Posts Tagged ‘sanius’

Aduceri-aminte…


Aduceri-aminte…

1 Ianuarie 2015. Frig. Ger aş putea zice, avînd în vedere că Noul şi chipeşul An, a debutat, în forţă, cu -18, -20 grade la Bucureşti! Brrr!!! În casa mea ( din lipsa caloriferelor; pe care le-am desfiinţat fortuit, căci nefiind ele curăţate de cînd îi blocul ăsta construit, nu prea mai funcţionau la cote rezonabile, şi găsindu-mă eu mai isteaţă şi vrînd să le curăţ, le-am…curăţat!!!, aşa încît n-au mai vrut, blestematele, să se mai înşurubeze, neam, în zimţii piuliţelor, vehi şi ele de cînd lumea…aşa că, nepregătită fiind eu pentru o aşa „aventură”, m-am lipsit „bucuroasă” de neisprăvitele calorifere – bune, de altfel, la vremea lor!!!-, care au îndrăznit să-mi facă, în prag de iarnă, o asemenea supărare!!!; dar ce supărare mi-au făcut cu administratorul blocului, care nu voia nici în ruptu’ capului să oprească apa şi să golească instalaţiile ca să pot face cum se cuvine lucrarea, nu mai spun acum! ) tinde să se facă un ger mai ceva decît afară…

 Uitîndu-mă pe geamul de la bucătărie -în timp ce-mi beam o cafea la gura cuptorului de aragaz, de unde speram să-mi vină şi o rază de căldură deodată cu mirosul apetisant de sarmale-, văd troienele de nămeţi de pe terasa Hotelului Bulevard. Deodată m-am dus cu gîndul la troienele copilăriei mele.

 Erau nămeţi cît casele şi, adesea, chiar mai înalte decît unele case ale satului. Nouă copiilor, nici nu ne păsa. Nu ştiu cine făcea pîrtiile acelea minunate de pe uliţele satului! Mai ţin minte doar că în tot satul era, pe undeva pe la SMA ( Secţia de Mecanizare-Agricolă, sau ceva de gen; nu mai ştiu, acum, cum se intitulau aceste „Instituţii” ale statului, ale CAP-urilor -Cooperativa Agricolă de Producţie, cooperativă unde toată lumea muncea şi rodul muncii se împărţea, toamna, fiecăruia după „zilele-muncă” prestate la „colectiv”, adică la CAP ), un singur tractor cu lamă mare, care brăzda satul în lung şi-n lat. Dar uneori, cînd vîjgăraia era mare şi ninsoarea nu mai înceta nici ziua, nici nopatea, zile în şir, nimic nu-i mai venea de hac zăpezii şi troienele acopereau satul şi nu se mai vedea decît fumul sos pe coşurile sobelor încălzite la maximum de buştenii tăiaţi mărunt şi pregătiţi din timp de părinţii noştri grijulii şi gospodari!

