Posts Tagged ‘recunostinta’

Fotosinteza umana, cu Jerry Sargeant (Activări Coduri de Lumină!!)


Iata DIPLOMA, iata MEDALIA, iata…MEDALIATUL!!!


Iata DIPLOMA, iata MEDALIA, iata…PREMIATUL/PREMIANTUL!!! Pr Nicanor Lemne de la Silistea Snagovului, la 99 de ani, a fost Premiat cu Diploma si Medalia de ” Cetatean de Onoare al Comunei”, azi de Sf Nicanor!!.. Sa ne traiesti intru multi ani, scump parinte Nicanor Lemne! Ma bucur ca eu, ingrata (Antoaneta R), am putut fi impreuna cu parintele la acest minunat eveniment! O reala binecuvintare de la Dumnezeu!Fotografia postată de Antoaneta Radoi.

Fotografia postată de Antoaneta Radoi.
Fotografia postată de Antoaneta Radoi._MG_2522_MG_2514pr lemne si primaru diplomadetaliu bn medalie pr lemne

Părintele Nicanor Lemne -de la Silistea Snagovului, Cetatean de Onoare al Comunei!!!


 pr nicanor lemne in casa sa cu ic pereti
  In curind, luna aceasta, iulie 2015, smeritul Părintele Nicanor Lemne, de la Silistea-Snagovului, unul dintre bunii și bravii soldati ai lui Dumnezeu, va fi medaliat cu premiul cel mare! Primarul Snagovului a decis sa-i acorde diploma de mare merit: ”Cetătean de Onoare al Orașului!”
  Acest BĂTRÎN (ÎNȚELEPT), un preot cu mult HAR, are 99 de ani. A slujit cu credinciosie Biserica lui Hristos si pe cei pe care i-a rinduit Dumnezeu in dreptul lui spre păstorire!
  Un preot cu HAR si cu multa, multă iubire de semeni.
  Am mai spus/scris (pe Blogurile mele, despre sfintia sa, un AVVA al zilelor noastre, in carne si oase!!, un AVVA in care acest cuvint ”Avva” se justifică la adevărata valoare; am scris despre sfintia sa și in cartea mea: ”Dragul, scumpul si sfintul meu Părinte, Nicodim Bujor…” -un leat al parintelui Nicanor Lemne, preot cu f f f mult har, care -si el!! dintre cei multi dragi ai mei- a plecat la Domnul, in 2011, la 96 de ani, si care este AUTORUL Acatistului Sf Calinic de la Cernica!!! ( ACATIST după care se slujeste in Bisericile cu acest Hram de mai mult de jumătate de veac!!!) dar care, din pacate si spre nerusinata rusine a mai-marilor BOR, este incă…”Un ilustru necunoscut!!, așa cum spun eu în cartea mea.
  Am avut binecuvintata bucurie sa-l cunosc pe Pr Nicanor Lemne si m-am bucurat vreme de citiva ani de bucuria aceasta! I-am facut cîteva VIZITE (nu atît de multe pe cît mi-aș fi dorit!!). Am băut cu/la părintele, în tindă, niște grozave cafele (făcute de mîna lui, pînă mai acum un an -acum nu mai vede, zărește doar….și ne recunoaște după voci…dar ne primeste totdeauna cu bucurie mare si cu bratele sufletesti si fizice larg deschise!!! Slava Tie, Doamne!), am tăifăsuit pe-ndelete in mai multe binecuvintate rînduri!!…Mi-a dat și un smerit interviu, cu f f multă reținere/smerenie, interviu pe care îl voi publica…cîndva!
  Nadadjduiesc sa pot participa la decernarea premiului acestui brav soldat al lui Hristos si sa ma mai bucur, inca o data, de binecuvintata iubire a lui Dumnezeu revărsată asupra mea, prin prezenta parintelui Nicanor Lemne in viata mea!
 Diploma aceasta de ”Cetățean de Onoare al Orasului Snagov”, care i se acordă, iată, după o slujire neîntreruptă, cu credincioșie, de peste 70 de ani a comunității silistene, este o REALĂ RECUNOAȘTERE! Felicitari Primarului și consilierilor Orasului Snagov, care au decis sa-i acorde acestui ”om al lui Dumnezeu”, onoarea ce i se cuvenea!
Să ne trăiești Părinte Nicanor Lemne! Să ne trăiești, Intru multi și binecuvîntați ani!
Mă plec, condescendent, inaintea sfinteniei voastre, părinte Nicanor Lemne!
Binecivintez pe Domnul, Dumnezeul meu, care m-a binecuvintat pe mine, ingrata, cu bucuria de a te fi intilnit/cunoscut!

