Posts Tagged ‘recenzii literare’

Despre Cafeneaua interviurilor și despre autorul ei, Antoaneta Rădoi


Bună să vă fie inima, dragi cititori!

Vă invit la Cafeneaua Interviurilor!

Gazdă vă va fi: Antoaneta Rădoi.

Aici vom vorbi despre ideile dumneavoastră, realizate sau în curs de realizare, despre tot ceea ce doriți să mărturisiţi, prin viu grai (în faţa camerei de filmat) sau prin scris!

Pagina contine PAMFLETE, RECENZII carte, OPINII despre diverse evenimente, pareri PRO&Contra, Poezii, Proza, interviuri de situaţie, etc. Fara suparare…

Despre mine: Antoaneta Rădoi, Absolventă Arte Plastice (design vestimentar; ţoale, mai pe româneşte!!); Scoala Naţională de Jurnalism Media Fem (cameraman/fotoreporter); scriitoare. Locaţie: Peste tot si nicarieri. Din dec 2017, director/redactor (fara simbrie!!!) ZILIER-şef la „Convorbiri literar-artistice”.

Public şi în Revista literară „Bogdania”, ”Cronica timpului” (interviuri), ”Luceafarul de vest” şi, periodic, în Antologia Starpress -Rm Vâlcea.

Am publicat 6 titluri (proză). 5 sunt încă disponibile publicului doritor. Pentru doritorii de carti sau revista (Convorbiri literar-artistice), lasati mesaj aici, sau pe antoradoi@yahoo.com.

Semnat: Antoaneta Rădoi

ATENTIE: SENSIBILOŞII la critică, luaţi-vă un RUDOTEL înainte de a citi! Sa nu ziceţi că nu v-am zis!! Aici se spun lucuri pe bune, fara ocolisuri, fara menajamente, fara floricele, aşa cum le-am constatat la faţa locului…întâmplat!! Nu mângâiem pe nimeni pe cap, nici nu pupăm Piaţa Independenţei… Spunem/scriem/arătăm realitatea din teren exact aşa cum se prezintă ea!

Toate interviurile sunt publicate necenzurat şi NIMIC (într-un interviu) nu-i pregătit dinainte. Totul se-ntâmplă la cald. Chiar dacă mai dăm bâlbe sau nesuferitele ăăă-uri, le considerăm a face parte din firea umană. Numai cine nu munceşte nu greşeşte! N-avem timp de fasoane…

Vă aştept cu drag sa cititi şi… sa va spuneti, cu decenţă, parerea! Atenţie, spuneţi orice despre orice fără a folosi limbaj licenţios!

NotăDacă cineva doreşte o filmare pentru o lansare de carte sau la un alt eveniment cultural important din viaţa sa ori un INTERVIU ne poate contacta! Faceţi-o din vreme!

 

Antoaneta Rădoi -de la Vrancea în Antologia „Amintiri din Secolul XX”, Starpress 2018


20 febr 2018. Mi-a sosit proaspătă, caldă, de la Editură, verde ca iarba şi ca VIAŢA, Antologia „Aminiri din secolul XX”.

Nu particip, de regulă în Antologii. Am eu nebunia mea şi criteriile mele după care imi asimilez valorile. Sunt cârcotaşă fin fire şi găsesc ceva de cârcoteală în orice lucru făcut de altcineva. Se-nţelege, afar’ de cel făcut de mine!! În fine, am acceptat să public doar in Antologiile Starpress. Nu stiu ce m-a împins intr-acolo, dar am constatat că acolo, al Starpress, se fac lucruri bune, care-s pe lungimea mea de undă. Prin urmare, iată-mă-s! Vin în faţa publicului cititor cu…”Amintirile mele, frumoasele mele amintiri”, din care vă arăt aici, şi vouă, cititorilor mei FIDEA!!, doar un facsimil din tot!!

Bucurati-vă şi vă veseliţi de viaţa ce vi s-a dat!!

Semnat: Antoaneta Rădoi -de la Vrancea

Iata si textul:

Amintirile mele, frumoasele mele amintiri…

Ei bine, am prins câţiva  ani buni din secolul XX, din anii denumiţi „epoca de aur”, epoca multdetestatului, celui catalogat drept despot, Ceauşescu, zis Ceaşcă. Înainte de ultimul an al domniei lui eu am intrat la Arte. Am absolvit după… Dar pentru că intrasem, având legitimaţie, puteam deja expune la Fondul Plastic. Minunăţii ieşiseră din mâinile mele şi din creieraşul meu cu mult timp înainte, dar nu aveam dreptul să expun, fiindcă…n-aveam diplomă, n-aveam statut de artist. Intrarea mea la Arte,  a făcut ca eu, imediat după primul trimestru al anului, graţie profesoarei mele, dna Doroteea Botez, (care aprecia foarte mult tot ce ieşea din mâinile mele; îi mulţumesc acum, pe această cale!), să fiu imediat admisă printre…expozanţii Fondului Plastic. De asemeni, eram printre cei care puteau participa la parade de modă cu piese vestimentare. Am beneficiat din plin de oportunitate. Nu pentru că asta-mi doream negreşit, ci pentru că profesoara mea nu admitea ca eu să nu fiu prezentă la evenimente. Se mândrea cu mine, (care făceam imprimerie textilă, chestiune stăpânită de foarte puţini atunci; cine mai era ca mine!! Eram number one!!…), şi cu un coleg care confecţiona din piele absolut orice. Executam piese UNICAT, care se vindeau la preţ foarte bun. Eu avem avantajul că deţineam o sursă de vopsele speciale aduse din afara ţării, nu rămâneam niciodată fără, iar obiectele confecţionate şi imprimate cu aceste vopsele erau la foarte mare căutare. Succesul în vânzări îmi era asigurat! Puterea de muncă nu-mi lipsea! Lucram non-stop. Expuneam. Vindeam. Veneau banii!! Nu-i număram niciodată. Niciodată nu ştiam câţi bani am! Acum ştiu, fiindcă arar rătăceaşte câte-o bancnotă mai consistentă prin buzunarul meu!!!…dar nu staţionează prea mult că se topeşte instant…

Aveam  atunci două surse care-mi asigurau aducerea vopselelor necesare imprimării din Germania. O vopsea specială: gonflabilă, fluorescentă, fosforescentă, lucru greu de achiziţionat. Dar şi tehnica, dacă nu o stăpâneai, apoi risipeai bunătate de vopsea, care avea preţuri foarte mari, dar care mirosea…apetisant, avea consitenţa smântânei şi arăta precum o cremă delicioasă, de mai că-ţi venea s-o pui pe pâine s-o mănânci, nu pe bucata de pânză!!

