Posts Tagged ‘regret’

Îmi pare rău!…


Îmi pare rău

(Dedicaţie!!; Ylonkăi)

Astăzi, sufletul meu este/aşa a..a…precum al unui/animal…hăituit!

Căci am UCIS un alt suflet/hăituit …şi el!

Astăzi, am degetele pătate/de sîngele ţîşnit/din apăsarea…/tastaturii!

Astăzi, am sufletul hăituit/de vina de-a fi UCIS/un alt…SUFLET!

Şi-acum REGRET/c-am decis să răspund/cu dispreţ, dispreţului!

Dispreţului cu care am fost/…împroşcată/de mult… prea multe ori!!

Astăzi, am sufletul hăituit/fiindc-am ales: Să UCID!

Să UCID: un alt…SUFLET!

C-am ales să răspund/cu dispreţ…dispreţului,/în defavoarea…

IUBIRII/ şi/sau a ..IERTĂRII!!

Astăzi…mai e un pic/şi se termină/ZIUA!

Acum, zadarnic încerc să-mi rostuiesc…/CUVINTELE!

Tăcerea, se substituie/unei lacrimi căzută, GREU,/nu pe obraz, ci..

pe SUFLET!

Acum, deja nu mai e…/AZI!

Acum,/sînt doar un CONDAMNAT!

ACUM, tot ce ştiu/ tot/ ce mai pot să fac/e aceea că

mai am doar dreptul/la UN ULTIM CUVÎNT!

Şi-am să-l rostesc/din 3:/ÎMI PARE RĂU!

Şi-am să adaug, ca să se ştie:/Ceea ce trebuia spus, s-a spus ACUM!

Ca un răspuns al meu/la prea multele…TĂCERI

în care mi-am încleştat dinţii/ca să nu cuvînt!

Prea mult m-ai batjocorit!,

Iar eu../Prea mult, am tăcut!!!

anto bereta alba pt post articole

Antoaneta Rădoi (15 mai 2016)

Viața, de Liliana Rotaru


Viata..

Viata..o lupta tare grea
Castiga cine poate
Dar,uneori trecem prin ea
Traind pe jumatate

Ceva ciudat cum sa explic
Mii de dorinti tacute
Un fel de a nu simti nimic
Desi ar fi prea multe

Clipe pierdude cu regret
Sau doar cu ..resemnare
O stiti si voi nu e secret
Tristetile ca..doare

Si ne mintim trecand prin zi
Ca totul este bine
Dar adevarul dulce amar
Il tii ascuns in tine

Traiesti mereu cam indecis
Si viata iute zboara
Placeri marunte ti-ai promis
Dar grijile..le-omoara

Si atunci ce este de facut
Asulta-ma pe mine
Traieste clipa de-nceput
Dar s-o sfarsesti cu bine…

Fotografia postată de Liliana Rotaru.

Rugaciune de pocainţă, pentru pruncii avortaţi


Dăunăzi, mi-a revenit în minte un lucru petrecut în viaţa mea cu mult-mult timp în urmă. Uitasem definitiv (…) de lucrul acesta. Tot frămîntîndu-mă sa înteleg „rostul” unor evenimente neplăcute care au avut loc, repetat, în viaţa mea, am pus multa rugăciune înaintea Domnului meu Hristos. Am rugat-o pe Maica Domnului şi a mea, pe Fecioara Maria, cît şi pe Sfinţi, pe Îngerul Păzitor să-mi fie mijlocitoari în a descoperi ce anume îmi împiedica evoluţia, atît pe scara spirituală cît şi pe scara socială. Şi, surprinzător, un răspuns am primit.

   Mi-a aparut, din strafund de minte, venind la suprafata, în conştiinţa mea, un lucru demult uitat….”

{ Cu mulţi ani în urmă, am îndemnat o femeie să facă avort. Femeia avea mulţi copii şi familia trăia modest. Muncea mult pe bani puţini, avea un bărbat care cam bea, şi deşi era foarte, foarte harnic şi priceput la multe, nu-şi găsea un servici stabil cu carte de muncă, aşa că muncea cu ziua pe unde apuca, iar cei cărora le slujea îl răsplateau pentru munca sa, cel mai ades, cu cîte un pahar de vin sau cu cîteva ţuici.

Cînd am văzut-o pentru a N-a oară pefemeie cu burta mare, i-am zis cu seninatate:

– FEMEIE, la ce-ţi mai trebe’ încă un plod? N-ai şi aşa destui?

– Păii..păiii… zice, fîstîcit, femeia…păi, dacă am rămas grea, acu’ îl las,  ce să-i fac, dacă Domnu’ mi l-a dat?

– Cum, ce să-i faci? Dă-l afar’!, îi zic sec.

– Păii..păiii…

– Ce păi? Niciun păi!  Esti dusă, FEMEIE! Ce le mai dai să mănînce? Cu ce-i mai îmbraci? Cu ce-ţi mai plăteşti hangaralele casei, dacă tot torni la plozi?…Şi nici una, nici două îi propun s-o recomand cuiva să-i provoace un AVORT. Femeia s-a cam codit. Nu prea voia. Îi era frică…

Nu mai ţin minte cum sau în ce fel am ajuns la femeia care se pricepea la „meşteşug”.

