Gala Galaction, care l-a și însoțit la Mănăstire și căruia părintele Nicodim Bujor i-a păstrat, în întreaga sa viață, o cinstire deosebită. Nu era dată să ne ducem la Părintele și, printre altele sau înainte de toate, să nu ne vorbească despre marele GalaGalaction, cel care ”l-a descoperit” pe tînărul Nicolae (Pr Nicodim de mai tîrziu și de-a pururi!) și, mai apoi, ”l-a recomandat” la…Dumnezeu, prezentîndu-l celor care administrau la acea vreme Mănăstirea Cernica.

 Părintele era mic de statură și subțiratic, drept pentru care, Secretarul Mănăstirii, cînd l-a văzut pe tînărul Nicolae (pe atunci), n-a putut să-și reprime mirarea, așa că l-a întrebat pe preotul și profesorul Gala Galaction (Grigorie Pișculescu era numele lui și era profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă și preot slujitor la Mănăstirea Radu-vodă din București.):

–          Ce va face el la Mănăstire? La care, marele Gala Galaction i-a răspuns concis:

–          Găina asta mică, să vedeți ce ouă multe are să facă!

Mulți dintre cei care au avut bucuria de a-l fi cunoscut știu ”ce multe ouă” a făcut acest

blind, bun și înduhovnicit preot al lui Dumnezeu. Iar eu știu și mai bine cite ”ouă” a făcut ”găina asta mică!!”, dragul, scumpul și sfîntul meu părinte, Nicodim Bujor, cel pe care eu l-am numit, Avraamul meu!

La închinovierea părintelui Nicodim Bujor ca monah în Mănăstirea Cernica, la depunerae voturilor monahale, marele Gala Galaction a mai spus:

–          Bucură-te Mănăstire, că frumoasă floare-ți vine!

Ce frumos!… Știa părintele, profesorul Gala Galaction, ce știa!!…”Frumoasă floare” a Bisericii lui Hristos a fost, atît cît a trăit, și ”frumoase flori” a sădit în Biserica, în Grădina lui Dumnezeu și în multe inimi!

  Ceea ce mi se pare interesant și, poate, demn de reținut, în cazul Bătrînului NicodimBujor, este aceea că el a venit pe lume într-o zi de Sărbătoare (pentru ortodocși), pe 5 mai 1915, de Sfînta Irina și a plecat din lume tot într-o zi de Sărbătoare, pe 30 ianuarie 2011, de Sfinții Trei Ierarhi – trei arhierei și dascăli ai lumii creștine: Vasilie cel Mare, Ioan Gură de Aur și Grigorie Teologul! Și ceea ce mi se pare și mai interesant este aceea că părintele Nicodim Bujor, dăduse examen și intrase cu brio la Școala deGeniuTimișoara, dar nu a urmat-o, ci, din pronie dumnezeiască, a urmat calea…monahismului și a ajuns un… ”monah de geniu”, ”un soldat de geniu” în Mănăstirea Cernica! El devenind un brav soldat al lui Hristos! Era îmbrăcat în Armele Luminii  și a trăit ca un Înger în Trup, fiind de-o bunătate și blîndețe arar întîlnite și de o curățenie sufletească care…te sfințea! Era un preot, un monah ”bolnav de iubire!” El chiar avea o vorbă, și anume: ”Aș vrea să pot răspîndi o EPIDEMIE, ca să-i îmbolnăvesc pe toți de SFINȚENIE!” Așa o dragoste mare avea, încît își doarea să aibă puterea ca, prin atingerea sa de noi să ne sfințească! Ceea ce se și întîmpla! Numai că noi, nedesfințeam, grabnic, de cum plecam de la sfinția sa, umplîndu-ne iarăși cu păcate, lucru pentru care părintele suferea, însă nu ne certa niciodată ci, de fiecare dată, de cum ajungeam la sfinția sa, ne curăța cu rugăciune și cu dragostae lui nemăsurată  plîngea la Dumnezeu și la Maica Domnului pentru noi! N-o făcea fățiș, la vedere, ci…în taină! Am simțit asta de nenumărate ori! Și am văzut lucrarea lui Dumnezeu săvîrșită

prin acest iscusit duhovnic! Și nu odată!… De cum intram pe ușă, ne lua pe fiecare în brațele lui primitoare și făcîndu-și mîinile căuș în jurul capului nostru, ne binecuvînta  cu binecunoscuta-i, UNICA, DUMNEZEIASCA sa binecuvîntare: ”Duhul Înțelepciunii, Duhul Răbdării și al Modestiei, Duhul Bărbăției și al Gîndului Curat …Toată Darea cea Bună și tot Darul cel Desăvîrșit să se pogoare de Sus, de la Părintele Luminilor!”, după care ne pecetluia cu Semnul Crucii și ne săruta pe frunte,sfințindune! Prin această Sfîntă Sărutare deveneam ai lui!…

  Părintele Nicodim Bujor, acest ”ilustru necunoscut”, era un erudit. Știa 4-5 limbi străine. Dar încă de cînd a intrat în Mănăstire a făcut foarte multa muncă fizică, lucrînd din greu pe lîngă Cantinele de Săraci de la Așezămîntul Sfinții Apostoli, unde alegea grîul pentru 20 de colive care se făceau săptămînal pentru pomenirea celor căzuți pentru apărarea Patriei și a neamului, plus că ajuta la tot ce era muncă fizică acolo. Ne spunea că acolo, în vremea aceea, mîncau 150 de oameni ai străzii, pe care, după ce el ajuta la prepararea mîncării, îi servea la masă!

 Părintele a întocmit  multe lucrări scripturistice necesare la stăreție (lucru despre care nu se vorbește încă nimic -deși au trecut deja 4 ani de la plecarea lui dintre noi-, ca și cum nu s-ar ști, deși acele lucrări există, din cite știu eu de la părintele Nicodim Bujor și ele pot da mărturie, la nevoie, despre activitatea intelectuală desfășurată de sfinția sa în cadrul Mănăstirii și nu numai!- și tot dumnealui s-a ocupat de editarea ziarului ”Cuvînt Bun” . A făcut parte, alături de marele Dumitru Stăniloaie (și de alții mai puțin cunoscuți mie!) din Rugul Aprins, al cărui CREZ era apărarea CREDINȚEI și a VIEȚIICREȘTINE, care erau amenințate de Comunism.

 Despre munca fizică pe care a trebuit să o exercite în cadrul Mănăstirii, părintele ne povestea cu umor că, de cum a sosit a fost repartizat la Arhondar (loc unde se primesc oaspeții), iar administratorul l-a întrebat dacă știe cumva ceva limbi străine și dacă da, care anume, iar el a răspuns:

–          Da știu! Știu germană, franceză, greacă, latină, ebraică. La care, administratorul i-a zis:

–          Ei, acum o să înveți o limbă nouă: tîrnăcop, sapă, hîrleț!…

Părintele Nicodim Bujor a slujit cu credincioșie  făcînd, așadar, fel de fel de munci fizice, chiar dacă structura lui fizică nu-l prea ajuta, dar și muncă intelectuală, pentru că intelectul -acest UNIC, dumnezeiesc DAR, îl ajuta mult!!!…

 Pe vremea aceea se avansa greu în treptele preoției (nu ca azi!!!, contra-cost; simonic!!) și el a trebuit să facă multă ascultare pînă să ajungă să capete ”medalia” de protosinghel, pe care a obținut-o după ani mulți de multă osteneală și slujire adusă lui Hristos, Maicii Domnului, Sfîntului Calinic și oamenilor! Cu ”medalia de protosinghel” a și rămas părintele pînă în ultima zi a vieții sale, medaliecu care va merge și în..CERURI și cu ea se va prezenta înaintea Tronului Slavei!!!… Căci Biserica Ortodoxă, căreia părintele i-a slujit cu credincioșie neștirbită timp de cîteva decenii bune, nu și-a mai găsit timp să-i acorde acestui duhovnic și învățător iscusit, acestui Avva, bravului soldat al lui Hristos, părintelui Nicodim Bujor, nicio altă…medalie! Niciun rang preoțesc! Slavă, Ție, Doamne!, că acum bunul, blîndul, dragul, scumpul și sfîntul meu părinte, Nicodim Bujor, se bucură în Ceruri de Slava Ta! Și aceasta ne este nouă, ucenicilor lui, mîngîiere! Și ne dă nădejde, totodată!