Arhicunoscuţi pe atunci, băieţii formaţiei „Roşu şi Negru” şi, mai târziu, cei de la „Holograf”, aveau ieşiri periodice în afară. Concertau în Germania! Eu, împreună cu un amic, Florin Vasile, le confecţionam vestimentaţia, pe care scriam ROŞU şi NEGRU şi/sau HOLOGRAF. Nu le luam bani pentru vestimentaţie, ci preferam să facem cu ei barter, adică, să aducă la schimb, la întoarcerea în ţară, vopselele de care noi aveam nevoie. Când plecau afară, piteau băieţii în tobe şi în bagaje, treninguri imprimate, confecţionate special şi imprimate cu ce voiau ei, luau multe şi le vindeau, şi, în compensaţie, noi ne alegeam cu materia primă, vopseaua specială de care aveam nevoie!! Ei erau mulţumiţi, noi, de asemenea. Vopseaua  ne aducea înmiit venituri. Pot zice, fără teama de a greşi, că în Bucureşti deţineam monopolul acestui bisnis, la acea vreme! Se mai iviseră pe ici-pe colo câte unii, dar…erau slăbuţi. Munca mea era istovitoare, însă beneficiile materiale obţinute din vânzarea produselor îmi aducea satisfacţii infinite. Îmi puteam permite orice lux mi-aş fi dorit. Pentru că timpul nu-mi mai ajungea pentru gospodărie, luam masa, zilnic, la restaurantul Grand Hotel du Bulevard, Capşa sau Capitol. Când n-aveam timp să merg la restaurant, veneau ospătarii acasă cu mâncarea pe tavă!! Atunci am avut, câţiva ani buni, şofer la scară, cum se zice, şi mi-am permis vacanţe de neuitat!! Eu eram maestra şi aveam…discipoli. 5-6 studenţi, foarte îndemânatici, au beneficiat de lecţii de la mine, şi unul a ajuns chiar, cu banii obţinuţi de pe imprimerie, să-şi cumpere în `91 un hotel la mare!! Nu m-a mai cunoscut când a devenit patron de hotel!!!…

Eu aveam atunci mulţi bani, proveniţi din două surse: serviciul şi…Fondul Plastic. Într-un an mi-a venit ideea să-i cer Boss-ului concediu prelungit şi să plec la mare. Mi-am pus calabalâcul, (ce consta în zeci de şabloane, raclete, vopsele, şablonăraie, dar şi câinele şi bărbatul din dotare), şi…pe-aci ţi-e drumul…cu escală la Feteşti, de unde am luat 3 kile de icre negre. Costau o avere, dar eu le luam gratis. Soţului meu îi plăceau la nebunie, eu nu le puteam suferi, nu puneam gura pe ele, de m-ai fi omorât, dar el mânca cu…lingura, ca ghiolbanu’, deşi era fiu de oameni rasaţi!! Ce stomac avea, nu mă întrebaţi!! Plus că mai aveam nişte amici la Craiova, nişte descendenţi ai pictorului Medrea, care erau topiţi după icrele negre. Ştiau ei că am eu o sursă şi nu pregetau să se miorlăie să le fac rost!! Le făceam, că nu mă costa!! Printr-o întâmplare fericită, ajunsesem să lucrez la Centrocoop, „secretar 2”, la Cabinetul ministrului Paul Niculescu-Mizil. Deci „achiziţiile” erau pe mâna mea, cum s-ar zice. Un telefon şi gata comanda!! Televizorul color, frigiderul, Dacia, Aro-ul, sturionii, icrele negre, salamul de Sibiu, pantofii Otter şi Leonardo, din piele, toate erau prohibite la acea vreme, dar la ministerul condus de Mizil erau la îndemână, deci şi la îndemâna mea! Şi nu pregetam să profit de oportunitate!

Am plecat la mare, aşa într-o doară. Îi spusesem Boss-ului c-aş vrea să mă delege pe litoral. Se făceau nişte controale la unităţile comerciale, deci nu conta cine-i inspecta!! Puteam fi eu ...inspectorul de serviciu! Atâta lucru ştiam şi eu, să deosebesc un aliment alterat de unul proaspăt sau să apreciez gramajul unui sandviş ori a unei clătite!! Zis şi făcut. Mi-am făcut delegaţia, a fost aprobată şi semnată, că doar eu băgam lucrările în mapa Boss-ului!!

–Ai nevoie de ceva special?, m-a-ntrebat dl ministru (O bunătate întruchipată!; Am auzit că nu mai trăieşte. Dumnezeu să-l aşeze de-a dreapta Sa! O minune de om. În minister niciun angajat nu era discriminat. Ne trata pe toţi, inclusiv pe portar şi pe femeia de serviciu, ca pe egalii lui! De era careva necăjit, dacă auzea că un angajat are un necaz oarecare, îl chema la cabinet şi-i oferea ajutorul şi-i oferea bani. Tot ce avea dumnealui la masa de Paşte şi/sau de Crăciun -şi-n toată vremea- aveam şi noi, angajaţii. Nimic nu ne lipsea! Acu-mi lipseşte torul!! 2018…)

–Da. Cazare pentru 6-7 persoane (noi şi amicii din Craiova, se-nţelege!!) şi…păpica aferentă gurilor!

