Posts Tagged ‘pr nicodim bujor’

Atenţie!!! O parte din cărţile mele vor fi prezente la Bookfest 2017


Voi anunţa mâine, 24 mai, exact numărul Standului din pavilionul C4. Va fi expusă şi cartea care va vedea lumina tiparului în noaptea aceasta: „De la Nuntă la Iad şi…drumul spre Lumină!”

carti pt Bookfestcoperta Drumul spre iad 1

La taifas cu iubirea, de Sf Valentin…


14 februarie 2017!!  Sa mai zic ca NU SUNT IUBITA!!Iata ce mi-a adus Sf Valentin!!! Se tine de surprize prin…Fun Currier!!! Acum, CALD, fierbinte!!! Nu pot decit sa ma bucur nespus de aparitia mea in aceasta Antologie cu GUSTURI RAFINATE, de la StarPRESS Vâlcea, fiindcă TEMA a fost…IUBIREA, iar eu l-am iubit si IL iubesc infinit pe cel despre care am scris, care a fost, este si fi-va vesnic…Avraamul meu!! Părintele Nicodim Bujor! Vesnica fie-i amintirea!antologie-1-anto-infopress coperta-4-antologia-infopress-cu-anto-cap-de-lista textul-meu-din-antologia-infopressmormint-crucea-pr-nic-buj-bun _dsc3224

Un GÂND pios dragului, scumpului si sfântului meu Părinte, protosinghelul Nicodim Bujor!!


Un GÂND pios dragului, scumpului si sfântului meu Părinte, protosinghelul Nicodim Bujor!!

Antoaneta Rădoi -de la Vrancea

29/01/2017
Pe 30 ianuarie 2017 se împlinesc 6 ani de la plecarea la Domnul a celui mai drag mie dintre pământeni, Părintele, protosinghelul Nicodim Bujor.
La Comemorarea a 4 ani de la plecarea sfinţiei sale la Domnul, am reuşit şi am publicat câteva gânduri pe care le adunasem într-o…carte. Mulţumesc Domnului pentru bucuria aceasta!

Am vorbit şi am scris, am povestit despre Părintele Nicodim Bujor, despre cum era sfinţia sa, am spus în cuvinte simple şi uneori cu umor, unii ar zice ca, poate..cu prea mare „uşurinţă”, naraţiunea mea din carte părând unora o..snoavă, dar totu-i aievea, pur, natural, EXACT aşa cum a fost…, iar eu mărturisesc încă o dată, aici şi acum, că am întocmit cartea cu dragoste şi din dragostea ce-i port Părintelui şi am făcut-o cu credinţa că pomenirea lui va fi veşnică şi prin…mărturia mea!
Un singur lucru aş vrea să reamintesc acum, Părintele Nicodim Bujor este autorul Acatistului Sfântului Calinic de la Cernica (Acatist de o dumnezeiasca frumusete) şi, de-ar fi să fie osteneala lui doar întru aceasta şi tot ar fi trebuit să i se acorde de către UCENICII sfinţiei sale şi chiar de către BOR, o cinstire aparte! Dumnealui, DA, era un om, un monah tare smerit, dar..totusi! Sa-i dam „Cezarului” ce-i al „Cezarului!” Zic!
Eu, mă ţin de poala HAINEI lui şi-i trimit ACUM un gând şi-un strop de lumina din candela…