Nu-mi mai amintesc ce s-a întîmplat. Tot ce-mi mai aduc aminte acum este aceea că „meştera” nu şi-a desăvîrşit „opera”, şi FEMEIA a dat naştere la două atunci,

frumoase gemene. Dar la vreo două săptămîni după naştere, una dintre ele a murit. Nici cealaltă nu era prea bine. Plîngea întruna, era mereu agitată, nu dormea, nu voia la sîn şi părea bolnăvicioasă. Femeia a dat fuga la mine şi m-a rugat să-i BOTEZ prunca. N-am stat pe gînduri. Am luat copila, am dat fuga la Biserica de care aparţinea  casa FEMEII, l-am rugat pe preot să săvîrseasca Botezul, şi acesta s-a şi înfăptuit.

Am dus copila acasă la părinţii ei. Naşul a înălţat-o în prag, mai sus de înălţimea lui (1,84) zicînd: fiica Daciei libere, fii binecuvîntată!!! După care a aşezat-o în pătut şi am plecat la casa noastră. Nu am „petrecut”, aşa cum petrec oamenii, cu băutura şi muzică. Oamenii cărora le Botezasem copila erau amicii noştri, trăiau modest

iar noi, naşii, nu eram petrecăreţi de felul nostru. Ne-am bucurat că am putut creştina copila, mai ales că mama se temea ca aceasta să nu „plece” dupa sora ei geamană…

Nu ne vizitam. Mai bine-zis, noi nu mergeam la ei. Treceau ei, din cînd în cînd, pe la noi, şi mai aduceau şi prunca uneori. Era frumoasă şi creştea, „cît alţii într-un an!!” Îi mergea excelent după Botez, spre bucuria noastră şi a părinţilor ei.

După o vreme nu ne-am mai văzut, timp de mai mulţi ani, desi locuiam în acelaşi oraş, dar în cartiere diferite.

Cînd copila a facut 14 ani, ne-am dus acasa la ei şi i-am dus finuţei noastre un dar de preţ. Ceva de aur, care , ziceam noi, să-i amintească de naşi, cît şi de vîrsta de 14 ani…apoi nu ne-am mai revăzut, decît la Cununia ei, la care finuţa a ţinut morţiş să fim prezenţi. După care ne-am dat uitării reciproc, finută căsătorindu-se cu un neamţ şi urmîndu-l pe acesta în ţara sa….

…………………………………………………………………………………………………………..

Ani în şir am ţinut POSTURILE şi m-am spovedit. O dată, preotul duhovnic m-a întrebat:

– Ai făcut avort?

– Nuuu, părinte!, i-am răspuns, oarecum MÎNDRĂ de mine!!!Apoi, instant, mi-a venit în minte…imaginea cu avortul…Şi-atunci, pun virgula şi-i zic preotului: Personal, n-am facut avort!, dar…am dus pe cineva, am îndemnat, pe cineva să facă avort!

-Ioi, ioi!!!, a zis părintele, dînd din cap, a tragedie. Şi-mi zice, mai apoi, ca trezindu-se dintr-un vis urît:

– Trebuie să Botezi un prunc!! Negreşit!

– Dar, am şi Botezat, părinte !, ii zic, victorioasă…şi-i povestesc, pe scurt, SENIN!!!, cum s-a întîmplat să Botez, chiar pe cea căreia eu, în netrebnicia mea, îi hotărisem SOARTA, prin îndemnul insistent pe care-l dădusem mamei sale..şi care, ca prin urechile acului, a scăpat, vie şi navătămată…şi care astăzi este o FRUMUSEŢE de femeie cu copii la casa ei…

– Da. Ai făcut bine! Dar..să mai botezi! Să mai botezi!

– Mai Botez, părinte!, îi răspund, senin, pierdut…fără să realizez DRAMA VIEŢII MELE în plinătatea ei…

…………………………………………………………………………………………………………………

Nu mai ţin minte mare lucru din „dialogul”, de atunci. Nici nu mi-am mai amintit, pînă mai ieri, despre CAZ. Nici măcar atunci cînd Dumnezeu a rînduit şi pe nepregătite, pe negîndite, am Botezat gemeni, copii în vîrstă de 6 luni ai unei femei ce-şi făcea veacul pe la poarta Mănăstirii Cocoşu de la Niculiţel, unde mersesem la un Hram, prin 2009. La „solicitarea” expresă a stareţului -cu care eu şi partenerul meu eram f apropiaţi-, am încreştinat pruncii. Atît! Doar i-am încreştinat. Cu peripeţii (despre care, poate voi scrie), dar..i-am încreştinat şi nu mai ştiu nimic despre prunci, deoarece, „soarta” ne-a purtat de atunci pe drumuri diferite şi nu ne-am mai intersectat…

Nu mi-am adus aminte de vorbele părintelui duhovnic, nici măcar atunci cînd mi-a fost rînduit s-o Botez pe o turcoaică. N-am Botezat-o pt păcatele mele, ci am Botezat-o pentru că ea a cerut! Şi nu mi-am adus aminte că am un păcat de..moarte!; pe care trebuie să-l ispăşesc! Şi nu mi-am adus, niciodată, aminte că am săvîrşit păcat,  nici spovedania nu am făcut-o, NICIODATĂ cu revărsare de părere de rău şi/sau cu zdrobire de inimă. N-am avut, pînă mai ieri, nicio apăsare!…

Şi pentru că, mai dăunăzi, păcatul acesta mi-a invadat conştiinţa, venind din străfund de minte şi de suflet, AZI  mă spovedesc!…}

atî

…………………………………………………………………………………………………………..

Mi-am petrecut aşadar ziua „meşterind” o rugăciune, personală, dar pe care vreau s-o fac cunoscută şi altora.

Atît femei cît şi bărbaţi! Poate nu strica!! Poate încă nu e prea tîrziu!!!…

pergament 98

Antoaneta Rădoi -de la Vrancea