–Telefonează la „omoloaga” (dacă unii de la USR folosesc „secretară generală -aşa cum vă arătam dăunăzi într-un articol pe-aci-, eu de ce n-aş folosi „omoloagă”??) ta de la turism şi spune-i ce doreşti. Alimentele şi tot ce ai nevoie, sucuri, vinuri, ape minerale, vermuturi, mezelăraie, fructe exotice etc, îţi vor fi trimise sptămânal de la Casa de Comenzi!, spuse Boss-ul şi-mi dădu „dezlegare” pe vară…

Super-ofertă!! Să trăiască Şefu’!!… Telefonasem secretarei de la turism şi-i spusesem să rezerve pentru o delegaţie pe vară, două vile în staţiunea Venus. Erau nişte vile de protocol acolo. Confort sporit, parcare asigurată, body-garzii lui nea Ceaşcă în dispozitiv. Trai neneacă…

După ce ne-am cazat, ne-am pus pe lucru. Ne-am luat loc de vânzare în Costineşti, Legitimaţia de artist plastic îmi permitea. Am angajat studenţi cu ziua, ca să stea la vânzare, să care marfa, să alea-alea. Angajasem şi doi şoferi. Unul să conducă maşina mea, când eu eram prea obosită de la prea multă muncă, şi altul să conducă maşina angajaţilor, să ducă marfa unde era nevoie etc. Imprimam tricouri (de bumbac, chinezeşti!!), cu sigla: Coca-Cola, Lacoste, Dunlop, Ray-Ban, Adidas etc. Trei cm de imprimerie/trei secunde, un pumn de bani câştig. Şi numa’ ce-apăream cu marfa-n zonă, că se vindea precum pâinea caldă. Apoi m-au asaltat mandatarii, nişte ţigani (aud c-acum le zice rromulani!! tii…) din Roşiori. Trei fraţi, care deţineau monopulul Costineştiului. Studenţimea, câtă frunză şi iarbă, avidă după tricouri cool (care-i făceau vizibili în discotecă!!)! Am bătut palma cu cei trei fraţi pentru marfă angro. Mi-am retras studenţii de la tarabe. Aşa fusese înţelegerea mea cu cei trei mandatari. Am avut contract cu ei 3 ani la rând, până a venit Revoluţia. Stabilisem: ei îmi cumpără toată marfa, eu mă retrag din piaţă. Zis şi făcut! Am retras studenţii de la tarabă, dar i-am băgat, în schimb, la Solar. Full de aşi!! Nu puteam face tricouri cât puteam vinde!! Mi-am angajat studenţi, i-am învăţat repede procedeul de lucru şi…dă-i bătaie! Banii curgeau în valuri!! (Din ce încasam vărsam la Fondul Plastic săptămânal un procent.) Cei trei fraţi erau la concurenţă şi-mi promiteau să mă şi cadorisească dacă i-aş fi dat unuia marfă mai multă decât altuia! I-am ţinut în frâu, zicându-le că nu e corect şi că-şi primeşte fiecare câte 300 de tricouri pe zi, că doar sunt farţi!! S-au împăcat cu gândul, că n-au avut încotro! Trebuia să m-asigur că am timp să-mi fac şi eu bisnisu’ meu! Trebuia să am timp pentru marfa mea, pe care o aşteptau studenţii ca pe o pâine caldă. Unii veniseră la mare huseni, deci aveau nevoie de bani. Eu şi Solarul eram pentru ei o sursă inepuizabilă. Veniseră la mare în chiloţi şi tricou, cu cortul, ba unii nu aveau nici bani de dormit în Camping, iar acum ajunseseră să petreacă precum  nababii. Seara mergeau în discotecă, îşi permiteau luxul de a mânca bine, la restaurant, nu la târâie-tava, şi să-şi plătească o cazare decentă. Nu mai stăteau la cort, cum avuseseră de gând la venirea pe litoral, ci…la hotel. Apoi toamna, când se sfârşea sezonul, plecau acasă şi cu ceva economii în teşcherea! Unii, mai economicoşi, îşi luau şi câte o Dacie!! Bucurie!! Trei ani de nababat pentru ei!! Pentru mine au fost mai mulţi.

Apoi…a venit Revoluţia! Doar un an-doi a mai mers. Au pătruns în ţară turcismele!! Colorate, sclipicioase, înzorzonate! Au venit şi utilaje de imprimerie şi au venit şi…vopsele!! Toată gama!! S-a dus afacerea mea cu tricouri. Fondul Plastic, încet-încet, îşi închidea din Magazine. Apoi, la puţin timp, mi-am închis şi eu Atelierul. Taman când eram…liberi să ne…liberalizăm!!  După un timp mi-am schimbat profilul activităţilor. Dar bani ca atunci n-am mai avut niciodată, ba dimpotrivă, orice am mai intreprins a fost în pagubă! Deh’, secolul XXI. A venit capitalismul peste mine!! Şi eu, nu mai văd luminiţa de la capătul tunelului!!…

 

Cuvântul criticului literar Victor Atanasiu la lansarea primului număr al revistei Convorbiri literar-artistice


18 dec 2017, AGIR, Bucureşti

Eu am şi am avut tot timpul o speranţă în Antoaneta Rădoi, dar n-am avut o atât de mare speranţă să facă o revistă. Antoaneta Rădoi a depăşit speranţele mele pentru că este ambiţioasă, este valoroasă, este inteligentă, este competitivă şi, în ciuda tuturor fanatismelor şi chiar a prostiilor şi prostioarelor care le debitează, şi mai ales pe internet, şi alea nu sunt puţine (se referă la faptul că i-am criticat, destul de dur, aş zice, pe monarhiştii, care n-au contenit cu laudaţiumul,  post-mortem,  la adresa fostului suveran al României,  Mihai cel care a abdicat şi care nu ne mai era rege la decesul său, şi nu ne mai era rege de fff muulti ani, adică de prin ’47, drept pentru care eu nu am acceptat idiomul “regele nostru”, rostit cu obstinaţie acum la 70 de ani distanţă de abdicarea acesluia, dar dl Victor Atanasiu, probabil regalist convins fiind, având o altă opinie,  s-a deranajat puţin în orgoliu că i-am criticat regale iubit. De fapt eu nu am spus nimic nelalocul lui despre rege, mort fiind –despre morţi numai de bine!!, fie ei şi regi!!!-, ci am spus vorbe grele la adresa  lăudătorilor în exces a acestuia!!), este personală. Văd în sală pe Marian Ilie, un poet colosal, pe Ioana Stuparu, scriitoare, pe Cristina Creţu, o scriitoare epocală, aş putea zice, văd mulţi cunoscuţi,  pe prof Ţiclete, pe prof Geo Călugăru, şi-l văd pe doctorul Corneliu Zeană, care spune că vine la un eveniment la care sunt invitat, ca să mă asculte pe mine, şi dacă doctorul Corneliu Zeana spune că vine să mă asculte pe mine, de ce să nu spun şi eu ceva interesant. Şi de ce să nu spui ceva calumea când ai o revistă nouă,