Dragul, scumpul şi sfîntul meu părinte, Nicodim Bujor, autorul Acatistului Sfîntul Calinic de la Cernica, un..”ilustru necunoscut”.


          Părintele, fructele şi..porumbul  fiert

poya bn bn bn cu Md si alte si pr Nic Buj

Plecăm la Ploieşti! La părintele. Cineva vine de-acasă cu porumb fiert. Nici nu ştiu de

unde-l luase, că nu era încă vremea lui. Era devreme pentru porumb. În fine!..

Mîncăm fiecare pe săturate. Şi mai rămîne o bucată de  porumb. Fata care adusese po-rumbul, îi tot îmbia, rugîndu-i  pe rind, să ia careva, să mănînce şi acel porumb, ca să nu mai rămînă şi din cauza căldurii să se strice, că “era păcat!”, zisese ea. Dar niciunul nu-l mai voia. Şi-atunci îi zic solemn:

– Flori ( aşa o cheamă pe fată ), dragă! Nu  te mai ruga de “filfizonii” ăştia să mănînce porumbu’! Nu vezi că ai de-a face cu nişte “nobili”? Pune-l bine!, că-l manînc eu, cînd a-jung la Ploieşti. Ştii că-mi place de mor, porumbul fiert, dar..nu pot să mănînc acum! Tre’ să fiu atentă la drum ( ca să vă duc în siguranţă la Bătrînul )!..

Şi pune Flori, “bine” porumbul. Atît de bine încît, la Ploieşti, nimeni nu şi-a mai adus aminte de existenţa vreunui porumb…

Ajungem la Ploieşti. Intram la părintele! Era afară, în curte, sub nişte pomi, într-un scaun din acela de lemn, tip balansoar. Ne-am “năpustit” asupra lui, toţi, cu mic, cu mare, să “prindem” binecuvîntări, să-l îmbrăţişăm, care mai de care mai abitir, şi să prindem locuri “mai în faţă”. Ne-am aşezat, apoi, cuminţei pe scăunele ( ca la Grădiniţă! ), în jurul părintelui, şi ne-am pus pe “dialog”. Ne-a pus să-i citim Acatistul Sfîntului Calinic, pe rînd, fiecare cîte un Condac şi un Icos. De fiecare dată, mie îmi revenea mai mult. Nu dădeam cartea mai departe pînă nu zicea părintele. Citeam fiecare, pînă ne oprea părintele şi dădeam cartea celui pe care-l indica sfinţia sa. Indica un altul, ca mai apoi, să revină la mine. După care, la final, îmi dădea nota 10, mă îmbrăţişa, îmi aducea laude pentru intonaţie şi pentru cursivitatea lecturii şi mă binecuvînta. Asta îmi umplea sufletul de bucurie! Mă simţeam ca la şcoală, în clasa 5-a, la Serbarea de Sfîrşit de An, unde recitam solemn “Moartea Căprioarei”, “Noi vrem Pămînt” sau “El Zorab”, poezii care-mi plăceau mult şi pe care le recitam cu patos, din toţi rărunchii, de răsuna întreaga încăpere ( fără microfoane ), spre mulţumirea dirigintelui meu ( un vajnic perfecţionist, profesor de Limba Română -pe care o stăpînea la cote maxime- şi-un mare gramatician ), spre bucuria părintilor mei şi spre mîndria mea!!!…( Eram la concurenţă cu fata primarului, cu-a felcerului, cu băiatul unui învăţător, cu verişoara mea, a cărei mamă era educatoarea de la Grădiniţă…iar eu eram fata…Inspectorului bancar!! La altele “ mai luau” colegii, dar la recitare şi la bătut mingea cu băieţii, niciodată!!!… )