În 1955, Părintele Nicodim Bujor, a avut un însemnat rol, participînd activ, trup și suflet, la canonizarea Sfîntului Calinic, eveniment despre care ne relata, povestind cu mare revărsare de suflet. Trăia, de fiecare dată cînd ne povestea, fiecare moment al Actului Canonizării Sfîntului, față de care sfinția sa avea o mare-mare evlavie și cinstire! Cinstire pe care și-a manifestat-o încă înainte de canonizarea Sfîntului, alcătuind un Acatist de o dumnezeiască frumusețe stilistică! Ascultati, vă rog, simfonia duhovnicească revărsată din sufletul lui: ”Pomenirea ta cea purtătoare de lumină, Ierarhe Calinic, veselește sufletele celor credincioși, iar atingerea de Racla Sfintelor tale Moaște sfințește sufletele și dăruiește tămăduiri; pentru aceasta, cinstindu-te, cu bucurie îți cîntăm: Bucură-te Sfinte Ierarhe Calinic, cel ce de Dumnezeu ai fost înțelepțit”…

Tot Părintele Nicodim Bujor, prin pronia dumnezeiască, însemnase cîndva Cinstitul cap al Cuviosului Stareț Gheoghe de la Cernica, acest lucru fiind de folos mai tîriu -prin 2006 parcă- la identificarea și proslăvirea acestuia, la vremea canonizarii.

  L-am cunoscut pe părintele și pot spune și o spun cu bucurie, că am avut și am cu sfinția sa o legătură specială (lucru despre care vorbesc pe larg în cartea mea: Dragul, scumpul și sfîntul meu Părinte, Nicodim Bujor, autorul Acatistului Sfîntul Calinic de la Cernica, un…ilustru necunoscut!” -publicata in aprilie 2015, de Hramul Sf Calinic și a cărei lansareaa fost făcută la mormîntul scumpului meu părinte, Nicodim Bujor, în Cimitirul Mănăstirii Cernica; ca un omagiu adus Părintelui meu drag, scump și sfînt, precum și Sfîntului Calinic, Sfînt pe care Părintele Nicodim Bujor îl prețuia nespus). Nu înțeleg ”taina„. Nici nu am încercat să o descifrez. Doar mă bucur de binefacerile ”prieteniei” noastre, și-atît! Pentru că, DA, pot spune, în adevăr, că părintele Nicodim Bujor îmi este un real prieten! Poate singurul pe care îl am!…Cum altfel să înțeleg grabnicul ajutor, sprijinul și ocrotirea de care mă bucur din partea lui, încă din prima zi în care l-am întîlnit? Căci, din prea-plin de duhovnicească dragoste, mi-a revărsat în inimă, îndrăznesc să zic…un strop de har

 –Îți mulțumesc, drag, scump și sfînt Părinte, Nicodim Bujor! Binecuvîntat fii între Sfinții lui Dumnezeu și Binecuvîntat să fie Dumnezeu, Care mi-a dăruit mie bucuria de a te fi întîlnit și de a mă bucura de binecuvîntările sfinției tale!

 Despre părintele Nicodim Bujor, Avraamul meu, cum cu duiosă dragoste l-am numit eu, aș putea vorbi la nesfîrșit, findcă am multe experiențe de viață trăite, dar nu o voi face și aici! Cei interesați pot citi cartea mea, despre care am făcut cunoscut mai sus! Tot ce aș vrea însă să mai spun este aceea că, părintele a slujit în Mănăstirea Cernica vreme de mulți-mulți ani și a  slujit cu credincioșie, cu sfințenie, punîndu-și sufletul pentru Mănăstire, pentru Maica Domnului, pentru Sfîntul Calinic și pentru oameni!

 A fost multă vreme faorte-foarte bolnav, timp în care, avînd binecuvîntarea mai-marelui său, s-a retras din Mănăstire  pentru a-și urma drasticul tratament! A viețuit la o familie din Ploiești care a avut mare grijă de sfinția sa. Acolo l-am cunoscut și eu. Și pot spune că dacă nu ai fi știut că este bolnav, că suferă de o boală atît de cruntă, nu ai fi descoperit, pentru că părintele NU SE VĂITA NICIODATĂ! Și era primitor de oaspeți! Ne primea, totdeauna, cu bucurie și cu larghețe mare de suflet ”la orice oră din zi și din noapte!” Tăifăsuiam cu sfinția sa ore în șir și nu se sătura să ne vorbaescă despre sfinți, despre marii noștri cărturari, despre al său duhovnic, marele Gala Galaction, iar despre Sfîntul Calinic și despre Maica Domnului ne vorbea cu revărsare de suflet, îndemnîndu-ne să-i cinstim cu mare evlavie și să-i chemăm în ajutor! Despre Maica Domnului făcea mereu remarca: ”Toată guvernarea lumii a dat-o Hristos, mamei Sale, Fecioara Maria și cu ea, prin mijlocirea ei, vom rezolva multe lucruri!” (Pentru cine are urechi de auzit, sa audă!)

 Cu ceva vreme înainte de plecarea sa la Domnul, Dumnezeu a rînduit și părintele Nicodim Bujor a fost readus la Cernica și a viețuit în chilia sa, pe care stă scris: Pr. Nicodim!

 După o viață de sfințenie închinată lui Dumnezeu, Biseicii și mădularelor ei, oamenii, părintele Nicodim Bujor a trecut la Domnul, la 96 de ani, așa cum am mai spus, pe 30 ian 2011! Ziua în care Biserica Ortodoxă îi prăznuia pe Sfinții Trei Ierarhi! Așadar, într-o zi de Sărbătoare venise pe lume și tot într-o zi de Sărbătoare pleca la Domnul! Și aceasta este pentru mine UN SEMN ce-mi dă nădejfe! Și nu-s singura!…

A plecat la Domnul! Acolo de unde și venise!…Și venise spre bucuria și mîntuirea multora, printre care, îndrăznesc să mă număr…și eu! Căci îndrăznesc la mîntuire, din pricina promisiunilor părintelui! Și pentru ale lui sfinte rugăciuni și promisiuni, îndrăznim -cred- noi toți, cei care am avut binecuvînatata bucurie de a-l fi întîlnit!

A fost înmormînatat, fără fast, în Cimitirul Mănăstirii Cernica…

S-a dus Părintele…tiptil…smerit! Așa cum a trăit! Și, la 4 ani de la plecarea lui la Domnul, ucenicii lui încă tac! Parcă înadins s-ar vrea ca el, BĂTRÎNUL Nicodim Bujor, autorul Acatistului Sfîntul Calinic de la Cernica, acest Avva care a trăit smerit și care a lăsat națiunii ortodoxe un minunat Acatist -după care se slujește în Mănăstiri și Biserici ce poartă HRAMUL Sfîntului Calinic-, să rămînă un..”ilustru necunoscut!”

Prea multă discreție domnilor!! Dar…

                                                              Fiți iertați! Și…Iertați!

                                                                                           Autor: Antoaneta Rădoi -de la Vrancea

Îndemn la omenie


cuvint de folos cu luminare0000

 Să facem rugăciuni de cerere dragii mei, dar să nu reducem Rugăciunea la un simplu ori contiuu cerşit! Să facem, înainte de toate, multă Rugăciune de pocăinţă şi, totodată, să nu uităm să mulţumim pentru toate şi, mai ales, pentru prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră!

 Şi Rugăciunea este o ÎMPĂRTĂŞIRE a noastră cu Dumnezeu! ne ÎMPĂRTĂŞIM, dară, cît mai des cu ACESTA prinRUGĂCIUNE! Fie ea de cerere, fie de păcăinţă, fie de mulţumire şi slavă lui Dumnezeu!

 Să nu uităm că, cu fiecare păcat, mai batem un cui în Crucea Răstignitului!!! Ia-uziţi ce spune un Înţelept: „Oamenii L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu şi nu vor să răspundă cu dragoste la dragostea Lui, ci, cu încăpăţînare, refuză categoric, coborîrea Lui de pe crucea Răstignirii!!!”Relvant! Foarte relevant!!, dacă pot spune aşa

 Şi iată ce spune mai departe înţeleptul: „Ajută-mă, semenule, să te ajut să-L coborîm pe Hristos de pe Crucea pe care, cu duşmănia, cu ura, cu nemilostivirea, cu neiubirea de semeni, cu lăcomia noastră, ÎL ţinem răstignit!” Haideţi, dară, să fim oameni buni şi haideţi să nu mai amînăm, printr-un încăpăţînat refuz, coborîrea Domnului Iisus de pe Cruce! Haideţi împreună, toţi ( tu Petrişor, tu Radu-Iustin, Tu Ioan-Alexe, tu Lucian Z, tu Cordunene şi tu Veniamine, tu Cipriane, tu X şi tu Y şi voi cei care v-aţi sfădit cu mine şi io cu voi şi unii cu alţii şi care ne duşmănim fără rost), să ne unim inimile în bunătate, în blîndeţe şi în dragoste şi… să ne iertăm unii altora toate cîte le-am geşit unii faţă de alţii, ca toţi să răspundem, astfel, cu dragoste la dragostea lui Hristos! Care, din dragoste pentru noi, S-a răstignit pentru mîntuirea noastră, a fiecăruia! Haideţi, dar, oameni buni, oameni ai lui Dumnezeu, să fim… atenţi! Haideţi să fim…OAMENI! Că bun lucru este acesta înaintea ochilor lui Dumnezeu!