care nu e ridicată nici pe principii de partid, nici pe principia de literatură ambiţioasă, nu ştiu cu ce bani s-a făcut, dar s-a făcut cu multă ambiţie. S-o sprijinim, să fim alături, chiar dacă nu avem un temei să fim. Să încercăm să fim cei care-am fost (Nici eu nu mai sunt ce-am fost, c-am mers alaltăieri după cortegiul Regelui Mihai şi-acum mă dor toate şi-a trebuit să stau două zile-n pat!!), dar să încercăm să fim ce-am fost, într-o recidivă valorică axiologică a noastră. Toţi aici încercăm să ne coagulăm în ceva. Părerea mea e că în rândul acestor reviste, care sunt făcute dintr-un motiv sau altul, să căutăm să ne facem locul. În măsura în care pot, în măsura în care numele meu (am să vă spun ceva, i-am păcălit pe toţi, n-am nici măcar pe departe acel mare talent despre care se spune că-l am, dar merg mai departe), dacă se spune că am un nume, că am un talent, merg pe el. Ei, în măsura în care se spune că am un talent, că sunt un nume  trebuie să mergem mai departe cu toţii să facem o revistă mai nouă şi, uitaţi, s-o ascultăm şi pe micuţa, dar ambiţioasa, dar valoroasa, dar inteligenta, dar coerenta Antoaneta Rădoi.

(Victor Atanasiu, critic literar)

Romeo Ioan Roşiianu…


romeo rosianu

Romeo Ioan Roşiianu, un poet căruia i-aş putea da LIKE, şi nu doar unul, ci 100 şi chiar mai mult, fără să citesc ce postează pe Facebook, dar nu mă pot lipsi de bucuria de a citi versuri profunde, cu miez! Dl acesta, ce-şi zice hâtru „femeie de serviciu” la ECreator, dar care este redactor sef la Necenzuratmm şi editor chief la Ştirile MM, fost şi actual jurnalist, te fascinează încă de la titlu şi te incită să parcurgi întregul text! Ba mai mult, te obligă să ai grijă să nu pierzi vreun verset! Totul este plin de semnificaţii de-o profunzime ce te trimite şi te poartă prin Univers, prin UNIVERSUL SUFLETULUI, cu o decenţă plină de eleganţă a cuvântului! Nu-s în măsură să spun eu vorbe despre sublima lui creaţie literară, doar vreau să atrag atenţia spre unicitatea acestui gen de creaţie, un fel de…poezie în proză sau..nici nu ştiu cum să-i zic, să atrag atenţia că omul acesta, poetul R I Roşiianu, creatorul de la ECreator, este un arhitect ce-şi creionează cu mare fineţe conturul, dar şi fondul poemelor sale, dându-le umbre şi lumini şi..străluciri fără egal, un sculptor desăvârşit de cuvinte-poem!

Vă propun doar atât  („Subtilizată” de pe Facebook, pg lui R I Roşiianu; 29 aug 2017):

Romeo Ioan Rosiianu

 

Scrisoare despre o moarte aproape

IUBITO, niciodată nu mi-a fost atâta frică de moarte ca acum
niciodată, Iubito moartea nu a fost atât de aproape de mine
i-am simţit respiraţia rece în ceafă sângele îngheţa în vene
aerul se stafidea în plămâni şi pe cărarea ce ducea mereu înspre tine urmele mele-au fost acoperite de vânt
aşa a fost, Iubito în ceasul acela de seară moartea a venit şi m-a găsit singur acasă
eroii din cărţi au făcut zid în jurul trupului meu plăpând
metaforele au dat cu poeme în ea cuvintele închideau uşa ferecau calea spre inima mea
picturile m-au ascund în culorile lor şi cu respiraţia întretăiată desenam alte panze în spaţiul speriat
mirosea a coşmar şi-n liniştea făcută fărâme mi-era mai dor de tine ca acum.

(Mai ştii când păşeam grăbiţi spre niciunde pe drumul nostru ce ducea nicăieri?)

Iubito, aşa de frică nu mi-a fost niciodată de moarte deşi ştiam că e îndrăgostită de mine de mult
credeam că-s pregătit să mă-ntâlnesc cu ea visam la cina de taină şi la poemul nescris
credeam c-o pot convinge să mă lase să-mi termin poemele şi cărţile multe
credeam că sunt prelungirea mâinii lui Dumnezeu cum mi-ai zis tu cândva
credeam că mai am multe de spis şi făcut.

(Mai ştii când în sauna aceea îngustă am simţit în plamâni aerul rece al morţii?)

Iubito, m-am speriat de moartea urâtă şi rea în seara aceasta de gol
m-au salvat cuvintele nespuse şi cărţile încă nescrise, Iubito au pledat pentru răstignitul din mine
a fost ca atunci când stăteam singur la Cina de taină şi totuşi cineva mă vindea mereu
a fost ca atunci când băteam la uşa inimii tale şi telefonul vieţii suna ocupat.

 

 

Scriitoarei Aura Dan, preţuire!


Marţi, 22 august 2017; Pentru unii MARŢEA nici iarba nu creşte. Pentru alţii însă e altceva. Tocmai atunci le creşte iarba şi e …verde-verde, iar ei înfloresc ca nişte crini!! Succesul este desăvârşit când pleacă MARŢEA la drum!! O spun, ca s-o afle şi scepticii.

Aura Dan nu s-a temut să-şi programeze Dubla lansare de carte într-o zi de MARŢI! Şi bine a făcut! Ştia ea ce ştia!!! 💡  💡  💡

Nici eu nu mă tem de ziua de MARŢI. Dimpotrivă, dacă am o problemă majoră de rezolvat, plec la drum într-o zi de marţi şi reuşita mi-e deplină!!