_dsc3221 _dsc3224 candela-pr-buj mormint-crucea-pr-nic-buj-bun

Bunul meu Părinte, Nicodim Bujor


Am mai scris despre „LUCRURILE” părintelui Nicodim Bujor.  Relaţia mea cu el -sau a lui cu mine ( Domnul ştie! )-, nu mai este niciun secret pentru nimeni. Am spus şi răs-spus…
  Ei, bine! În ultimul timp, cîteva luni bune, nu am mai avut parte de ceva demn de consemnat. Doar că mergeam şi aprindeam candela în micuţul Paraclis, unde sălăşluieşte BĂTRÎNUL meu, bunul şi blîndul Părinte Nicodim Bujor, alături şi dimpreună cu Maica Domnului şi  Sfînţii apropiaţi sufletului meu. La aprinderea candelei ( care, na’, se mai şi stinge dacă nu te preocupi ca ea să rămînă permanent aprinsă, plus că..vrăjmaşul, niciodată nu oboseşte. Uneori îşi permite să se  „giumbuşlucărească” şi-mi stinge candela, eu iarăşi o reaprind şi …tot aşa, de cîteva ori, pînă cînd ajung să schimb N fitile şi să-i spun franc BĂTRÎNULUI,  că eu am aprins-o pentru ultima oară, aşa că, să facă bine, să aibă grijă ca ea, candela, să nu mai fie la cheremul „cuiva”, ci să rămînă aprinsă prin grija dumnealui…Îl cam boscorodeam, recunosc! Dar, BĂTRÎNUL meu, scump şi drag, e învăţat cu „boscorodeala” mea. El îmi ştie toate neputinţele, fiindcă lui îi fac capul arşice…zi de zi, cu toate zdroabele şi „neputinţele” mele… 
  În ultimele luni, în afară de episoadele cu stinsul şi reaprinsul candelei şi cu cîte un mic schimb de replici şi priviri ( din care, recunosc, nu am mai înţeles mare lucru!!! ), nu s-a mai „întîmplat” nimic special…nu-mi mai repartizase de ceva vreme, porţia de zîmbet. Ba, parcă era chiar întristat, ceea ce nu era tocmai un semn bun.
  Azi, la prînz, am deschis calculatorul şi m-am dus să caut în mail ( Pe ecran am o fotografie de-a Părintelui Nicodim Bujor, în care sfinţia sa, binecuvîntează. Şi cu el, prin intermediul acelei imagini, ori de cîte ori închidd şi/sau deschid acel computer, „vorbesc” cu Părintele…de-ale noastre!!! ), şi pînă se derula operaţiunea de deschidere a mail-ului, îi zic Părintelui: 

–  Sărutmîna scump şi drag Părinte! Ce să fac? Deschid şi io, Părinte, în ideea că am să primesc vestea mult aşteptată. Dar, ce se putea „întîmpla” de aseară, de cînd am închis calculatorul ( mai exact astă-noapte!!! ) şi pînă acum??!! Însă eu, AM DREPTUL să sper, nu??!… Că d-aia strig la Dumnezeu! Ca să mă audă!!!… Cu-n pic de ajutor de la sfinţia ta, Părinte, sigur că..lucrurile s-ar putea..întîmpla!!…