 Samarineanul din Evanghelie n-a fost numai bun ci şi atent! A ştiut să vadă! Şi a ştiut aceasta, pentru că…A ÎNVĂŢAT şi a experimentat verbul: A VEDEA! Să-l experimentăm, zic, şi noi! Haideţi, înainte de toate, să învăţăm să fim…oameni! Să-i rupem gura Satanei!!!

Să-l urmăm şi noi pe cel înţelept şi să zicem ca şi el: „M-am săturat să tot port obidă celor netrebnici care-mi urgisesc viaţa cu ochii lor răi! Am decis, astăzi, să-i iert, chiar dacă nu-i înţeleg!” Fă şi tu asemenea, copile al lui Dumnezeu! Şi ca să-L bucuri şi mai mult pe Hristos, să-i mai scoţi cîte un cui din trupu-I însîngerat, mergi degrabă şi cere tu, mai întîi, iertare celui căruia ai greşit şi cere împăcarea şi cu acesta şi, chiar, cu cel care ţi-a greşit! Că el poate este „neputincios” în a vedea greşeala şi în a-şi cere iertare! Ieşi-i tu înainte lui şi întîmpină-l cu iubirea ta! Ieşi-i cu iubire nefăţarnică, din toată inima şi cu tot cugetul păcii! Ca să se bucure Hristos! Căci prin Domnul Hristos, Care a pătimit pe Golgota, pe Crucea Răstignirii, s-a înlocuit Legea Talionului, acea Lege în care se cerea „dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi” cu…Legea iubirii!! LEGEA lăsată nouă de domnul Iisus drept TESTAMENT! Legea care sună aşa: „Iubiţi-vă unii pe alţii, ca să fiţi fii ai Celui Preaînalt! …Binecuvîntaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă prigonesc!!” ( Matei 5; 38-38) Şi aşa cum Hristos Domnul, Cel fără de păcat, fără vină, S-a lăsat răstignit pentru noi, şi noi, răstigniţi fiind, pătimind adesea pe nedrept –poate chiar de la cei pe care îi iubim şi la care ţinem, de la cei dragi sufletului nostru-, să căutăm şi, cu siguranţă, dacă ne vom strădui şi ne vom dori, vom găsi resurse pentru a ierta!   Haideţi să-l urmăm pe Înţeleptul care zice: „Haideţi, dară, cu toţii să ne străduim să scăpăm de metehne, să scăpăm de răutatea din noi, să ne dăm şansa să nu fim nişte simpli asistenţi, privitori ai CRUCIFICĂRII lui Hristos! Nici Crucificatori la nesfîrşit ai semenilor noştri şi, prin ei, ai Domnului Hristos!”

 Haideţi, dară, dragi semeni, să-L dăm jos de pe Cruce pe Iisus! Haideţi să întindem mîna iubirii noastre spre semenul nostru, fie şi dacă acesta ne-a supărat cu ceva sau ne-a greşit, avînd-o sprijinitoare pe Fecioara Maria, Maica noastră a tuturor!

 Înainte de a încheia, veau să vă mai pun în faţă încă ceva legat de milostenie şi de rugăciune şi de daruri duse al Altar drept Jetfă sau drept mulţumire lui Dumnezeu. Domnul Hristos ne îndeamnă să fim milostivi. Milostenia însemnînd întrajutorare frăţească, dărnicia noastră în a oferi daruri celor sărmani de lîngă noi. Ştim deja din Scriptură (vă îndemn s-o citiţi şi s-o recitiţi, căci de fiecare dată vi se va descoperi altceva şi altceva, ce înainte nu vă fusese descoperit!!!) că Dumnezeu anume a pus lîngă noi Lazări! Oameni sărmani. Şi noi, chiar dacă sîntem sărmani, dar ştiind noi că avem ceva mai mult decît acei Lazări puşi anume în dreptul/calea noastră, să le dăm şi lor din ceea ce avem! Căci bun şi bineplăcut lucru este acesta înaintea lui Dumnezeu! Şi, să nu dăm aşa…să ne arătăm lumii că dăm, ci să dăm tainic, „să nu ştie stînga ce face dreapta!!”, pentru ca „milostenia ta să fie într-ascuns; şi Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare!!” ( Matei 6; 3-4) Apoi, toate rugăciunilepe care le aducem înaintea Domnului sînt bune şi foarte folositoare sufltului şi este foarte bine să le facem, fiecare după cum putem şi după chemarea sa! Dar MOŞTENIREA pe care ne-a lăsat-o Domnul Iisus, ca rugăciune este: Tatăl Nostru! ( Matei 6; 7-!3) Să nu uităm aceasta, alergînd mai mult după altele!! Iar „cînd te rogi de, intră în CĂMĂRUŢA ta şi închizînd uşa roagă-te…în taină Tatălui care este întru ascuns , pentru ca Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare!!( Matei 6; 5-6) Aşadar, pe primul plan, rugăciune Tatăl nostru! Şi, mai prescurtat, la vreme de grabă mare, să spunem : „Doamne, Îisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine neputinciosul!” şi să nu uităm pe maica Domnului, Fecioara Maria, căreia să-i spunem: „Bucură-te Fecioară maria, ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine; Binecuvîntată eşti tu între femei şi binecuvîntat este rodul pîntecelui tău, Iisus Hristos! Că ne-ai născut nouă pe Hristos, Mîntuitorul nostru! ACESTUIA roagă-te pentru noi şi fii binecvîntată! Amin” Să nu-l uităm pe Îngerul nostru Protector, pe Sfinţi şi pe Puterile Cereşti!…

Şi încă ceva, ce noi, deşi susţinem că sîntem creştini, deşi ne străduim să facem milostenie, după putinţă şi să mergem şi la Biserică să ducem daruri, uităm un lucru esenţial şi anume, lui Dumnezeu nu-i este bineplăcută Jerfa pe care noi I-o închinăm, dacă ducîndu-I daruri la Altar ştim că sîntem cumva în sfadă cu vreun semen de-a nosru. Însuşi Domnul Hristos ne povăţuieşte în Matei 5; 23-24, să facem următoarele: „Dacă-ţi vei duce darul tău la Altar, şi-acolo îţi  vei aminti că semenul tău are ceva împotriva ta şi tu împotriva lui, lasă-ţi darul acolo, înaintea Altarului, şi mergi mai întîi de te împacă cu semenul tău şi numai după aceea întoarce-te şi adu-ţi darul!” Hristos Domnul, ne artă prin acest mesaj, că EL, Dumnezeul Atotputernic, Se smereşte pe Sine, aşteptînd ca noi să ne arătăm dragostea faţă de semeni, iertăndu-i pentru eventualele lor greşeli faţă de noi dar şi cerînd noi iertare celor cărora am greşit! Împăcîndu-ne şi în PACEA Domnului fiind noi cu semenii noştri, putem merge liniştiţi, împăcaţi cu semenii, cu noi şi cu Dumnezeu şi să-I înmînăm la Altar, Domnului Hristos, darurile noastre! Ceea ce noi…nu prea am făcut dar…am putea face! Numai de vom fi ascultători Cuvîntului lui Dumnezeu din Matei 5; 23-24!! şi din toată Scriptura! Căci ea, „ Scriptura, ne-a fost lăsată nouă de la Dumnezeu spre citire, gîndire şi îndreptare şi pentru hrănirea duhovnicească a tuturor!”, zice Andrei Şaguna. Şi tot el îndeamnă pe mai-marii Bisericii şi ai lumii astfel: „ Să se dea poporului în mînă, înainte de toate şi mai presus de orice carte din lume, Sfînta Scriptură!…”(Motto de pe Biblia Sinodală 1936 –Mitropolit Andrei Şaguna)

Dea Domnul să auzim cu toţii Cuvîntul lui Dumnezeu, din Scriptură, să-L ascultăm cu luare-aminte şi să ni-L însuşim, practicîndu-l, spre Slava lui Dumnezeu şi spre binele nostru!

Dea Domnul să ne ajute nouă, tuturor, să-L cunoaştem pe Dumnezeu în ADEVĂR!

Dea Domnul vouă să aveţi parte de experienţe unice şi să vă bucuraţi de iubirea lui Dumnezeu, ACUM şi în VEAC! Amin.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

de Antoaneta Rădoi

 

Aproapelui meu…


Am tot incercat

timid,

discret,

să-i fac

”declarații de dragoste”

aproapelui meu!

Şi-aproapele meu

n-a-nțeles,

NIMIC!!

Eu încă-i vorbesc,

şi el,

aproapele meu…

încă

nu înțelege

vorbirea mea!

Vorbim

limbi diferite!..

.coperta prigonitori

Psalm (Da-mi, Doamne, timp de rugaciune!)


Doamne,

vin înaintea TA

cu-o rugăminte

și-ȚI cer

un lucru

omenesc,

dă-mi, Doamne,

TIMP de rugăciune

și

IARTA-MĂ!