Scriitoarea Aura Dan a decis să-şi organizeze DUBLA lansare de carte, de proză şi de poezie: „De 3 ori 33” şi „Jurnal despre ceilalţi”, într-o zi de marţi. Şi iată că această zi, de marţi, i-a adus bucuria aşteptată şi, poate, chiar pe cea…neaşteptată. Zic acest lucru pentru că a avut parte de prezenţa unui critic literar de prestigiu, care nu numai că a fost prezent, fizic, adică..în carne şi oase, la lansare, dar a mai şi luat cuvântul. Şi când un acreditat de asemenea calibru cuvântează la o lansare de carte, şi o face în modul în care a făcut-o distinsul critic literar, dl Daniel Cristea Enache, apoi, chiar că nu prea mai ai ce-i cere lui Dumnezeu de la viaţă!!

Zic.

Îi văzusem numele trecut pe afiş şi am întrebat:                                                                    -Mă’, ia stai aşa!!, chiar vine Daniel Cristea Enache la lansarea asta?                             -Da, mi s-a răspuns sec!                                                                                                                           Măi să fie!! „Ce are ea şi nu am eu!!…”, îmi venea să fredonez!! Auzisem, aşadar, cu urechile mele,  că dl D C Enache va veni la lansarea aceasta, dar nu am crezut. Vă spui drept! Io mi-s aşa mai sceptică în anumite privinţe. Cam ştiu în ce împrejurări vin critici de asemenea calibru la lansările celor „mici„, a „noului val” (pe care nu-l doreşte şi nu-l agreează  „vechiul val”). În viziunea mea, criticii literari (ştiu că acum îmi mai dau încă o dată -dacă mai era nevoie!!-, O, Doamne, pentrua  câta oară!!, foc la valiză, dar am s-o spun totuşi!!) nu se prea ostenesc ei să-şi descătuşeze limba ca să cuvânteze despre  unii dintre aceştia „mici„, chiar dacă, prin absurd, ar fi nimerit sub ochii lor cărţile publicate de aceştia…, preţioasele lor condeie nu se vor tocite cu…”insignifianţii” „noului-val„!!, cu aceste…”chiştoace anonime„, cum, tare simpatic, spunea (fără vreo precizare anume!!; sau , poate, n-am prins-o eu!!, cine ştie) în romanul său „Enigma”, dramaturgul E L, dar iată că…există minuni şi  pentru cei „mici„! Şi încă MARI! Când l-am văzut pe dl D C Enache că intră alergând, după ce se încheiase şi ultima sută de metri [Întârziase din pricina sensurilor unice din centru!! Rătăcise drumul, încurcase locaţiile, mergând, poate şi din instinct, zic!, la Casa de Cultură a Ministerului de Interne în loc de Casa de Cultură Calderon (deh’, puterea obişnuinţei!! Zic. Deşi, şi într-un loc şi în altul, se face…cultură!!! Ah, Doamne, plizzz, fă să nu mă duc iar în păpuşoi!!, ma Ti prego!). Iar eşti răutăcioasă!!, veţi zice. Nuuu, nicidecum!! Nu gândiţi voi ce n-am gândit eu, jmechereilor! Ce vă mai place să-mi puneţi în gură ceea ce eu nici măcar n-am gândit!! Vă ştiu eu, pezevenchilor!! Hai, lăsaţi-o aşa cum a  picat!! Nu mă deranjează! Îmi asum!, fiindcă-mi sunteţi simpatici!! Deci sunteţi iertaţi!] şi cele de două ori cinşpe minute de-aştepare a organizatorilor, mi-am zis: Ooo, My God!! Taci, a coborât MUNTELE la Mahomed!! Măi să fie!! Când am văzut că mai ia şi cuvântul şi când l-am mai şi auzit ceea ce exprimă, mi-am zis:  Hmm,  „mahomedul” nostru chiar însemnă ceva pentru PRICEPUTUL ăsta! PRICEPUTUL (Hai, nu-mi săriţi la jugulară, pretinaşi!; nu l-am omorât!!, ba, dimpotrivă!!; scuze: MAESTRE!!) fiind nimeni altul decât arhicunoscutul critic literar! Bravo Aura Dan, mi-am zis în gând! Eşti mare! Ai dat lovitura! Ai atins cu scriitura ta inima criticii literare!! În ce lapte te-ai scăldat scumpete?? Zi, să-ncercăm şi noi, retroactiv!! Şi-am mai zis şi altele şi..m-am felicitat, totodată, în gând, evident, şi pe mine pentru flerul meu, legat de valoarea scriitoricească a Aurei. Şi eu fusesem una dintre cei care o sfătuiseră pe Aura Dan să scrie proză. Şi eu!! Dar eu…nu ştiam, la vremea când i-am dat sfatul, că ea are sertarul bogat în texte de proză, ce stau gata pregătite să-şi ia startul într-o carte!! Bravo Aura! Felicitări şi, totodată, mulţumiri distinsului critic literar, dlui Daniel Cristea Enache! Pe care-l rog să treacă peste pasajele „glumeţe

de mai sus cu nobleţea unui…”boier!!” MAESTRE, fiţi cu înţelegere faţă de „neputinţele” mele!! Iaca, spre iertăciune, postez Cuvântul domniei voastre!!  Mulţam’ de iertare!

Desigur că o să postez şi cuvântul meu, dedesubt! Iată-l:

Cărţile Aurei Dan, scriitura ei, de fapt, a  fost foarte apreciată. Nu ştiu numele tuturor celor care au ţinut să o onoreze pe prietena noastră cu prezenţa lor şi chiar cu câte un cuvânt rostit, aşa că nu o să mai amintesc pe niciunul aici, însă am postat pe canalul meu de pe Youtube, cam tot ce am filmat  la acest Eveniment. Fiecare vorbitor, fiecare dintre cei care au luat cuvântul, pot vedea ceea ce au spus, dând căutare pe Google: „Antoaneta Radoi pe Youtube„.

N-am să mai adaug nimic în plus de ceea ce am spus în Cuvântul meu din cărţile Aurei Dan, nici n-am să spun mai mult decât am spus în  cuvântul meu la lansarea cărţii. O felicit din toată inima pe Aura Dan, şi îi doresc spor la scris şi publicat! Mă bucur pentru ea, aşa cum mă bucur pentru mine! Îmi doresc să i se înmulţească, totodată, VORBITORII de calibrul celui care a fost prezent la lansare, în speţă, D C Enache! Nădăjduim şi la CRONICI  literare, în Reviste LIterare, despre scriitura Aurei Dan, fiindcă ea merită din plin! Este un real talent! Mulţumiesc tuturor!