 Recunosc, nu eram deloc încrezătoare; aşteptam un răspuns care ştiam că nu avea cum să vină atît de rapid. Nici Armata Salvării nu vine aşa prompt!!! Aşa că nici eu nu mă puteam aştepta la miracole. Părintele mă privea, parcă impasibil. În ultimul timp, simt că mă iubeşte mai puţin (Hmm). Nu ştiu dacă i-am dat motive, însă neştiind logica Sfinţilor lui Dumnezeu ( printre care, nădăjduiesc, că şi dînsul se află! ), nu pot analiza corect. Îi mai spun un sarutmîna ta, Părintele meu drag şi scump, îl mai asigur de dragostea mea, prin cîteva cuvinte, şi trec la rasfoirea mail-ului. Nu era nimic nou! Numai şi numai rahaturi fezandate, publicitatea care-mi intra cu anasîna şi căreia nu-i pot veni de hac!
Răsfoiesc prin calculator, boscorodindu-l pe BĂTRÎNUL meu şi reproşîndu-i că m-a cam uitat. Bătrînul schiţează, şugubăţ, un zîmbet discret.
  Slavă Domnului că, în sfîrşit, mai faci asta, Părintele meu drag!, îi zic, şi-mi continui răsfoirea.
 Răsfoind însă, gîndul îmi spune:
– Nu-i nimic! Acum, nu vei găsi nimic demn de luat în seamă, dar..orice se poate întîmpla în secunda următoare! La Dumnezeu toate sînt cu putinţă, că..”repede aleargă Cuvîntul Lui!”
– Da, gîndule! Cred! Doar că..mai cad şi eu în deznădejde!, îi răspund gîndului.
– Să crezi şi să nu te îndoieşti în inima ta!, mă asaltează gîndul.
– Offff, gîndule! De-aş putea avea aşa o CREDINŢĂ!…
Şi, pînă să mai am un schimb de „opinii” cu GÎNDUL, iată că intră un mail…
Nu era mail-ul aşteptat de mine, ca răspuns la un mail trimis aseară, însă era un răspuns la un alt mail, răspuns pe care-l aşteptasem, inutil, cîteva zile… la care renunţasem să mai aştept un răspuns, fie el şi negativ. Mail-ul conţinea un mesaj pozitiv!!!…
 Cu siguraţă că, peste ceva vreme, voi primi răspuns şi la mail-ul trimis aseară!, mi-am zis acum, oarecum, încrezătoare…
Slavă lui Dumnezeu!
Binecuvîntare scumpului meu Părinte Nicodim Bujor! Cel care mă îmbărbătează în căderile mele!IMG_6382
                                                                         
Antoaneta
7 aprilie 2014

S-a nascut…


8 aprilie 2015, Miercuri, s-a nascut…

Iat-o:

IMG_6382 IMG_6379 IMG_6381

Aceasta s-a facut spre Slava lui Dumnezeu, din dragoste si spre vesnica pomenire a celui ce a scris, cu dumnezeiesc har, Acatistul Sfintului Calinic de la Cernica, scumpului meu parinte, Nicodim Bujor (Avraamul meu) si spre cinstirea Sfintului Calinic, a carui praznuire se face pe 11 aprilie!

partial acatist calinic din carte Nic Buj goci about me Nu facem mare lucru

Dumnezeu sa va binecuvinteze pe toti!

Dragul, scumpul şi sfîntul meu părinte, Nicodim Bujor, autorul Acatistului Sfîntului Calinic de la Cernica, un..”ilustru necunoscut”.


                     Dragul, scumpul şi sfîntul meu Părinte,

                                         Nicodim Bujor

             Autorul Acatistului Sfîntului Calinic de la Cernica

un “ilustru ..necunoscut!”-

                              PR Nicodim Bujor

                                               Cap l

                                         Privegherea

Pe 31 ianuarie 2011, luni seara mă aflam la căpătîiul părintelui Nicodim Bujor, la “catafalc”. I-am citit din Psaltire. Şi eu! Doamne, Slavă Ţie!…

Părintelui îi plăcea să-i citesc. Ştiam asta! Din repetatele vizite pe care i le făcusem, vreme de 6 ani, la Ploieşti. Aşa că, am făcut tot posibilul să mă “infiltrez” printre ştiutorii de carte şi printre “purtătorii de veşminte”, printre preoţii şi monahii prezenţi, printre rubedeniile şi apropiaţii lui, şi i-am dedicat, pe ultima sută de metri, o catismăntreagă! Slavă Tie, Doamne! I-aş fi citit pînă-n zori!!!…

Stăteam printre “nuntaşi” şi nu-ndrăzneam să ies în faţă, pentru că: nu aveam “haine de nuntă!” Nu-ndrăzneam să mă duc să-l îmbrăţişez. Să-i sărut mîinile cu care mă binecuvî-ntase de atîtea ori! Mîinile lui, cu care făcea adevărate tămăduiri trupeşti şi sufleteşti, doar la o atingere! Mîinile, minunatele lui mîini, pe care, doar ce le atinsese de trupul meu -încovrigat şi înţepenit de paralizie-, ridicîndu-le mai apoi spre CER, dimpreună cu glasul său firav, spre binecuvîntare, că mă şi ridicase din patul bolii, în Ziua întîi a Paştelui 2005!…

Mîinile cu care mi-a dat -şi îmi dă!!!- mie, părintele Nicodim Bujor, atîtea Sfinte Binecuvîntări!