Căci eu

mereu

TE RĂSTIGNESC!

molitva_kor01

(Antoaneta Rădoi, din volumul ”Psalmi”, in curs de aparitie)

Dragul, scumpul şi sfîntul meu părinte, Nicodim Bujor, autorul Acatistului Sfîntul Calinic de la Cernica, un..”ilustru necunoscut”.


                                 Capitolul 2

Pr Nic Buj, Leon si Anto

          Binecuvîntarea părintelui Nicodim Bujor

Duhul Înţelepciunii, Duhul Răbdării, al Blîndeţii, al Gîndului Curat… toată Darea cea Bună şi tot Darul Cel Desăvîrşit de la Dumnezeu, Pogorîndu-se de la Părintele Luminilor!, să te acopere pe tine copilul meu!”…

Acestea erau, în mare, cuvintele cu care era întîmpinat fiecare, atunci cînd îi trecea pragul părintelui. Aşa ne întîmpina, iar şi iar, pe noi, o trupă de neisprăviţi -între 7 şi 12, la număr-, ori de cîte ori descindeam, inoportun, în “teritoriile” părintelui Nicodim Bujor. De fiecare dată, cînd ajungeam la el, de cum îi treceam pragul, părintele ne întîmpina cu multă căldură, cu blîndeţe, cu chip luminos şi cu dragoste nemăsurată, ceea ce, personal, îmi umplea sufletul de bucurie. Era totdeauna primitor de oaspeţi! Fie ei şi “nepoftiţi”, aşa cum era trupa noastră…Răbdarea părintelui mă găsea de multe ori descoperită, căci era asemenea unui martir…părintele fiind foarte bolnav, iar noi nişte mici dar mulţi asasini. Îl găseam adesea în aşternut, palid şi “moţăind” ghemuit. Probabil că avea şi dureri, dar nu s-a văitat niciodată. El doar îşi cerea scuze că ne primeşte ..ghemuit. Apoi îşi începea binecuvîntarea cu glasul său firav dar cu solemnitate şi angajament… îmbrăţişîndu-ne călduros, pe fiecare, sărutîndu-ne pe frunte şi însemnîndu-ne cu SEMNUL CRUCII! Acum deveneam ai lui! Şi prin mijlocirea lui, ai lui Dumnezeu!…

           Vizitele la Ploieşti

Descindeam la Ploieşti ( oraş în care şi-a petrecut părintele Nicodim Bujor, mulţi ani  din existenţa sa ), destul de des ( dar nu atît de des pe cît ne-am fi dorit noi!!!),

aproape de fiecare dată, cu o “gaşcă” de vreo 7-8, uneori chiar şi 12 ( Cifra maximă “admisă” de “capacitatea” Break-ului meu, cu port-bagaj cu tot, cînd “necesitatea” o impunea şi …o impunea cam des!!! ), deoarece nu mă înduram să lipsesc pe vreunul de binecuvîntările părintelui…deşi…sincer, le-aş fi păstrat, doar pentru mine!!! Şi nu nea-părat binecuvîntările, cît pe părintele cu totul. Îl îndrăgisem încă din prima clipă şi sim-pla lui prezenţă era pentru mine o reală binecuvîntare…

Părintele, deşi foarte-foarte bolnav şi destul de înaintat în vîrstă ( avea 90 de ani cînd l-am cunoscut ), ne primea cu dragoste şi cu bucurie şi ne binecuvînta cu largheţe sufle-tească, după care ne puneam pe “taifas” duhovnicesc. El ne vorbea despe una, despre al-ta, iar noi eram ca nişte albinuţe care aveau de unde să culeagă nectar, de îndată ce FLOAREA  îşi deschidea petalele…Nu eram noi prea hărnicuţe, dar..mila lui Dumnezeu!

Apoi plecam zburdînd ca nişte miei, bucuroşi de “roadele” culese şi de revărsarea de bucurie cu care primeam aceeaşi, invariabilă, inconfundabilă, SFÎNTĂ binecuvîntare: ”Duhul Înţelepciunii, Duhul Răbdării, al Blîndeţii, al Gîndului Curat …Toată Darea cea Bună şi tot darul cel desăvîrşit, de la Dumnezeu, de la Părintele Luminilor, să se pogoare peste tine copilul meu!”…

     Gaşca; Radarul şi…radarul; “Descoperiri” şi poveţe

Nu ştiu cum se făcea, că oricît mă străduiam şi oricîte strategii inventam ca să pot ajunge măcar cu mai puţini, măcar în trei-patru, la părintele, de fiecare dată, ca un făcut, se strîngeau la “Johan” acasă ( punctul  de plecare ), cu mult mai mulţi decît numărul locurilor maşinii mele şi de fiecare dată, în drumul meu spre Ploieşti, eram în culpă, încălcînd flagrant Legea Circulaţiei, căci aveam, oficial, doar 5 locuri  pentru pasageri, iar eu îi înghesuiam pe toţi, ca pe cartofi, pe banchete, pe sub banchete şi prin…portbagaj, căci niciunul nu renunţa la a merge la Bătrînul şi zadarnic îi ziceam lui “Johan”:

-“Netrebnicule”, vin în mare viteză să te iau la “Bătrînul”. Vezi, nu mai trîmbiţa la în-treg cartieru’ că plecăm la Ploieşti, că te crăppp!!!..El, îmi răspundea, invariabil:

– Daa..a… Merge numai “Xtela” ( nevastă-sa ). Da’-l luăm şi pe Florin cu pruncii şi nevasta, pe Maria cu “smărăndiţele”…şi…că sînt aici, la noi…

– Nu-mi pasă de nimeni!!! Acum,“strecoarăte”, din casă, ieşi şi aşteaptă-mă la colţul străzii, că nu mai vreau să iau pe nimeni, de data asta! Am o “vorbă” să-i zic “bătrînului”, şi-i musai să merg fără “tămbălău”, fără “trupa de şoc!” În 10 minute ajung la  Cocărăscu!, îi ziceam. Aşa că: fă bine şi vino, la colţ, singur! Numai tu! Mă auzi?

– Da, fată! Numai eu!

– Slavă Domnului că ai priceput, “căpcăunule!, îi ziceam, şi-o tăiam la drum, strecurîn-du-mă “graţios” printre benzi, spre Cocărascu, pe Griviţa, ca să-l iau pe “netrebnic”. El era ghidul meu! Ştia drumul la părintele. Eu, deşi fusesem de N ori, nu reţinusem numele străzii unde locuia, nici puncte de reper nu-mi luasem. Drept urmare, nolens-volens, trebuia să merg în “tovărăşie”…

Tot el, “Johan”, mă dusese pentru prima oară la părintele Nicodim Bujor -spre Slava lui Dumnezeu!-. Şi pentru asta îi port recunoştinţă, deşi nu i-am mărturisit niciodată. “Netrebnicul!!!…” O să afle acum! Pe această cale… O să se mîndească nevoie-mare!!!.. Ori îmi mai dă o “blagoslovenie”, marca: By Alexie!..Domnul cu mila asupra mea! Şi asupra lui! Că avem mare nevoie!!!…

Dar la colţul străzii nu mă aştepta nimeni. Oi fi ajuns prea devreme!, îmi ziceam în sinea mea. Ia să cotesc, să intru pe Cocărăscu!…

Ajungînd în dreptul imobilului, trăgeam maşina cît mai aproape de trotuar pentru că strada era îngustă şi cu sens unic. Scoteam capul pe geam să mă uit în sus spre ferestrele “amicilor” mei. De sus, de la fereastră, îmi făcea bezele “Xtela”, nevasta “netrebnicului”, care, cu zîmbet larg, senin, mă îmbia să urc. Mă aştepta cu masa pusă  -de fiecare dată- şi cafeaua pregătită. Cum altfel?!!..( Făcea femeia asta o cafea, de numa’-numa’! Şi-o mîncare!! Mmm!!..-Mai tîrziu am “descoperit” şi “secretul”, dar…mult prea…tîrziu!…)

Mîncam hulpav, grăbit, ca să-mi fac mai mult timp pentru cafea. Singurul timp în care

nu zoresc: băutul cafelei! Mîncam, aşadar, repede, savuram “minunăţie de cafea”, după care îi zicem “netrebnicului”:

– Hai să-i dăm bătaie, că-mi pierd şiru’! Ş-apoi n-o să mai ştiu ce voiam să-i zic  “Bătrînului”…

– Stai, fată!, că n-a ajuns Maria. Ia vezi, “Xtela”, sun-o pe Maria şi spune-i că dacă nu intra pe uşă în secunda doi, o ia “mama cucului!”…

Xtela” se comforma rapid, şi, pe dată, “făcea rost” de “una bucată  Maria”, ”escortată” de cele “două bucăţele” ale ei: fiicele! “Smărăndiţele popii!!” Slavă Ţie, Doamne!, îmi ziceam, încercînd să-mi păstrez, oarecum, calmul…Bine că nu-s decît două!!!  ( Oricum făceau cît zece!!!)…

– Păi, nu era vorba că nu mai vreau un batalion, “escortă”, la drumul ăsta?, îi ziceam “netrebnicului”, trăgîndu-l deoparte, ca să nu audă “restul lumii”…

– Lasă-i, fată, să meargă, că au -şi ei- nevoie!!..mă copleşea el, cu zicerile…

– Bravos!! Ce-mi pasă mie?! Tu nu înţelegi că am O TREABĂ cu BĂTRÎNUL? Fierbe sufletu-n mine! Abia de am încropit 35 de lei ( în 2005 ), pentru 10 litri de benzină, şi tu, “netrebnicule”, îmi umpli maşina cu “neisprăviţi” să-i car? Şi mai iei şi plozii Mariei, să-mi împuie capu’ pînă la Ploieşti şi-napoi!!! Să ştii că nu opresc pe drum! …M-am săturat!!, îi ziceam cu obidă. Data viitoare, nu mai mergi nici tu! Nici “Xtela” ta! Plec singură!…SINGURĂ!!!