Anto-si-Aura-dan-cu-cartea

Antoaneta Rădoi -de la Vrancea; 28 aug 2017

Cât de „mici” sunt oamenii „mari”!!…


Motto: Cuvintele sunt oase de peşte pentru mine! Mă înec cu ele!! Aşa că…le eliberez!!! Mai bine să crape alţii, decât să-mi crape mie fierea…

Abjectă lume în care trăiesc! Mi-e o greaţă aproape..metafizică!! În fiecare zi simt cum moare în mine speranţa că va putea fi altfel! În literatură, ca în oricare alt domeniu, CASTELE nu se dezmint. maladies-mentales-mon-voisin-est-il-fou……………………………………………………………………………………………………………….

Ajung ieri la o lansare de carte pe ultima sută de metri, ca la maraton, de parcă aş fi fost unul de la Armata Salvării!  Ca să mai pot salva ceva, să nu moară PACIENTU’!!

Mă sună un scriitor [pe care-l preţuiesc, altfel l-aş fi lăsat cu ochii-n Soare!!, să se uite luuung după fotoreporteru’…lu’ Peşte!!!)] şi-mi zice:

-Săru’mâna Antonella!

Ah, începe cu săru’mâna, e clar!! Ăsta vrea ceva de la mine!!, îmi zic. Fă urechile mari, şi-ascultă Antoaneto!!

–Antonella, rogu-te, vino să-mi filmezi lansarea de carte!! (Era ceasu’ 15,00; Lansarea urma să aibă loc la ora 16,30; Eu nu mă aflam AT HOME, ci pe coclauri, cu treburi personale!! Locaţia cu pricina era..hăt departe!! Cum s-ajung?? Eram plecată fără camera de filmat. Ca s-ajung la filmare, ar fi trebuit, totuşi, să trec pe-acasă, ca s-o iau. Îmi trebuia un avion cu reacţie, o rachetă, ceva..ultrarapid, care să străbată distanţele…bucureştene!!)

–Mă’ Nene, cu toată dragostea, da’ nu eşti (cu căpuţu’, îmi venea să-i zic, dar nu i-am zis. Din respect!!) cu toate ţiglele pe casă!! Păi ce, sunt cumva de la Armata Salvării şi nu ştiu?? Sunt …Smurdu’ lu’ Arafat??

– Hai, te rrrog!!! Te rrrog, iartă-mă că nu te-am anunţat din timp! Te rrog, fă un efort şi vino!! E musai să filmezi!! Am nevoie de înregistrarea asta ca de aer!!

– Iar eu trag aer în piept, ca să nu mă-năbuş!! Şi-mi înghit cuvintele, ca să nu mă exprim prea…licenţios!! Păi bine mă’ Nene, mă’, filmez, filmez! Ai nevoie, da’  realizezi cât e ceasu’?? Bine că nu-ţi amintişi că vrei filmat şi să mă fi sunat  după lansare!!…

– Ohh, iartă-mă, iartă-mă,  am fost prins cu treburi şi-am uitat!!

– Şi eu sunt prinsă cu…treburi!!

–Te rrrog, te rrog!! Nu mă lăsa!!…Am uitat, salveză-mă!! Hai, te rrog!!

Eh, ce să-i faci. Nu sunt aşa o…persoană importantă, altfel. Dacă apar la o lansare de carte purtând la braţ trepiedu’ şi camera de filmat, toţi îmi zâmbesc! Uauu, ce prietenoşi sunt toţi cu mine!! Chiar şi cei pe care nu i-am văzut niciodată!! Dar dacă apar într-o locaţie fără camera de filmat la braţ, nici mucii nu-i dă careva pe mine!!(Nu c-aş avea nevoie de mucii lor!!) Ce mi-i scaunul, sau tabloul de pe perete, ce mi-s eu!! Confraţii bucureşteni, de condei –ca să fie clar, să nu existe interpretări particulare, după mintoşenia fiecăruia, să-mi mai pună-n careva-n gură vorbe pe care nici măcar nu le-am gândit!!-, habar n-au că mi-s şi eu…condeier!! Criticii literari, recenziştii, cum îmi place mie să le spun, nici atât! Dar nu-i bai! „Confraţilor” care mă „preţuiesc arzător”, le spun ca să ştie, au, şi ei, la rândul lor, de la mine, toată „consideraţia” pe care ei mi-o arată! Cât despre recenzişti, fie-le ţărâna uşoară! Pentru mine sunt deja morţi şi-ngropaţi! Ieri am mai îngropat unul. Păcat, mă doare sufletul pentru că…ţineam la el!! Îl credeam a fi mare, dar..s-a dovedit a fi..”mic”!!! Întâlnindu-mă (întâmplător sau nu!!) ieri pe stradă cu domnia sa îi zic:

-Maestre vreau să trimit un articol la Ziarul pe care-l diriguieşti! Vreau să scriu ceva despre un om, o personalitate căreia i s-a decernat o Medalie…omul are o venerabilă vârstă, peste 100. E  important de consemnat, nu doar pentru mine, ci, poate, pentru…istorie. Zic.

– Da’ e scriitor?

–NU. E preot.

–Atunci nu pot să public articolul!!

–(…)

–Nu, nu pot dacă omul nu e scriitor!!

–Păi omul nu este, da’ io sunt!! Zic.

-Dar el nu e! Revista este una de cultură…

-Păi io reprezint..cultura. Zic.

–Ei bine, mă mai gândesc. Să văd articolul..ă..ă…

– Nu, mulţam’, nu mai este nevoie!!

Voiam să scriu despre un preot (cu mare har de la Dumnezeu). Merita, zic, să se puncteze despre un om care a trăit  remarcabil şi care a avut onoarea să i se decerneze la vârsta de 100 de ani o..medalie!! Asta nu se-ntâmplă în fiecare zi!!, dar nah’…

Vreau să spun acum, aici, că în Revista aia de..cultură, fiecare scriitor publică FIX ce-i trece prin tărtăcuţă. În ea semnează lună de lună aceiaşi autori. Ermetic închisă!! Nu tot ce citesc în ea e..cultură! Un articol în plus nu cred că ar fi întinat (cu mult!!) conţinutul publicaţiei, dar nah’, MAESTRUL decide!!