Nu-ndrăzneam să înaintez, din cel puţin două motive. Nu eram îmbrăcată conform cu starea momentului ( plecasem în fugă de le serviciu, după terminarea programului de 12 ore ) şi, mai apoi, mă temeam de stareţul nou instalat precum “cineva”de tămîie. Nu voiam să deranjez! Nu acum!..

Era acolo o “nouă orînduială” …care-mi “ucidea” orice speranţă. Călugării intrau în faţă. Apoi neamurile şi cei mai apropiaţi dintre apropiaţi. Cum să deranjez aşadar? Nici prinoasele pe care le dusesem, spre cinstirea părintelui, nu îndrăzneam să le scot la vede-re. Pentru că acolo nu erau mese. Era doar sicriul -pus pe o masă, pe post de catafalc- şi puţinii apropiaţi care reuşiseră să afle de “eveniment” şi-şi făcuseră apariţia la căpătîiul părintelui. Fiindcă eu cunoşteam, oarecum, “locurile” pe-acolo, prin Mănăstire, am încercat “ fac rost” de-o masă, dar un călugăr, străin mie, “m-a pus la colţ”. Şi-acolo am rămas multă vreme, suspinînd în sîn şi suferind în tăcere, precum un cîine pribegit. Eram, oarecum, stingherită. În alte împrejurări i-aş fi pus eu la index! Dar acum, în împrejurarea dată, am preferat să mă fac mică-mică şi să devin asemenea părintelui meu drag şi scump: silenţioasă!

Aş fi vrut să ies în faţă şi să strig: plecaţi de-aici! Plecaţi cu toţii! Voi nu vedeţi că eu sint aici? E al meu ! Al meu, nu al vostru!…Dar..n-aveam niciun drept!…

Cine eram eu?

Un oarecarr! Unul din mulţime!

Şi-mi venea să mai strig unora: Plecaţi de-aici! Ce vă tot fanfaroniţi atîta? Ce-i aicea? Circ?…

Dar, nu puteam! Nu puteam să-i fac părintelui meu drag şi scump –şi sfînt–  una ca aceasta!!! El niciodată nu ne dădea pe faţă “năzdrăvăniile”, aşa că nu era să fac eu acum una ca asta! Să-i dau pe faţă pe farisei???…Pentru nimic în lume n-aş fi putut să-i fac asemenea supărare părintelui…Drept aceea, m-am făcut mică şi-am tăcut, suferind în inima mea pentru “nedreptăţile” ce i se făceau celui care n-a supărat, niciodată, pe nimeni!…Cît şi pentru “nedreptăţile” ce mi se făceau, fără ca cei din jur să ştie măcar că mă nedreptăţesc…

O, scumpule şi drag părinte, Nicodim Bujor! Nu este zi dată mie de la Dumnezeu să nu-ţi sfinţesc pomenirea! Nu este zi în care să nu-mi răsune-n urechi toate binecuvîntările sfinţiei tale, cu care Dumnezeu a bucurat inima mea cea săracă şi îndurerată de atîtea necazuri, de ZDROABE şi neputinţe! Nu este zi în care să nu-mi amintesc şi să simt că: exişti pentru mine! Şi nu este zi, nici ceas, în care eu să nu dau Slavă lui Dumnezeu, Cel Care m-a binecuvîntat pe mine cu bucuria de-a primi acele minunate, UNICE, Sfinte Binecuvîntări de care-am avut parte!

Scump şi drag părinte, Nicodim Bujor, îţi mulţumesc acum pentru tot!