I-am zis asta, apăsînd silabele şi-am ieşit fulger din casă, trăgînd uşa după mine, nu înainte de a le spune tuturor, răspicat:

– Care nu-i în maşină cînd bag cheia-n contact, rămîne de căruţă! Să n-avem vorbe! Şi, nu uitaţi: faceţi-vă “nevoile”, că nu facem popas!…

– Aş!! N-aveam nicio şansă să pot pleca neînsoţită, pentru că toţi săreau ca arşi, aler-gînd, împiedicîndu-se unii de alţii pe scările înguste, în spirală, înghesuindu-se care mai de care să ajungă mai întîi în maşină şi să apuce un loc pe canapea. Cei mai molatici făceau drumul, pînă la Ploieşti şi-napoi, înghesuiţi printre banchete, iar leneşii, în port-bagaj. Şi nu ştiu să le fi fost ultra-comfortabil!! Dar, din dorinţa de-a ajunge la părintele Nicodim Bujor, suportau “tortura”…Eu nu-i cruţam. Goneam cît putea autohtona mea ( aveam, pe atunci, o Dacia Break, gri-metalizat, făcută pe comandă, într-o vreme cînd fusesem şi eu în bani!!!, prin 2004, înainte de paralizia mea…), şi n-o slăbeam nici măcar în “Zona Crepusculară” ( Bărcăneşti-Prahova), unde Poliţia Rutieră  ”plantase” succesiv vreo două-trei radare, aparate care mă “luau la ochi” de fiecare dată, fară nicio excepţie ( ba o dată, m-am trezit acasă, la vreo trei săptămîni după vizita noastră la părintele, cu “trei felicitări în plic”, toate emise în aceeaşi zi, made:  by Poliţia Bărcăneşti! Intervalele orare erau 4-7 minute distanţă. Măi să fie!!!..Şumahăr autohton!!! Nu le-am “onorat” nici în ziua de azi!…)…

Eram nerăbdătoare să ajung cît mai degrabă şi zoream cît putea motorul maşinii. De cum ajungeam, părintele ne îmbrăţişa şi ne binecuvînta, luîndu-ne, pe fiecare, cu ambele lui mîini făcute căuş în jurul capetelor noastre, şi începea: “Duhul înţelepciunii, al răbdării, al gîndului curat…”. Apoi ne făcea Semnul Crucii pe cap şi ne săruta pe frunte, după care, noi ne aşezam în faţa părintelui, pe nişte scăunele, ca la grădiniţă şi ..tăceam.

Tăceam!!! De parcă merseserăm pînă acolo ca să tăcem. Aproape că ni se auzeau răsuflările şi bătăile inimii, în liniştea care se aşternea în încăpere. Ne uitam la părintele, sideraţi parcă, în timp ce el stătea cu capul aplecat spre în faţă, tăcut, cu ochii închişi, cu cele cîteva fire de păr alb, lung, atîrnîndu-i drept pe lîngă obraji!! “ Ne cerceta!…”  Şi nici-unul dintre noi nu încerca să rupă tăcerea. Nu îndrăzneam să-i întrerupem gîndurile..

Aşteptam ca el să ne vorbească. Să ne pună întrebări…

Mă seca atitudinea noastră. Îmi ziceam în gînd: nimeni nu deschide gura să-l întrebe ceva!? Doar n-am venit pînă la Ploieşti să tăcem! Dar, probabil că fiecare dintre noi, aştepta ca celălalt să rupă tăcerea…Pînă la urmă o rupea părintele, cu întrebarea:

Cu ce-aţi venit copii?

– Cu maşina.

Şi cine-a condus?

– Antoaneta.

A cui este maşina?

– A Antoanetei, ziceau ei în cor.

Cam mult! Cam mult!..Cam mult 100!, zicea părintele, după o îndelungă tăcere…

Opsss!!! M-a prins radarul!, îmi ziceam, chicotind în gînd. Dacă scap la Bărcăneşti, ajunge la Ploieşti!!! [ Goneam cu 100, 120 şi chiar mai mult, de fiecare dată, în drum spre Ploieşti -deşi aveam dreptul la 50 sau 60 km/oră în cel mai fericit caz-  şi nu opream pe drum, pentru nimic în lume, puteau “să facă pe ei”, ”intruşii”. Afar’ de cazu’ în care vedeam fructe şi / sau flori şi opream ca să cumpăr pentru părintele meu drag şi scump…Nicodim Bujor. Îi plăceau florile, iar pentru mine era o reală bucurie să-i duc un buchet mare-mare din cele mai frumoase flori proaspete, de care părintele se bucura mult ( Le lua  în braţe şi le mirosea, strîngîndu-le la piept mai-mai să le strivească!! ). Şi-i  plăceau fructele, drept pentru care eu nu pregetam să cumpar “din drum”, ca mai apoi, cînd ajungeam la sfinţia sa, “să-l îndop” cu fructe de sezon. Făceam asta cu nespusă bucurie dar şi cu teamă să nu fiu surprinsă de către dna Mia,”patriarhul” părintelui Nicodim Bujor, care, dacă ne “prindea în ofsaid”, ne gratula cu “cartonaşe galbene” sau, dupa caz, chiar cu “roşii”, după care eram “suspendaţi cîteva etape!!!” De fapt, noi înşine “ne suspendam” şi nu ne mai duceam la părintele un timp ( ne era ruşine de dna Mia ) şi, aşa, dna Mia uita “nefăcutele noastre”,  iar cînd ne revedeam, după o vreme, ea era iarăşi foarte pietenoasă.. Şi ca să comitem “infracţiunea”, fără să fim “prinşi”, unul dintre noi, se “sacrifica”, lipsindu-se de bucuria de a sta cu părintele, şi o ţinea de vorbă pe doamna Mia,  în altă încăpere]…

Nu e bună viteza copii!, continua să ne zică părintele la plural, de parcă neisprăviţii de ocupanţi ai locurilor din maşină erau de vină că eu conduceam grăbit.

– Da’… nu e mult 100, părinte! Nu e mult!,…încercam eu timid, descoperindu-mă.

Nu e bună viteza copii!, vorbea ca pentru sine părintele.

– Ştiu că nu e bine, părinte. Da’ 100 nu e mult. Trec alţii, cu maşini “bune”, pe lîngă mine, ca racheta!! Dar..gata! O să încerc să nu mai fac! Promit!, îi ziceam îmbrăţişîndu-l. Da-i ziceam doar ca să schimbăm subiectul. Oricum după ce plecam de la Bătrînul, ”omiteam“ sfaturile lui, cît şi “promisiunile” făcute. Niciodată nu-mi ţineam promisiunea. Nici cînd Johan, care avea o frică morbidă de maşini, îmi împuia capul cu-a lui: “Lasă, fată, mai încet! Lasă, fată, mai încet!”, presărat, evident, din belşug, cu nişte drăgălaşe binecuvîntări… Nici chiar de dragul părintelui, pe care, personal, l-am îndragit din prima clipa cînd l-am întîlnit şi îl preţuiesc nespus! Viteza cu care mergeam nu o consideram însă o “încălcare a poruncii” sau a promisiunii. Nu mergeam cu viteză acolo unde şoseaua şi / sau traficul nu permiteau. Viteza de 100-120 la oră o consideram viteză de siguranţă…Şi-apoi nu eram de capul meu în trafic. Erau alte sute de “nebuni” care goneau şi mă obligau şi pe mine să fac asta, ca să defluiez traficul…

Apoi, părintele ne mai întreba cîte ceva despre viaţa şi activitatea noastră, ne dădea po-veţe, ne îndemna să citim ( sugerîndu-ne ce şi cum, neuitînd, niciodată, să ni-l amintească pe Gala Galaction, faţă de care, părintele Nicodim Bujor, avea o preţuire deosebită ). Ne povăţuia s-o cinstim pe Maica Domnului şi ne spunea că : “toată guvernarea lumii a dato Domnul Hristos, Maicii Sale, Fecioara Maria ”, şi că, prin mijlocirea ei, vom birui toate greutăţile şi ispitele, dacă o vom chema în rugăciunile noastre şi dacă o vom cinsti aşa cum Însuşi Fiul ei, Iisus, a cinstit-o! Apoi ne binecuvînta pe fiecare, ne îmbrăţişa şi plecam.