Îi luam mîna părintelui şi i-o sărutam ( ceea ce nu fac, de regulă ), după care o păstram, strînsă în mîna mea…Nu-mi venea să mă dezlipesc de el…La un moment dat îi căzuse papucul din picior. Se căznea să-l recupereze, în timp ce ne vorbea. Eram în dreapta lui, aproape lipită de el. M-am aplecat şi am recuperat papucelul. Avea nişte picioare mici-mici, albe-albe. N-avea nici urmă de vinişoare. Părea imaterial! M-am aplecat şi încălţîndu-l, i-am sărutat picioarele…Aşa am simţit! …

Personal, n-am aşa o evlavie excesivă, faţă de preoţi. Îi cinstesc aşa după cum am fost   educată de către părinţii mei. Cu precădere de către mama mea, care a şi cîntat în Strană,

la Biserica din sat ( fără să pretindă sau să aştepte, vreodată, vreo plată -aşa cum “se poartă” în ziua de azi! Se duc ăştia, acum, să cînte, unde-s mai bine plătiţi!, că de’, viaţa “e scumpă!”; iartă-mă, Doamne, că uite, iar “am judeca!”-), toată viaţa ei. Am pentru preoţi respect, ca pentru un învătător, dacă-l simt că e învăţător. Dar nu “ omor” cu sărutatul mîinii! Nicidecum! Arar fac acest gest. Şi dacă-l fac, apoi… preotul acela tre’ să fie unul de mare cinste!!! ( în opinia mea )…Îi “analizez” profund! Le fac ANALIZĂ de VALOARE instantaneu! Îi trec prin sita cugetului meu şi nu-i “cruţ”, orice-ar fi! Aşa că, gestul meu, acela de a-i săruta părintelui Nicodim Bujor, pînă şi picioarele, spune mult…

Părintele ia la rîndul lui mîinile mele, şi le duce într-un gest ce m-a lăsat cu gura căscată.

Voia să-mi sărute mîinile! Luată prin surprindere, abia de-am avut timp să-mi retrag mîi-nile, spunînd un NUuuu răspicat, solemn.

Ne-am continuat “taifasul”, în curte sub pomi…

Vară!..Cald!..Senin! Pomi! Flori!…Alături de părintele Nicodim Bujor!!! Ce altceva ne-am mai fi putut dori?

La un moment dat, după ce m-am asigurat că “bodyguardul” ( dna Mia!!! ), a dispărut din zonă, am scos “discret” caisele. Le cumpărasem în drum, special pentru părintele ( Totdeauna îi aduceam fructe. Şi flori! Negreşit flori! Odată i-am adus şi…alune!!! Era să “ omoare” dna Mia!!!…). Scoteam sîmburele de la caisă, disparam părţile şi, bucată cu bucată, una cîte una, i le băgam direct în gură părintelui. Părintele le mînca, cu bucurie, minunîndu-se de dulceaţa şi de prospeţimea fructului. Iar eu mă bucuram, ca un copil, căruia i s-a cumpărat “jucăria preferată!”

– Vă plac, părinte?, îl mai şi întrebam, de parcă nu se vedea limpede.

  – Daaa. Sînt grozave!, copii. S-au făcut fructe bune anul acesta! Spre Slava lui Dumnezeu şi-a Maicii Domnului!”, zicea părintele. Şi nu rata “ocazia” să sublinieze, încă o dată că: “Toată guvernarea lumii a lăsat-o Mîntuitorul Hristos, Maicii Sale, Fecioara Maria!” Şi continua:

Copii, să nu încetaţi să vă rugaţi Maicii Domnului! În orice necaz v-aţi afla! Chemaţi-o în rugăciunile voastre, şi Ea vă va acoperi cu Sfîntul Ei Acoperămînt! Şi nu uitaţi, să-l cinstiţi pe Sfîntul Calinic de la Cernica, pentru că este mare Sfînt şi mare Făcător de Minuni! Că mult lucrează Dumnezeu prin Sfîntul Calinic! Chemaţi-l în rugăciunile voastre, şi el vă va ajuta! Iar eu -completa Bătrînul nostru– mă voi ruga pentru voi, împreună cu Sfîntul Calinic!!“  Şi înca multe altele, ne mai povăţuia părintele, dar..nu le mai ţin minte acum pe toate…

– Mai vreţi, părinte, un pic de caisă? Sau, poate vreţi puţină banană?, îl mai întreb.