 Noi copiii stăteam cît era ziulica de mare la săniuş. Îngheţam bocnă, ne curgeau mucii ca două lumînări de se făceau ţurţuri pe sub nas, ne îngheţa zăpada peste ghete, aveam sloiuri de gheaţă pîn la genunchi şi pe…turul pantalonilor -căci mai şi cădeam-, dîrdîiam ca nişte piftii, dar..nu ne lăsam convinşi de părinţi ori bunici să trecem în casă la căldurică! Nu ne lăsam convinşi nici măcar de ameninţarea vărguţei, pe care mama, necăjită că noi, uneori, nici măcar nu o auzeam cînd striga la noi, o învîrtea  în aer, strigînd la noi şi ameninţîndu-ne că, dacă nu trecem în casă, o să ne lase să dormim pe prispă (Care prispă? Că prispa nu se vai vedea de nămeţi!!!) şi o să „crăpăm” de frig!! Aş!!! Mai iubitoare decît mama mea, nu ştiu să fi fost o altă mamă din lume!!! Cînd ne vedea, în sfîrşit, în casă, ne drezbrăca, repejor, pînă la piele şi ne afunda în apa fierbinte din copaia gata pregătită, şi ne freca cu prosopul pînă ne înroşea pieile, iar noi urlam ca din gură de şarpe şi vărsam lacrimi şiroaie! Mama, biata de ea , „condamnată” să ne crească mai mult singură [ căci tata avea servici bun la oraş, de unde ne aducea cea mai bună pîine neagră ori intermediară pe care eu am mîncat-o vreodată, precum şi toate cele de trebuinţă unui trai bun; tata era inspector la Bancă; muncea mult, alergînd prin satele dimprejur, ca să adune banii de pe la debitori, şi venea acasă seara tîrziu frînt de alergătura zilei, aşa că..mamei îi revenea în familie şi munca de bărbat şi cea de femeie, de mamă şi de tată, totodată, şi de educator. Ei îi datorez „cei 7 ani de-acasă”  şi multe DARURI am moştenit de la ea, cum ar fi agerimea minţii şi cîntărirea anumitor situaţii cît şi cele ce ţin de spirit; de la tatăl meu am moştenit scrisul frumos, caligrafic -ooo, dar cîte vărguţe a încasat Antoaneta la palmă pentru asta!!!; tatei îi plăcea să scriu frumos. Era marea lui dorinţă. El îmi oferea ABSOLUT tot ceea ce-mi era necesar dezvoltării mele fizice, morale şi..intelectuale (capitol în care este inclus şi SPIRITUL)!! Mulţumesc tată! Dumnezeu să vă aşeze de-a dreapta Sa, pe amîndoi! Dusu-v-aţi la Domnul, căci Domnul v-a chemat la El!. Marele meu regret este acela că..nu v-am arătat, cîtă vreme aţi trăit, cît de mult vă iubesc! Dar, nădăjduiesc în Domnul, că voi ştiaţi şi ştiţi asta!..Şi vă rog să mă iertaţi pentru toate „năstruşniciile” pe care eu le-am săvîrşit, ca un copil netrebnic, şi pentru că, poate -şi nu: poate!, ci sugur- uneori, voi demnii mei părinţi, a trebuit să vă ruşinaţi înaintea oamenilor, din pricina mea/a noastră! Nimic rău n-am făcut însă, cu bună ştiinţă! ], era uneori plină de năduf că nu o ascultam. Se temea să nu ne îmbolnăvim, de-atîta stat în ger, cu ţurţuri pe noi, uneori. Deşi nu ştiu de unde-i venea mamei temerea aceasta! Noi nu făceam parte dintr-un neam slăbănăgit karmic. Aveam potenţă spirituală, adunată în noi, neam după neam, de la multe generaţii! În neamul nostru, şi pe linie maternă şi pe linie paternă, NU FUSESE NIMENI suferind de vreo..incurabilă boală! Arar mai tuşeam iarna ori mai trăgeam cîte un strănut zdravăn! Eram oameni  SĂNĂTOŞI la mine, trup şi spirit! Sîntem!!! Dar biata mama se îngrijora de noi. Se gîndea: cum să nu se îmbolnăvească „mogîldeţele” astea, dacă toată ziulica stau îngheţaţi bocnă, deveniţi, parcă, nişte oameni de gheaţă?? Dar nouă, nu ne păsa! Ne dădeam cu sania, de la Primăria din sat, pînă la şoseaua ce trecea pe DN nu-ştiu-care, 2 km, în vale, chiar pe drumul pe care, posibil era să ne „intersectăm” cu căruţe ori cu vreun camion de mare tonaj. Ne duceam la vale, zburînd, ca vîntul şi ca gindul, 2 km, după care veneam în deal, agale, alunecînd cu sanie cu tot, în toate direcţiile, ducîndu-ne în patinaj, mult înapoi în vale, după care reluam cazna, cîteva ceasuri, ca să ajungem iar în deal, la punctul de plecare, la Primărie, de unde, aşezîndu-ne cîte unul sau cîte doi pe sănii, fiecare după posibiltăţi şi după „parteneriate”, ne dădeam drumul pe sănii în vale, pe drumul principal. N-aveam nicio apăsare! Săniile zburau, şi adesea, neiscusiţi fiind, noi cei mai mici, plonjam direct în troienele de pe marginile drumului, ajungînd cu nasurile înfipte în zăpadă si cu picioarele-n sus. Ne săreau în ajutor copiii mai mari şi o luam iarăşi la vale… Habar n-aveam noi de..”alte pericole”. Iar boala, boala..nu era pentru noi!!! Ne dădeam cu sania, cît era „ziulica” de ..lungă, „sărind” peste masa de prînz -culmea, nu ne era niciodată foame ziua, dar seara, mîncam pe rupte, fiind în stare să mîncăm şi cărămizi!!!-, din zori şi pînă la lăsatul serii, cînd ştiam că tebuie să ajungă în sat autobusul de ora 20,00, cu care sosea acasă..tata! După lăsarea serii, mai exact, în zisa mamei, „după apusul soarelui” cine nu era în casă, chiar că risca să doarmă pe prispă!!! Mama -cel mai minunat om din lume- era necruţătoare cu ora asta: „la apusul soarelui!!!”, drept pentru care noi ajunsesem sa urîm…”apusul soarelui”, si cel mai adesea, ni se parea ca el vine mult prea…repede! Care dintre noi, cele 4 odrasle, îndrăzneam să încălcăm „consemnul” şi să ieşim din „ascultare”, era vai ăluia!!! Mama ne tolera multe, dar nu tolera să depăşim: „apusul soarelui”, aşa că era LITERĂ de LEGE, ca..la APUSUL SOARELUI să fim în bătătură! Altfel..”gaia” ne mînca! Asta a fost în casa noastră LEGE şi LEGE a rămas pînă ne-am făcut mari-mari şi am plecat, fiecare, pe la casele noaste!!!