Întotdeauna plecam foarte bucuroşi de la părintele, dar uneori plecam mai buimăciţi decît ne dusesem. Avea părintele un dar de a ne băga în ceaţă, de numa’-numa’! Ne vorbea în pilde, trecea pe lîngă “subiect” cu nişte parabole pe care noi habar n-aveam să le tălmăcim. Pînă la Bucureşti, plus trei săptămîni după vizitele noastre la părintele, mă întrebam: ce anume voise să ne transmită? Şi, mai ales, cui se adresase? Căruia dintre cei prezenţi îi “plasase bomba sub capotă?”…

Personal, eu nu eram total străină de spusele Bătrînului. Mă cam “prindeam”, dar, de fiecare dată, în egoismul meu, speram că vorbele părintelui, nu erau, poate, pentru mine. Ci pentru un altul dintre noi. Fusesem doar atîţia!!…Şi, mă amăgeam zicîndu-mi: cu sigu-ranţă că nu pentru mine a vorbit! Mai ales dacă ceea ce reieşea din parabolele lui, nu prea suna a bine… Dar, aproape de fiecare dată, după un timp, realizam că taman despre mine fusese vorba în ..propoziţie!!!…Şi că, în fapt, mie mi se adresase părintele, fară să preci-zeze persoana.

      “Popică”; Port-bagajul şi..Poliţia Rutieră

Eram un grup, de vreo 7-9-12 ( şi chiar mai mulţi, dupa caz! ), care-l “inoportunam”, destul de des ( repet, nu atît de des pe cît ne-am fi dorit noi! ), pe părintele Nicodim Bujor, cu prezenţa noastră. Mergeam de fiecare dată cam în aceeaşi formulă. Era Johan şi Xtela, Florin cu nevasta şi cei 2 copii, Clau şi Maria dimpreună cu cele două “smărăndiţe”, era unul Marian, ”student” pe la Şcoala de Cîntăreţi. Mai erau două fete, una Mary şi una nu mai ştiu cum o chema, Flori parcă, era unul Serafim, de făcea pe schimonahu’, şi mai era…”popică”, alias ”Părintele Ioan”, cum îi ziceau cei din grup ( afar’ de mine! ), şi cum şi el pretindea să i se spună. P-ăsta-l căram, aproape de fiecare dată, în port-bagaj…

El, chipurile, era smerit, şi ca să nu mai fie ceartă, pentru că nu încăpeau atîţia în maşină, nici dacă-i condensam, el, “popică”, se “smerea” şi, aşa îmbrăcat în nedespărţita-i reverendă şi cu rucsacu-n spate, pe dată se băga în port-bagaj. Plăcerea era de partea mea!!! Făceam slalom pe caldarîm, frînam brusc ( deh’, traficu’!!… ) după care iarăşi por-neam în trombă şi iar frînam brusc…Păi, nu? Voia omu’ smerenie!!! Îi ofeream şansa…

De regulă ţineam deschis capacul care acoperea portbagajul din interiorul maşinii, ca “popică” să aibă aer, să poată respira. Dar, într-una din zile, co-partenerii de trafic, care veneau din sensul opus, mă flapsau în disperare. Era “semn” că pe traseu “e hingherii!!”… Eu, care eram “în culpă”, cu “mortu-n portbagaj” ( cu popică )şi cu maşina încărcată full cu “personaje”, am înţeles rapid pericolul care mă putea paşte, dacă mă opresc băieţii cu ochi albaştri de la Rutieră, aşa că trag pe dreapta şi-l acopăr pe “părinţelu’ Ioan” cu-o pătura, înghesuindu-l bine printre nebunia de băgăjeturi, apoi trag capacul interior al maşinii subliniindu-i grav:

– Să nu scoţi un chiţăit, dacă mă opresc “hingherii”, că te crăp ”părinţele!” Ai auzit? Bagă bine la cap! Că, dacă faci o mişcare greşită şi te află ăştia în portbagaju’ meu, şi-mi “comfiscă” cumva permisu’, te crăppp!!! Nu înainte de-a-ţi tunde barba şi a-ţi scoate ifosele de “mare Avă” din capul ăla sec al tău!…

– Stai liniştită, soră Antoaneta, că nu-ţi fac eu probleme!!!, încercă el să mă liniştească.

– Mă, tu m-ai auzit? Să n-aud musca-n portbagaj, că dai de belea cu mine! Şi nu-mi mai zice “soră” că mă scoţi din uz! Ieşit din gura ta, sună a blasfemie, ”netrebnicule!” Scuteşte-mă, cu apelativu’! Dacă mai zici o dată “soră” te leg fedeleş şi te agăţ de roata maşinii! Bagă-ţi mintea-n cap şi vezi-ţi de “sărăcia” ta!…Hai, şi să nu-ţi aud respiraţia ( Făceam asta pentru că mă scotea din uz cu “pioşenia” lui )!!, îi mai zic, trîntind apoi, capacul portbagajului maşinii peste el, după care, demarez uşor, după cuvîntul Legii ( din “Zona Crepusculară BărcăneştiPrahova; Potrigrafu” etc..), încercînd să ţin kilometraju’ sub 50. Aş!!!…Nu ştiu cum se făcea că acul urca, inevitabil…Şi  doar  nici n-am atins acceleraţia!!!…dar ce să faci…dacă am “picior cu greutate!!”…

 “Băieţii buni” şi cu ochii-albaştri, vigilenţii ( !!! ), de la Rutieră …m-au tras pe dreapta, cîteva sute de metri mai încolo. Opsss!!.. “Începe dansul!!!…”

– Sublocotenent Vasilică Anăstăsoaie! Poliţia Rutieră Prahova! Actele la Control!, vă rog.

Erau deja pregătite şi puse pe bord. Totdeauna, cînd plecam la Ploieşti, aveam Actele ( toate ) gata pregătite, ca nu cumva să întîrzii prea mult cu staţionarea, la un eventual control. Era, practic, imposibil să nu fii oprit şi / sau “luat la ochi” de RADARELE vigilente din  “Zona Crepusculară”  Bărcăneşti de Prahova!…Dacă scăpai la dus, prin cine ştie ce minune, “te luau” la-ntoarcere! Era regulă generală. Şi-apoi, pînă “dădeai la pace” cu ei, îţi lua vreme!!…

– Be my guest!, îi întind actele, triumfătoare, adăugînd: “sublocotenente” …( Sublocotenent??!! “Piesă Rară”  în traffic! )…

Ştiam că am încetinit la limita “siguranţei” şi că nu aveam niciun motiv să mă tem. Credeam că m-a oprit pentru depăşirea vitezei, iar eu eram tare pe poziţie ştiind c-am ţinut “caii” în frîu. Sublocotenentu’ Vasilică Anăstăsoaie se aplecă şi-şi băgă capul pe geamul maşinii şi …numarăăă!!!..Scoate capul din maşină, se uită lung şi întrebător la mine! Eu mă uit tîmp la el! El nu vorbeşte, eu nu vorbesc! Fiecare aştepta! Sublocotenetului nu-i ieşea ceva!! Îi dădea cu virgulă!!!…Îşi scoate cascheta, se scarpină-n creştet, bagă din nou capul pe geam ţinîndu-şi cascheta-ntr-o mînă şi… iar numără! Îşi extrage capul din interiorul maşinii mele şi ”intelligent”, mă-ntreabă:

– Cîţi pasageri aveţi în maşină, stimată doamnă?

– Păi…cîţi v-au ieşit?!!, îi zic complice…

– ??!!!…Oricît m-aş fi străduit, îmi zice isteţul, “numărul ocupanţilor, nu concordă cu locurile legal autorizate pentru transport  persoane ale maşinii pe care o conduceţi!”

– Mdaa?!!!…

– Se reţine permisu’!, zise el. Şi sesizînd, imediat, ironia din glasul mda-ului meu, rutieristu’ continuă: şi talonul! ..Vă “prescriu” şi o “mică” amendă…Şi.. asta se va solda şi cu cîteva ..puncte!!!, mă gratulează triumfător, sublocotenetu’ Anăstăsoaie Vasilică, ofiţer de Bărcăneşti, Prahova…

– Nu-i cam în extenso “partenere?Şi talon, şi permis, iar pe deasupra mă mai gratulezi şi cu-n bonus!!! Eşti tare generos!! Mulţam’ fain! Dar..nu primesc!, îmi încerc eu norocu’.