Îti mulţumesc acum, pentru că n-am mai ajuns să vin şi să-ţi mulţumesc! Şi n-am venit, pentru că nu credeam că pleci!…

Ştiam că “vei pleca”, dar îmi refuzam mie însămi aceasta. Credeam că dacă nu vin, şi dacă nu vin o zi, două, nouă, nouăzecişinouă…mă vei aştepta aşa…pînă la sfîrşitul veacurilor!! Şi aşa, amăgindu-mă eu însămi, zi de zi…într-o zi…team pierdut! Team pierdut tocmai pentru că: nu voiam să te pierd!!! Şi am pierdut clipa în care ţi-aş mai fi putut spune, încă şi încă o dată: cît TE IUBESC!

Mă consolez cu ideea că ai reţinut măcar ceea ce ţi-am zis în acea zi de sfîrşit de octombrie 2010, în pridvorul chiliei de la Mănăstirea Cernica, cu două luni înainte de …”plecare”. Şi mă consolez la gîndul că ştiai, şi ştii, că te am în inima mea şi eşti aici, cu mine, mereu prezent!…

Ştiai de ce voiam să vin cît mai des la Ploieşti. Ştiai de ce o boscorodeam, în sîn, pe dna Mia ( Domnul să mă ierte!; Dumnezeu s-o odihnească în Pace! ), pentru că-mi era oprelişte uneori, cînd venean şi-mi spulbera toate sentimentele, toate trăirile…făcîndu-mă să aştept în..antecameră, chiar şi cîteva minuţele, care mie-mi păreau lungi cît veacul…

Mă consolez, drag, scump şi sfînt părinte Nicodim Bujor, la gîndul că ştii că eşti SPECIAL pentru mine!

Mă consolez la gîndul că, sfinţia ta, a îngăduit şi mîinilor mele să te hrănească! Îţi mulţumesc! Fiindcă-mi umpleai sufletul de mîngîiere şi de bucurie cînd făceai aceasta! Mai ales că te simţeam “complotînd” -cînd îţi strecuram, direct în gură, fructe proaspete ( din primul rod al anului )-, acoperindu-mă ca să nu mă prindă dna Mia. Şi păpuşoiul!! Era rod nou, părinte, şi-ai poftit! Iar eu te-am hrănit în ascuns, cu boabe de porumb fiert…

Şi mă consolez la gîndul că, da, am putut să-ţi aduc, în acea ultimă seară, la Cernica, un ultim PSALM! Un omagiu adus prieteniei noastre tainice şi…trainice!!

Nu uit cum s-au întors capetele celor prezenţi acolo, la catafalc, cînd eu, în blugi şi cu capul descoperit -cum plecasem de la serviciu- m-am postat în dreptul maicii care citea din Psaltire!  M-am postat foarte-foarte aproape de ea!! Şi-am stat acolo, stîlp, preţ de peste jumătate de ceas! Iar ea, “femeia în negru, maica, “nu înţelegea” ce caut eu –una în blugi şi fără basma pe cap!!!– acolo! La căpătîiul unui Avva! Citea, maica, nestingherită, ba chiar “înfruntîndu” în subsidiar, făcîndu-se că nu mă observă, deşi-i stăteam înfiptă-n  “coastă”, precum o ţepuşă!!!…

Te chemam în ajutor, în gînd, şi încercam să-mi fac curaj. Şi pentru că “femeia în negru” sorbea, cu lăcomie, catismă după catismă şi nu dădea semne că s-ar opri, nici că m-ar observa, m-am decis să-mi fac mai simţită  prezenţa, cît şi intenţia. Şi, într-un răstimp, m-am aplecat şi i-am zis franc, femeii, în ureche, ceea ce vreau! Aşa că..într-un tîrziu, pricepînd, ea s-a dat la o parte cu obidă!!! Iar eu, în cea mai grotescă ţinută, m-am prezentat Înaintea Domnului meu Hristos, cu inima ajunsă-n gît, bătînd să-mi spargă pieptul şi ţi-am adus, drag şi scump părinte Nicodim Bujor,..un ultim omagiu! Dar nu cel mai de pe urmă…