Acum, fără nicio legătură cu Publicaţia pe care o manageriază MAESTRUL din povestea mea, gândesc şi..întreb retoric: Dacă „POPA ŞAPCĂ” are un colţişor al lui într-o Revistă  (alta decât cea în care doream să public articolul, dar..LITERARĂ), deşi nu-i scriitor, ci…popă,  atunci de ce nu s-ar putea publica, de către un scriitor, în speţă eu (măh’, mare mă mai cred!!), un artocol în care ar fi vorba despre un..preot?? Şi nu unul oarecare, ci unul exemplar din toate punctele de vedere şi ajuns la o venerabilă vârstă!! Şi dacă într-o Biserică se ţin Colocvii literare, de ce nu s-ar putea scrie într-o Revistă literară şi despre preoţi cu har??

Refuzul, bâlbâiala MAESTRULUI mi s-a părut de un teribil…prost bun simţ, ca să nu zic altfel. De ce? Fiindcă anul trecut, fix pe vremea aceasta, mă gratula, (am imagini filmate!!) cum că eu scriu într-un mare fel (exprimarea dumnealui era academică, literară, filologică, recenzistă, dar eu sunt aşa..a..mai butuc, mai din topor, şi, prin urmare, îmi permit să mă exprim mai..plastic) şi că bla..bla… Acum, dintr-o dată, îi dispăruse memoria!! Îi dispăruse subit consideraţia pentru…condeiul meu!!                                                                                                                           Ah!! Ce-mi vine să-i aplic una neaoşă!! Farisei făţarnici!!, în zisa lui Hristos. Nu se mai satură să-şi ridice loruşi osanale în Revistele pe care le diriguiesc pe banii statului!! Toate moliile, toţi „maneliştii literari”, toţi „poeţii nepereche” umplu pagini întregi ale Revistelor literare şi literar-artistice cu tot felul de „creaţii” de te ia cu leşin la lingurică, dar nu s-ar da, cu decenţă, niciunul, nici un pic mai la o parte ca să mai facă loc şi altora!! Mă Nene, mă, n-aţi obosit?? Nu vă dor deştele?? Nu vă e, mă’ Nene, olecuţă, jenă!! Vă-nţeleg, până la un puct!, mai aveţi puţintel şi deveniţi defuncţi şi vreţi să vă înnemuriţi, dar..totuşi. Mi-e puţin jenă să v-o spun, dar am s-o fac totuşi. Mi s-a acrit să tot dau cu ochii peste voi şi-ale voastre interminabile elucubraţii. Mai luaţi o hâtie higienică! Mai şetgeţi-vă la gură! Mai luaţi o pauză, mai respiraţi, că vă daţi duhul…

 

Notă: Ceea ce am scris mai sus, NU are NICIO legătură cu eventu’ la care am participat ieri, nu are legătură cu NIMIC din ce v-aţi închipui! Singura legătură este doar aceea că plecând de-acolo, pe Magheru  m-am intersectat cu MAESTRUL care manageriază o Revistă de cultură. M-am bucurat că l-am întâlnit. Asta mă scutea să-l mai caut pe la Redacţie ca să-i propun articolul. Am avut, aşadar, îndrăzneala să-i propun un articol.Câtă îndrăzneală pe capul meu!! Punct!

Notă1: Poate că întâlnirea mea cu acest domn nu a fost totuşi întâmplătoare. Poate a trebuit să mă lămuresc (dacă mai era nevoie!!, şi se pare că era!!) cum stă treaba cu FARISEII…făţarnici!!

Antoaneta Rădoi –de la Vrancea (25 aug 2017)

 

Edituri de..familie!!!


Edituri de..familie!!!

„Cuvintele nespuse sunt oase de peşte pentru mine! Mă înec cu ele!!” Aşa că…le dau drumul să zburde şi…fie ce-o fi, dar astăzi nu pot să tac.

Cineva mă invită să-i admir o Pagină de Facebook!! Cum nu pot lăsa persoana să aştepte „admiraţia” mea, dau fuga pe pagină. Uauu!! Mai descopăr, ca şi cum nu îmi era de-ajuns ce ştiam (Vai păcatele mele, Doamne!! Ce ispite pe capu’ meu!! Cum mă laşi, Doamne, să mă-mpovărez iar cu Judecăţi de..VALOARE?? Phui!!!…),  încă o EDITURĂ al cărui Editor şef e soţia, iar soţul e…coordonator (al editurii), iar în viaţa lui de zi cu zi este…critic literar!!

De mult aveam în căpşor să scriu despre asemenea cazuri, dar…am tot amânat. Se pare că SCORPIONUL nu-mi dă pace. Altfel nu-mi explic ce l-a împins pe Editorul respectiv să mă INVITE să-i admir Pagina…noi neavând nicidecum vreo amiciţie, chiar dacă ne-am şi întersectat în câteva rânduri, la anumite Evenimente culturale, în ultimii 5 ani. Dar nu-mi dădea semne cum că ar şti omu’ cine sunt sau cu ce mă ocup. Ba, dimpotrivă, IGNOR-ul total la adresa mea era la cote înalte, chiar dacă, îmtâmplător sau nu, i-am făcut chiar servicii (făcându-i publicitate fără să mă fi plătit!!), iar acum iată-mă invitată să-i admir pagina!! Poi, nu e asta o oportunitate să mă exprim??…Cum să pierd, aşadar, ocazia s-o fac!! (Doamneee,  fii bun şi nu mă înscrie la păcate!! Tu ştii că nu pot să tac!!)