– Păăiii, asta e! Aţi încălcat Art X, din Cod Rutier Y şi bla..bla…şi.. bla..bla..…conform cu bla..bla…dă el mai departe cu gura, enumerînd articolele Codului Rutier în vigoare, pe care eu le încălcasem “flagrant”…

– Hellooo, partenere!!! Stai calm! Mă laşi fără lăscaie? Şi fără permis!!! Şi fără…Nu vezi că am o căruţă de plozi în maşină? Sînt toţi bolnavi! Nu vrei să ştii de ce boli suferă!!! Tre’ s-ajung cu ei la Mănăstire, la Ghighiu! La Icoană! Ia colea bancnota asta şi…”nu m-ai văzut p-aici!” Ia colea !, îi zic fluturîndu-i bancnota de 50 de lei, pe sub ochii lui “albaştri”. Cum ai zis ca te cheamă?  Să te trec la Acatist! ( Pentru “merite deosebite!”..zic în gînd. )

– Anăstăsoaie!, îmi răspunde el, oarecum, derutat.

– Ia notaţi, mai, careva! Notaţi: A-năs-tă-soa-ie!, le zic celor din autoturism.

– Anăstăsoie şi mai cum?, îl întreb. Numele de botez, te rog!, îi zic tupeist.

– Anăstăsoaie, răspunde el absent, ca şi cum n-ar fi fost vorba despre el…şi se pune pe scris Procesul-verbal de amendă…pe capota maşinii mele, ştergînd praful gros ( maşina mea-i mereu prăfuită, arar o spăl!!, şi-atunci, imediat, vine..ploaia!! ) cu uniforma lui, care arăta ca… scoasă din cutie.

– Hai, frăţicule, că-n banii ăştia îmi speli şi maşina!, îmi venea să-i zic, dar simţind că e cam groasă treaba, am schimbat gama, şi-i zic pe alt ton:

– Domnule sublocotenent Anăstăsoaie ( reţinusem, în sfîrşit, care-i este numele; aveam o problemă: niciodată nu reţineam, din prima, numele celor de la Rutieră, cînd mă opreau în trafic; personal nu mi se părea..demn de reţinut ), uite cum zic să facem ( îi zic dîndu-mă jos din maşina şi apropiindu-mă de el ): îţi dau bancnota asta ( una de 50; valoare mare pentru acea vreme! ), şi dumneata, în schimb, te faci că n-ai văzut cîţi pasageri am în “autohtonă!”  Îmi returnezi actele şi mă laşi să plec, fiindcă tare mă grăbesc!! Şi-apoi,  p-ăştia mici, nici pasageri nu-i poţi numi!… Hai fii bun!..

– Doamnă, ia deschide ‘mneata portbagaju’!, îmi zice isteţu’, uşor iritat…

O, my God!!! ( am înlemnit! )…Domnule poliţist, da’..ce crezi dumneata că aş putea avea în portbagaj? Ne ducem la Mănăstire, la Ghighiu, să ducem copiii ăştia, că-s bolnavi ( şi am indicat o boală incurabilă  -nu eram prea departe de adevăr, numai că “micuţii noştri” sufereau, mai cumplit, de “obrăznicită cronică”- ), să ducem ceva prinoase şi să ne-nchinăm la Icoana Maicii Domnului -Făcătoare de minuni-, după care mă duc, să duc pruncii ăştia ( şi-i arăt pe cei  4  “plozi’ pe care-i ţineau părinţii lor în braţe -care constituiau “pasagerii în plus”- şi care, din cauza căldurii -era iulie-, dar, mai ales, din cauza problemelor de sănătate, chirăiau ca din gură de şarpe!!…), la un ..SFÎNT, aici, în Prahova domniei voastre, la Ploieşti. Că sînt bolnăviori! Sîntem aşteptaţi! Iar dumneata mă ţii în loc, tăindu-mi elanul.Tocmai mi-ai înterupt un “act de caritate!, îi zic, încercînd o glumă..( proastă, evident )!….Şi-i ziceam asta, în timp ce încercam “inutil” să deschid portbagajul…care, ca un făcut, se blocase !!…I-am dat cheia, rugîndu-l pe el să încerce.  Mi-era totuna, de-acum!…Talonul era la el, permisul era la el…Procesul-verbal era pe jumătate scris, iar pasageri aveam vreo 9, plus “popică”-n port-bagaj, în loc de 5…

– Voiam să văd dacă aveţi roata de rezervă, dar..lăsaţi, doamnă! M-aţi convins!…Uitaţi actele! Şi…aveţi grijă cum conduceţi! Drum bun!, îmi zice, cu bunăvoinţă neaşteptată, ofiţerul.

– Mulţam’ fain!, “partenere” ( nici nu ştii ce “roată de rezervă” faină am, în port-bagaj!, îi zic în gînd ) Ia bancnota, te rog! O meriţi!..

– Nu, doamnă! Păstraţi-o şi cumpăraţi micuţilor ceva dulce!…

– Aşa am să fac! Mulţam’ fain! Domnul să te răsplătească!,”partenere” ( Îmi placi! Eşti “isteţ”, foc -?!- şi..pe deasupra miroşi a parfumuri brănduite!, îmi venea să adaug. Dar, am tăcut mîlc.). Să ai o zi faină!, îi mai zic, şi o iau din loc, nu cumva să se răzgîndească.

Am demarat în trombă, făcîndu-i bezele!!..Îmi îngheţase inima cu mîna pe portbagaj. Băgasem cheia în broască şi răsucind, mă gîndeam, cu groază, la ce faţă va face şi cum va reacţiona poliţistu’ cînd, după densitatea populaţiei din autoturism, îl va mai “descoperi” şi pe “popicăal meu”, pe părinţelu’ Ioan, încolăcit acolo, printre băgăjeturi, îmbrăcat în jerpelita-i reverendă şi cu smeritu’ lui fes călugăresc tras pînă peste sprîncene, plus proverbialul lui rucsac, care puţea de numa-numa, căci uitase de curînd, în unul dintre buzunarele laterale, nişte ciuperci culese din pădure, şi ciupercile se-mpuţiseră-n buzunarul ăla, împuţind totul în jur…iar el circulase lejer, singur în compartiment, neînghesuit de nimeni în tren, de la Vîlcea la Bucureşti, de nu ştia nici el ce noroc dăduse peste el şi de ce culoarul trenului era arhiplin, iar cei care deschideau uşa compartimentului în care se afla el, în loc să intre să ia loc -fiindcă erau locuri libere-, strîmbau din nas şi închideau uşa pe dianfară, după care se adăugau şi ei înghesuielii de pe culoar, alături de ceilalţi călători. Le-o plăcea în înghesuială!, îşi zisese părinţelu’, tolănindu-se, fericit ca un motan, pe toate banchetele rămase libere pe toată durata călătoriei…Îl luasem în grabă, pe ultima sută de metri de la gară şi acum se afla înghesuit printre bagajele portbagajului maşinii mele. Cred că visa la comfortul sporit al compartimentului din trenul cu care tocmai venise la Bucureşti, cu doar 30 de minute-n urmă…Era cît pe ce să mi-l descopere poliţistu’ de la Rutieră, cît şi garanţia mea, sigură, de a rămîne fără permis, fără talon, plus un bonus consistent în lei…

Dumnezeu Atotputernicul n-a îngăduit însă ca poliţistul Anăstăsoaie să dea nas în nas cu “preacuviosul” nostru “părinte Ioan”, zis Erminigheld!!!…zis Costeluş, zis…( Doamne, cum şi-o mai zice acum? Aud cum că s-ar fi preoţit “de-adevăratelea” pe la nuş-care-biserică paralelă cu Bor.)

Slava Ţie, Doamne! Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi revin! Încercasem să mă ţin tare şi mă consumasem energetic la maxim! Mi-am revenit la chiotele ocupanţilor maşinii şi la chirăiturile copiilor plictisiţi şi lipsiţi de aer condiţionat. Autohtonei mele îi lipsea “opţiunea”. Aveai o alternativă totuşi: puteai ţine geamul des-chis! Numai că se lăsa, mai apoi, cu..nevralgită acută…

Ne-am continuat, drumul spre Ploieşti veseli nevoie-mare, făcînd bancuri pe seama “isteţului de la Rutieră”. Ne permiteam, deh’!…

Cînd am ajuns la Ploieşti, am coborît grăbiţi din maşina, cu mic, cu mare, am încuiat maşina şi am intrat la părintele. Părintele ne-a binecuvîntat pe fiecare, aşa cum făcea de obicei, după care, noi ne-am aşezat pe scăunele cu gînd să ne punem pe “tăifăsuială”. Părintele stă ce stă, fără să scoată o vorbă, apoi ne întreabă:

Mai e cineva de venit? Îşi roteşte privirea peste grupul nostru, ca şi cum ne-ar număra…şi nemulţumit de socoteală, ne scanează iar şi iar…Nu-i ieşea nicicum…aşa că întreabă din nou:

Mai e cineva de venit?