 Ce frumos! Ce frumos s-a făcut porumbul anul acesta!, zicea părintele ca pentru sine, omiţînd să-mi dea răspuns la ceea ce-l întrebasem. Eu nu ştiam cît să-i dau. Părintele nu mînca mult de obicei. Ciugulea precum o vrăbiuţă. Dac-ar fi fost după mine, eu l-aş fi îndopat, în neştire, ca pe curcanii puşi la îngrăşat!! Dar nu-ndrăzneam! De teamă să nu-i fac rău.

– Da, părinte. Foarte frumos! Am văzut lanurile verzi, frumoase, din şosea, venind în-coace!…Vă mai dau un pic de caisă?, părinte. Sau doriţi banană? V-am adus şi banane. Şi căpşuni, părinte!, îl sucăleam eu.

Tare frumos s-a făcut porumbu’ anul acesta!, repeta “bătrînul”, absent parcă, la întrebările mele…

Mai să fie! Ce-i tot trage-ntruna cu porumbu’?, mă întrebam nedumerită. Io-i aduc bana-ne. Îi aduc căpşuni şi caise, producţie  “number one”…şi “Moşului meu” îi arde de..porumb!!, îmi ziceam nedumerită şi chiar înciudată. Şi tot frămîntîndu-mă eu să pricep, dintr-o dată m-a “străfulgerat” un gînd: aaa, porumbu’ din maşină!!…Măi să fie! Care va să zică, “ne-a depistat!!” Noi mîncaserăm porumb pe drum şi lui nu-i aduseserăm! Mari “mocofani” mai  sîntem!!! Dar…cui i-ar fi trecut prin cap să-i aducă porumb fiert???…

– Măi, aţi mîncat porumbul ăla careva? Porumbu’ de i-am zis lui Flori să-l păstreze pentru mine?, îi întreb, pe “netrebnici”, mai mult prin semne.

– Nuuu fată!, îmi răspunde Johan ( “liderul”), fiind mereu “pe fază” şi gata să fie ser-viabil.

– Atunci, du-te ”netrebnicule”, şi adu-l aici, la Curtea cu Juraţi!, îi zic aruncîndu-i cheile maşinii. Nu “vezi” că e..”cerinţă??”…

Se duce Johan şi aduce porumbu’. Mi-l aruncă şi-mi face cu ochiul, şugubăt, să fiu cu luare-aminte la “bodyguard”…Fi-ţi şi voi atenţi!, îi răspund prin gesturi surdo-mute. Iar eu voi face “treaba murdară!!!…le zic “neisprăviţilor”, arătîndu-le, prin semne, să “păzească”, cu străşnicie, uşa dinspre unde ar putea veni…”pericolul”( Dna Mia!!!; iarta-mă, dna Mia! )…

Strîng în pumn 2-3 rînduri de boabe de pe bucata de porumb şi i le “plasez”, direct în gură, părintelui. Surprins, n-are-ncotro, mestecă şi apoi se minunează:

Mmm! Mmm!…Da’ bun mai e!!!…V-am zis eu copii că s-a făcut bun porumbu’ anul acesta!!!Măi copii, măi!! Măi copii, măi!!!…şi continua: “Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Mîinilor Tale! Niciun cuvînt nu este îndeajuns, spre slava Măreţiei Minunilor Tale!

– Mai vreţi, părinte?, îl mai întreb, după ce i-am tot îndesat, în gură, boabele de porumb, cu nemiluita…Dar, n-apuc să sfîrşesc întrebarea că apare dna Mia, în uşa bucătariei de vară!!! Gata cu “cimilitura!”, mi-am zis. Dacă m-a văzut ”Agentu’ Vip”, mi-am cam dat foc la valiză!!!..Pot să-mi fac bagajele, singură! Pot să-mi dau singură “cartonaşul roşu!!!”, îmi umbla-n minte “scorpionul”. Şi, nu ştiam cum să mă fac, mai repede, mică-mică şi să dispar sub “parimantilili” părintelui…

– Ce faceţi măăăiii?..Ce faceţi măăăiii?, ne apostrofează, baritonal dna Mia. Apoi zice, îi zice, asurzitor, părintelui:

– Păăărinte, ce faci? Ştii că n-ai voie porumb! N-ai voie fructe…n-ai voie…aia şi n-ai voie  aia!, sublinia dna Mia, înşiruind o listă lungăăă…lungăă…de “n-ai voie, părinte!!!”…Dar, uite că eu tocmai îţi fierbeam porumb!, părinte, zice ea, la finalul “prelegerii”…

Offf!!!, de n-ar mai fi şi dna Mia asta!!!” Ne-a stricat “chermeza!”, îmi ziceam în barbă. Şi unde mai pui că m-a şi văzut! Acum ştie că eu sînt “inculpata” şi ..adio vizite la părintele, Antoaneto!!! Na! Vezi acum, cum mai faci s-o dregi! Dacă mai poţi!!! Şi cum adică: “n-ai voie, părinte”, dar..”eu tocmai îţi fierbeam  porunb”, că nu-nţeleg??! Hmm!!! Ba-nţeleg eu, prea …bine!! Hai, acum să taci şi să te faci micăăă-mică, Antoaneto! Restul e ..”poezie”, mi-am zis, şi..am tăcut mîlc!

Cu dna Mia nu ne prea mergea. Femeia era cam dintr-o bucată! Nu ne menaja ( dar nici noi pe ea!!! )! Plus că mai era şi pe “teritoriul” ei! Cum să-i zici una de să se audă “cîinii în Giurgiu?” Uneori tare aveam poftă să-i cam zic!! Dar, mă gîndeam că, nu mă puteam lipsi de prezenţa părintelui meu, scump şi drag, Nicodim Bujor, prea multă vreme. Aşa că …mă înfrînam (  cu greu!! ) şi…tăceam. Ba, uneori, îmi mai ceream şi scuze stăruitor!! …O, Doamne, numai Tu ştii de cîte ori şi cît am ”sudălmito!” Biata de ea! Nu-i eram DELOC recunoscătoare pentru efortul pe care femeia îl făcea, pentru a-l îngriji, cu atîta devotament, pe părintele. Nu-mi păsa mie ( biata de mine! ), nici măcar de faptul că, desigur, nu-i este nici dumneaei prea comod, mereu-mereu, cu-atîta lume care se perinda zilnic, inoportun, prin casa ei. Şi nici că noi, neisprăviţii, ne duceam în turmă, la ore la care ar fi trebuit să stăm cuminţei pe la casele noastre şi să-i lăsam să-şi tihnească odihna.

Nu! Nimic din toate astea nu mă “pasionau” atunci! Eu ştiam, doar că: TRE’ L VĂD PE PĂRINTELE! Atît şi nimc mai mult!…Nici mai puţin…

Doamne, nădăjduim că, în marea TA milostivire, ne vei ierta pentru “neputinţele” noastre! Şi nu ne vei înscrie la păcate!!…Şi doamna Mia, dacă vei citi cumva şi vei “descoperi” cele ce noi neisprăviţii le gîndeam atunci, ca nişte dobitoace necuvîntătoare, ce sîntem să ne ierţi! Pentru că ştim că de nenumărate ori te-am supărat! În nevoia noastră de prezenţa părintelui, noi nu mai vedeam altceva în jur! Iartă-ne, Doamna Mia!

În fapt, dna Mia, era ( am auzit că ar fi plecat la Domnul; Dumnezeu să-I primeasă drept Jertfă, toate! Şi să ne ierte şi pe noi pentru isprăvile noastre! ) un om bun. Grija ei, nemăsurată, faţă de sănătatea precară a părintelui, o făcea însă, cel ami adesea să se poarte cu noi ca o zbiroaică ( drept pentru care uneori o “dezmierdam”: “Cruella”, “Bodyguardul”, “Agentu’ M” sau “patriarhul” părintelui. Bineînţeles, că ea n-a ştiut niciodată asta..). Dar, întotdeauna, lăsa de la ea, după ce ne bruftuluia bine mai întîi şi pînă la urmă plecam de acolo bucuroşi, cu îmbrăţişări şi strîngeri de mînă şi cu pace!

..Abia la finalul vizitei “vedeam” noi partea ei cea bună!…

              Antoaneta Rădoi -de la Vrancea