Treaba, la aceste Edituri de..familie, stă cam aşa: Cineva dăştept înfiinţează o Editură. Când soţul, care e, în anumite cazuri, şi critic literar sau, mă rog, vreun scriitor cu ştaif, e director-manager, soţia lui e recenzista, adică cea care  scrie Cuvântul Înainte la cartea ce urmează s-o publice un autor la Editura lor. Nu ştim cine scrie acest cuvânt, nu ştim dacă ea, soaţa, are vreo calificare în domeniu, vreo pregătire oarecare, dar ştim ce vedem, adică vedem Cuvântul înainte semnat de…soţia editorului. Situaţie valabilă şi invers, adică soţul în postura soţiei. Sunt şi asemenea cazuri, doar să vreţi să le cercetaţi. Inteligentul Googălică vă stă la dispoziţie oricând! Când soţia este directorul-manager al Editurii, atunci rolurile se inversează, şi soţul este cel ce scrie Cuvântul înainte al Cărţii respective. Tot el este cel care va lua  cuvântul la lansarea cărţii, la prezentarea autorului cărţii, şi tot el este cel care va scrie o cronicuţă, două, nouă, după caz, şi după INTERESE (şi, poate chiar după BONUSUL încasat de la autor) o va publica în vreo Revistă de profil şi, de ce nu, tot el, soţul, care este, de multe ori, cum am spus, chiar critic literar (cu ştaif; adică recunoscut şi/sau care are un cuvânt greu de spus în URS -ţintă spre care îşi îndreaptă antenele mai toţi autorii de cărţi, chiar dacă unii sunt de-a dreptul catastrofali în materie de..literatură!!, dar sunt comparaţi cu „Votaire sau cu..Camil Petrescu”, atribuindu-li-se, adesea…”feminin”, cum mi-a fost dat mie odată să aud despre o cucoană; vai, ce onoare pe mine, să-mi fie dat să respir acelaşi aer cu un „Camil Petrescu-feminin”!!!), va pune umărul la intrarea în Uniune a autorului pe care l-a pulicat la Editura lui.

După principiul o mână spală pe alta şi-amândouă obrazul (deşi în acest caz, nu face decât să-l păteze!!) partenerii de..afacere, de…familie!!, merg mână-n mână prin pădurea deasă, uneori plină de bălării, a literaturii române, luându-şi co-parteneri de năstruşnicii unu-doi foşti colegi de breaslă, în speţă, critici liteari sau…cronicari, părerologi, şi cu toţii, uniţi în CUGET şi SIMŢIRI, participă activ, ca vorbitori pe la lansările de carte ale Editurii respective, ori pe la alte Evenimente organizate de ei înşişi sau de alţii.  Părerologii, apropiaţi ai managerului Editurii, cunoscuţi scriitori cu, să zicem, ştaif, ori unu-doi critici literari de renume sau măcar, oarecum, cunoscuţi în branşă, se ung şi ei, din belşug, pe botic cu dulceaţă!! Bondăreiii!!

Aşadar, Editură de..familie!! Când soţul este director/manager al Editurii, soţia recenzează cartea încredinţată Editurii spre tipărire, iar când soţia este managerul editurii, atunci rolurile se schimbă şi soţul devine recenzist, ori creator de..Cuvânt Înainte. Părerologii, RECENZIŞTII -cum îmi place mie să le spun, unu-doi per Editură, sunt acreditaţi şi stimulaţi cu BONUSURI aferente, zice-se-n Târg, funcţie de interesul…autorului!! Şi dacă TARGETU’ autorului este intrarea în UNIUNE, să te ţii recenzii, tată!! Să te ţii osanale!! Să te ţii câta-i tonele de saci de ciment puşi la soclu’ unei statui!!  Aşa s-a umplut USRu’ de…manelişti literari! Punct.

Primind invitaţia aceasta despre care am vorbit ami sus, m-a prins o curiozitate şi mi-am aruncat o privire pe Google. Aşa am descoperit că destul de mulţi dintre criticii literari, care au un cuvânt de spus în USR şi-au înfiinţat Edituri, iar aparţinătorii familiei sunt şi ei angrenaţi în treabă, şi nu oricum, ci pe post de dătători cu opinatu’, autointitulându-se…cronicari!! Mai publică o cronicuţă într-o..FIŢUICĂ, şi aceea înfiinţată tot de familia editorului, uneori, mai ia cuvântul în public, ba pe la Bookfest ori Gaudeamus, mai într-un cerc , mai strâns ori mai larg de…literaţi, deh’, după …”buget!!”, adică, mai explicit spus, după  bonusul oferit de autorul Manuscrisului ce urmează a fi publicat în cadrul Editurii. Când editorul este şi critic literar şi/sau membru marcant al USR, atunci autorul a dat de-a dreptul lovitura! Destui sunt autorii care, deşi muritori de foame, strâng din fese şi îşi duc Manuscrsiul la o Editură „de succes”, deşi sumele pentru publicare unei cărţulii de nici o sută de pagini, (pe care unii o numesc „roman”), de multe ori, este astronomic!!, dar o fac doar pentru că au convingerea, şi CUVÂNTUL editorului, evident, (care este, de multe ori, chiar critic literar cu ştaif!! adică cu un CUVÂNT de SPUS în cadrul URS -ţintă urmărită în ultimii ani de toti „maneliştii literari”), că se va vorbi şi/sau scrie despre el. Şi-atunci când eşti încredinţat, de cuvântul dat de editor, că X sau Y, marele critic literar, va scrie şi/sau va vorbi despre scriitura ta, cum naiba să nu-ţi pui poalele-n cap, cum să nu faci pe dracu’ ghem, cum să nu te-mprumuţi de bani la CAR-u’ din cartier şi să nu-ţi duci, şi tu,  Manuscrisul la un astfel de Editor, despre care s-a dus veste-an Târg că…face şi drege pentru lansarea ta pe Piaţa…literară!!! Nebun să fii să nu dai şi tu un pic din coate!! Ce naiba!! Dai şi tu din ce ai!! Adică din…coate! Unde nu-ţi poţi face loc cu capul, îţi poţi face loc cu coatele!! Iar banu’,  cu banu’ muţi munţii…literaturii!! Schimbi opţiuni…

Notă: Datele despre N Edituri de..familie le-am descoperit pe Google. Personal, nu cunosc astfel de cazuri, şi, prin urmare, orice asemănare cu realitatea cotidiană este…pur întâmplătoare!! Aşadar, nu-mi puneţi în cârcă ceea ce nici eu n-am insinuat!! 🙄  🙄  ➡