– Opss!! “Netrebnicilor!!!”, l-am uitat pe “popică”-n portbagaj, le zic, şoptit  ( chicotind totodată ), celorlalţi. Duceţi-vă careva şi-l scoateţi! Şi aduceţi-l aici!, ca să-i iasă numărătoarea părintelui, că altfel stăm pînă mîine…

Se duce unul, descuie port-bagajul, îl scoate afară pe “popică”, şi-l aduce în încăpere. Părintele vorbeşte ca pentru sine:

Ştiam eu!…Ştiam eu!…Măi copii, măi!..Măi copii!!!…Năzdrăvanii!!!..

Nimic nu-i era ascuns părintelui. Ne “dibuia” pe dată. Nu puteai să-l minţi. Nici nu  aveai curaj să-i spui vreun neadevăr…Noi nu-l minţeam pentru că, îl iubeam. Doar mai omiteam cîte ceva…Iar el nu ne certa niciodată!

Dacă se-ntîmpla să ajungi la părintele, dacă aveai o frămîntare, o problemă de conştiinţă ceva, de cum intrai pe uşă, imediat după ce ne binecuvînta pe fiecare-n parte, dumnealui aducea vorba despre acel subiect, dar, în parabole. Noi, cel mai adesea, nu ne dumiream, atunci, pe loc, ce anume tot vorbeşte el acolo…în anecdotele lui…

Mi-aduc aminte că o dată, eu adusesem la părintele nişte oameni, care aveau nişte probleme de sănătate ceva mai…delicate, probleme despre care eu nu ştiam nimic atunci. Am avut o perioadă cînd îi tot căram, ba pe unul, ba pe altul, pe ici-pe colo, pe la părinţi îmbunătăţiţi, pentru vindecare şi ajutor. Şi adesea umpleam maşina cu persoane despre a căror “biografie” nu ştiam nimic. Şi aşa am ajuns să car şi pe cîţiva care aveau..”tulburări de posesie” ( ca să zic aşa ), dar despre care, evident, eu nu ştiusem dintru început. Ba pe unii i-am cărat chiar mult şi bine, pînă mi s-a descoperit chestiunea. Aşa a fost şi în cazul despre care vreau, doar în treacăt, să amintesc.

Descinsesem la părintele, ca de obicei, în grup masiv. Umplusem casa cînd am ajuns! Ne primeşte Bătrînul nostru cu binecunoscuta-i binecuvîntare, ne îmbrăţişează duios, pe fiecare, apoi, noi, ne aşezăm cuminţei pe arhicunoscutele scăunele, ca la grădiniţă, şi aşteptam, aşa cum o făceam de obicei, ca părintele să ne vorbească. Toţi tăceam! Părintele stătea pe marginea patului, cu capul aplecat spre înainte şi nu scotea niciun sunet. Noi aşteptam tăcuţi, cu respiraţia tăiată. Tăcerea părintelui se prelungea. Atmosfera devenea apăsătoare ( pt mine ). La un moment dat, părintele se apleacă mai în faţă şi-i numără unuia dintre băieţi nasturii de la vestă. Avea o vestă neagră, gen călugăresc. Şi numără Bătrînul: 1, 2, 3, 4, 5. După care îl întreabă pe băiat:

Dar ceilalţi doi unde-s?

Ăla nu zicea nimic.Doar se uita siderat la părintele. Părintele iar numără cu voce tare: 1, 2, 3, 4, 5.

Lipsesc doi! Unde-s ceilalţi doi?, îl întreabă părintele pe băiat. Ăla, se uită la nasturi, şi-i numără şi el, tacticos, după care-i zice părintelui:

– Atîţia am! După care-i zîmbeşte, “enigmatic”, părintelui.

Măi, ce-are ăsta de se hlizeşte şi nu-i zice părintelui cîţi nasturi are amărîta aia de vestă a  lui?, mă întrebam eu nedumerită. Şi mai ales, ce “i-o fi venit” părintelui, de, în loc să ne vorbească, să ne mai dea ceva nectar, ceva cuvînt de folos, să ne mai întrebe de viaţa noastră, să ne mai povestească despre Mănăstire, despre trăirile lui, “îl pasionează” acum nasturii “neisprăvitului” ăstuia!, mă frămîntam eu, în sinemi. Dar, n-am glăsuit. Mai am şi eu, unori decenţa să tac! Ce-i drept cam rar, da’..bine!

Aici sînt numai 5, dar ai 7! Ai 7!!!, precizează sfinţia sa. Unde-s ceilalţi doi?, insistă părintele cu întrebatul, scotocindu-l pe ăla prin buzunare. Şi tot scotocindu-i aşa, prin buzunare, numai ce se ridică de la unul dintre buzunare clapeta. Şi dedesubtul ei, trona ..”nasturele!!!”.

Apoi, nu a mai fost decît o chestiune de timp ca să-l dibuiască şi pe “celălalt”, la cel de-al doi-lea buzunar, sub clapetă  ( Stătea “pitit” acolo, ca să nu-l “dibuiascăBătrînul!!! ; şi să-i dea la..corniţe! ).  Părintele însă, l-a scos la lumină” şi i-a numărat apoi “pe toţi”, avînd, de data aceasta, clapetele scoase din buzunare, şi nasturii trecuţi prin clapete. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, numără părintele. L-a apropiat, apoi, pe băiat de pieptul lui, i-a pus mîinile căuş în jurul capului şi i-a zis o rugăciune, mai mult şoptit. Ăla a stat ca un mieluşel blînd, n-a zis nici mîrc. După care hlizea tîmp, şiret şi tăcut, ca năucul, spre surprinderea mea! Noi, sau cel puţin eu ( unii dintre cei prezenţi ştiau, fiind ei, dimpreună, chiar “coparteneri” întru “năstruşnicii!!!” ), n-am înţeles nimic atunci, din toată “schema!” Apoi, cu mult mai tîrziu, mult-mult prea…tîrziu ( pentru mine! ) “mi s-a descoperit”,  acel “mister”. “Mister” despre care nu vreau să vorbesc mai mult… aici.

Părintele era extrem de discret şi foarte delicat. Şi era foarte atent cu noi! Nu ne-a certat niciodată! Ne vorbea cu blîndeţe, şoptit. Niciodată nu ni se adresa la singular ori la persoana întîi, să zică ceva de genul, asta să faci tu, asta să dregi tu, atunci cînd era de faţă cineva. Ci ne zicea, la plural, spre ex:

Mergeţi la Sfîntul Calinic şi vă rugaţi, dacă aveţi vreodată vreo problemă! Şi Sfîntul vă va ajuta! Opsssss! Ia de ghiceşte! Cui i-o fi zis Bătrînul nostru asta?, ne-ntrebam de năuci. Dar, după o vreme “descopeream” fiecare-n dreptul lui, cu cine vorbise părintele-atunci.

                                                 Antoaneta Rădoi -de la Vrancea

Schima si alte „arme” ale calugariei


     La tunderea in monahism candidatii, primesc drept marturie de depunere a voturilor lor monahale, dar si ca „arme”:  crucea, schima mica  sau Paramanul, si siragul de metanii:

ImagineImagine

Aici sint 2 modele ce reprezinta Schima mica sau paramanul, pe care cel care s-a calugarit, si a intrat in monahism, de buna voie, o va purta pe corp, ca un scut impotriva vrajmasului.

In imaginea de jos este un purtator al Shimei Mari. Un schimonah din Rusia, pe care, eu l-am intilnit in  oct 2006. Este primul schimonah REAL, pe care l-am intilnit, pina atunci, spre Slava lui Dumnezeu! Despre Schima mare insa, alta data!

Schimonah rus

Interviu schimonah rus

Siragul de metanii, sau Metanierul, poate avea un numar divers de noduri. Iata mai jos, citeva metaniere:

metanii bob diverse

 Metanierele se fac din ate diverse, insa cele mai apreciate de catre calugari, sint metanierele din lina.

Pe siragul de metanie, monahii (calugarii), si monahiile (calugaritele) isi fac canonul de rugaciune.

Este foarte util in socotirea numarului de inchinaciuni, sau rugaciuni ale inimii ( sau, cum i se mai spune, rugaciunea Isihasta): „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma, pe mine, pacatosul/pacatoasa!” Rugaciune care, spusa, dimpreuna cu inchinaciunea, este o reala si de temut arma impotriva diavolului, care se teme de Hristos, doar la auzul cuvintului Lui!

 Actualmente, foarte multi dintre mireni, purtam (e o moda!) metaniere, pe la oglinda masinilor, sau chiar in stil arab, in mina, ca um moft ( a se vedea, cazul femeii psiholog, care, la toate emisiunile de circarie -mondene- TiVi, poarta, ostentativ, metanier!!!). Eu am o opinie legata de purtarea „la vedre” a metanierului de catre mireni. Cred ca, in fapt, multi dintre cei care-si expun , „la vedere”, metanierul, nu se si roaga pe el! Dar, e parerea mea, si e ..doar o parere!

Si, mai jos, va prezint si o cruce pt calugarie:

cr scultata ruseasca

Aceasta cruce pentru calugarie, este cam de 12 cm inaltime, si este sculptata manual. Poate fi purtata de catre orice crestin insa. Nu neaparat de catre calugari!