 Nici mama, nici tata nu aplica bătaia, ca măsură de coergiţie. Nu. Arar mai încasam cîte o palmă, iar eu, o singură dată am luat de la tata o palmă (tata mă iubea infinit ezimal…; căci mă dorise şi avusese 3 băieţi pînă să mă aibă pe mine…iar apariţia mea în casa lor a fost o reală bucurie, deşi, bieţii de ei, părinţii mei, nu ştiau ce-i aşteaptă!!, c-am făcut cît cei 3 băieţi la un loc, şi chiar mai mult decît atît, întrucît, tot eu, fata lor, am jucat pînă și..fotbal, spre totala dezamăgire a tatălui meu!!!) şi altă dată o curea peste fund, de-am ţinut minte şi..n-am mai folosit lamele de ras ale tatei, marca London Bridge!!! -o, Doamne!!, cît mai umbla tata după ele, pînă le găsea!! Mergea la Bacău, la Focşani, la Vaslui, uneori la Bucureşti, şi era extrem de fericit că „a făcut rost” de marca London Bridge!!! Venea acasă şi, scoţînd lamele din geanta sa de Inspector Bancar (din piele!!), ne aduna pe toţi patru copii în faţa sa şi, fluturînd lamele London Bridge prin faţa ochilor noștri, DECRETA: „vedeţi că mi-am procurat lame de ras din „cea mai tare” marcă posibilă de pe Piaţă!, zicea subliniind accentuat cuvîntul: ”LONDON BRIDGE!” Să nu dea Aghiuţă să vă mai prind că vă ascuţiţi creioanele cu lamele mele de ras! Că uite cum arată faţa mea? Zici că m-au prins niscai cuţitari şi mi-au brăzdat faţa cu cuţitul! Gîndiţi-vă că nu sînt un salariat oarecare, ci sînt şi eu un ..inspector bancar. Stau faţă în faţă cu atîţia oameni pe zi! Vreţi ca, uitîndu-se la faţa mea tăiată de lamele cu care v-aţi ascuţit voi creioanele, să fugă toţi şi să rămîn fără servici?… , încerca tata, „o negociere”…”puierilă” cu noi, dar în special cu mine, care earm tare la cerbice, şi care, decum se sfîrşea „discursul” tatei, dădeam iama prin..lamele alea de ras, marca ”LONDON BRIDGE”, le încercam ”măiestria”, apoi le lipeam ambalajul la loc și, daca cumva se iveau ”probleme”…aveam  „grijă” să-l dau pe mîna tatei, pe..fratele meu mai mare, Iulian! (Ierte-mă, Domul! Şi aşeze-l pe fratele meu, Iulian, de-a dreapta Sa! Căci Domnul, iubindu-l -pt ca era un om tare-tare bun-, l-a chemat, degrab la El!)

 Aveam în casă, în camera în care noi, cei patru copii -3 băieţi şi o fată; eu, adică; „Smărăndiţa popii!!”- ne făceam lecţiile (ne făceam lecţiile e un fel de a spune, căci eu, chiar nu-mi aduc aminte să fi învăţat vreodată; nu mă văd citind ceva în acea…copilărie!!! Habar n-am dacă mi-am făcut vreodată vreo lecţie!! Doar că, nu ştiu cum se făcea că eu aveam note de la 8 în sus, şi 8-ul era şi el destul de rar, şi eram..premiantă!!!, lucru cu care tata, intelectualul şi eruditul familiei cît şi fiu de bogătani, se mîndrea nevoie-mare, drept pentru care îmi trecea cu vederea multe, extrem de multe „smărăndisme”…), agăţată în cuier, desupra hainelor, o nuia. Era, de fapt, un băţ.  „Sfîntul Nicolae”-i zicea mama. Parcă-l văd!…

 Băţul acela pe care NIMENI nu l-a pus vreodată în acţiune, trona ameninţător, în cuier  deasupra hainelor! Iar noi, fraierii -copii bine educaţi, cam în stil „spartan” dar, Slavă Domnului!- doar uitîndu-ne la băţul ălă ori ştiindu-l acolo, ne simţeam supravegheaţi mai ceva decît un Obiectiv asigurat astăzi de BGS! Băţul ăla, deşi amorf, era…pedagogul nostru. Nu scoteam un pîs! Şi fie că învăţam sau nu, stăteam cu nasul în caiete ori în cărţi şi păstram în spaţiul acela o linişte aproape perfectă! Zic aproape perfectă fiindcă, acolo unde sînt laolată 4 copii, nimic nu poate fi perfect! Io, „Smărăndiţa Popii”, n-aveam răbdarea să fiu prea mult timp cu..minte!!! Rupeam foi din caiet şi făceam cîte unul-două avioane, pe care, atunci cînd era liniştea mai aşternută şi tindea spre…deplin,  puneam avioanele să decoleze pe „pilot automat” şi, după ce acestea „survolau” un timp pe sub petromaxul din tavan, cîte unul își atingea ținta venind în picaj şi plonjînd fix pe pagina vreunuia dintre fraţii mei, şi agăţînd cu „aripa” stiloul, îi scrijelea fratelui meu pagina scrisă, compromiţîndu-i străduinţa de a-şi termina temele în timpul acordat de mama. Atunci începea infernul. Frate-miu ţipa la mine apelîndu-mă cu: ce-ai făcut ”moacă!!” -cuvînt care era INTERZIS „prin LEGE” în familia noastră!!!; tata nu admitea mitocănia și acest cuvînt: „moacă” era tabu în casa noastră, iar eu speculam asta, și dacă voiam să mă răzbun pe vreun frate de-al meu că nu mă lua cu el la film, îi spuneam tatei că acesta mi s-a adresat peste zi cu „moacă”, și seara aveam asigurată prezența mea în sala de cinema!!!, că altfel, dacă nu mă lua la film, o țineam cu pîra toată săptămîna și chiar mai mult decît atît!!!- , mă alerga pe după imensa masă (aveam o masă mare-mare în mijlocul camerei, la care eram aşezaţi toţi 4, deodată, pentru a ne face fiecare temele pentru adoua zi ), în speranţa că mă va prinde şi-mi va trage măcar o scatoalcă pentru …”merite deosebite!!”…Eram dracu` gol, alintată, rea și mofturoasă!!!…Toata lumea trebuia să-mi intre-n voie…

 Fraţii mei n-aveau chef de carte. Pentru Iulian şi Georgel, temele pentru acasă erau o reală corvoadă, iar Şcoala? Şcoala s-o ungă cu untură de porc..s-o mînînce cîinii cu poftă!!! Costică însă era deştept nativ! El ( Dumnezeu să-l odihnească de-a dreapta Sa!; căci dusu-sa şi el, de prea..tîmpuriu la Domnul, înaintea părinţilor mei şi după fratele meu mai mare, Iulian. ) nu învăţa acasă NIMIC. El era, în schimb, foarte atent în clasă şi ştia, de undeva din …neant, tot ce trebuia ştiut! Îl invidiam pentru deşteptăciunea lui, comparabilă cu a mea, care, pentru notele mele, trebuia să depun eforturi şi să mă lipsesc, totodată, de mult din timpul pentru joacă!!! El îmi făcea mie temele la mate! El îmi rezolva orice problemă la matematică, fie de algebră, fie de geometrie, în doi timpi şi trei mişcări, doar că eu, o „idioată” prin definiţie, în ceea ce priveşte matematica, nu ştiam să spun a  doua zi la Şcoală, cum de am tema făcută şi pe ce cale logică am pus pe hîrtie rezolvarea ei!!! Domnul director, care era un eminent  profesor de matematică -a scris şi cărţi şi Culegeri de Algebră-  şi care mai era şi vecin cu noi, mă scotea în faţa clasei şi mă gratula pentru felul în care arăta caietul meu, dar cînd era vorba să pun mîna pe cretă ca să fac demonstraţia rezolvării problemei la tablă…ohavela…Nu-mi ieşea şi pace! Directorul era foarte surprins că NU MAI ŞTIU să rezolv problema. O dată mi-a dat un 4. Apoi, seara a venit la noi acasă şi, jenat, i-a zis tatei:

– Dle Spulber, eu nu înţeleg, oricît m-aş strădui, cum de rezolvă fata dumitale problemele la matematică acasă şi, apoi, cînd eu o scot la tablă, ea nu mai ştie nimic. Ia poziţia mutului şi nu mai scoate o vorbă, nici nu poate demonstra rezolvarea problemelor de matematică…. Drept pentru care, astăzi, zice directorul, i-am dat nota 4.

Tata a luat foc în inima lui, dar n-a zis nimic în replică. Surprins, s-a ruşinat şi, totodată, a fost mîhnit de situaţie. El era tare mîndru de mine, iar eu îl dezamăgisem. Pentru el era mare dezonoare să vină dl Director să-i spună, taman de mine -fata lui-, că nu-mi făceam treaba de elev cum se cuvine! Eu care eram exemplu la toate materiile!!! In plus… nota 4 îmi scădea nota generală de la sfîrşitul trimestrului / anului şi, prin urmare…premiul şi un loc bine cotat pe podium, la sfîrşitul de an, la Serbare!!! Mămulicăăă, ce afront! Ei dar, a avut tata grijă să de-a pe „Sf Nicolae” jos din cui, şi-a încasat frate-miu „chenzina” şi, apoi, eu m-am apucat de rezolvat singură problemele de mate, căci fratele meu nici c-a mai vrut sa mi le rezolve! Nu ştiu cum s-a-ntîmplat, dar..reuşeam s-o pun de nota 8! Dar, sincer, eu nu am știut niciodată-vreodat matematica de nota 8, decît poate…temporar! Desigur ca tata nu era mulţumit, dar..eu chiar nu puteam mai mult! Şi-aşa îmi sforţam la maxim neuronii cu matematica asta, căreia, sincer, nu-i văd niciun rost, altul decît acela de a învăţa să numeri şi să socoteşti puţin acolo bănuţii căştigaţi, zilele săptămînii/lunii/anii/păcatele şi, poate, „regula de 3 simplă!!”, regulă din care, avînd două CUNOSCUTE (X şi Y), să deţii ŞTIINŢA de a o rezolva şi aduce în realitate pe ..NECUNOSCUTA (Zet)!!! Mama ei de NECUNOSCUTĂ!!! Cîţi nervi mi-a mai făcut!!! Dar tatii!!!…, care după ce că alerga toată ziua după debitorii Băncii, pe toţi coclaurii, mai trebuia seara, cînd era rupt-frînt de oboseală, să se preocupe să-mi verifice temele la mate şi să mă pună să-i demonstrez cum am făcut de mi-a ieşit…!!! Ufff!!! Tată, tot n-ai scos din mine vreo mare economistă!!! Dar, la ceva tot îmi foloseşte matematica învăţată! Îmi pot socoti datoriile…Şi multe…zerouri mai au!!…

 

                               1 ian 2015; Antoaneta Rădoi -de la Vrancea; File de jurnal