TE IUBESC!, părinte drag şi scump, Nicodim Bujor. Sfinte al lui Dumnezeu! Silenţios ai trăit, silenţios ai plecat!!!…

Ai plecat, dar…ne-ai lăsat un dar de MARE PREŢ! Ne-ai lăsat o valoroasă operă: Acatistul Sfîntului Ierarh Calinic de la Cernica! Ni l-ai lăsat nouă, tuturor românilor! Şi celor care n-au avut bucuria de a te fi cunoscut! Dar, ei, te vor cunoaşte de-acum prin mijlocirea Acatistului. Şi îl vor cunoaşte pe Sfîntul Calinic! Îl vor cunoaşte pe CEL Care v-a sfinţit pe amîndoi -pe sfinţia voastră şi pe Sfîntul Calinic-, ÎL vor cunoaşte pe Dumnezeu!

Ai plecat, dar…mi-ai lăsat un milliard de trăiri, de gînduri şi de amintiri frumoase! UNICE!

  Ai plecat, dar…nu m-ai părăsit! Eşti cu mine în fiecare zi! În fiecare ceas! Te port, drag, scump şi sfînt părinte, Nicodim Bujor, în inima mea mereu-mereu!

Binecuvîntat să fie Dumnezeul meu, Cel Care m-a binecuvîntat pe mine cu bucuria de a mă bucura de binecuvîntările sfinţiei tale, sfinţite al lui Dumnezeu, părinte Nicodim Bujor!

 

                                    Înmormîntarea

Înmormîntarea părintelui Nicodim Bujor a fost scurtă, fără fast, făcută în pripă, rapid…pe o vreme cîinească.

Era un ger de crăpau pietrele….iar pe jos o gheţăraie de nu-ţi stăteau piciorele unul lîngă altul în mers, decît dacă erai foarte dibaci în patinaj artistic…Un participant din cortegiul funerar, un preot, a căzut şi şi-a rupt  piciorul, fiind luat cu Salvarea de acolo…

Totul pe jos, era..STICLĂ!!! Fusesem în seara precedentă înmormîntării la Priveghere şi căzusem prin curtea Mănăstirii de cîteva ori -de la poarta Mănăstirii pînă la uşa Bisericii fiind distanţă destul de mare- aşa încît adresasem, în seara aceea, suficiente “cuvinte de laudă” stareţului şi călugărilor care nu se îngrijiseră să presare nişte nisip sau un pic de sare pe alei…semn că puţin le păsa lor de BĂTRÎNUL NICODIM BUJOR şi de cei care urmau să ajungă la Cernica să-l petreacă pe ultimul..drum cît şi de credincioşii care veneau mereu, în număr mare la  Slujbă acolo!!!

N-am participat la înmormîntare. N-am putut! Pur si simplu n-am putut să mă duc să mă uit cum Avva al meu va intra în groapa aceea şi acoperit cu pămînt…

Nu era prima oară cînd aveam “neputinţa” aceasta. Mai avusesem trăirea aceasta şi la altcineva, un apropiat, care plecase la Domnul timpuriu..Prea timpuriu…

Înmormîntările şi mersul la Spital, în vizită la bolnavi, sînt două dintre lucrurile pe care, cu anevoie le fac. Şi dac-ar sta exclusiv în alegerea mea, nu aş face-o niciodată!

Dac-ar fi fost după mine, nici la înmormîntarea părinţilor mei sau la cea a celor doi fraţi ai mei, plecaţi prea de timpuriu, nu m-aş fi dus! Dar, na! Viaţa te obligă uneori, în mod paradoxal, să faci lucruri pe care nu îţi e la îndemînă să le faci!…

Nu mă dusesem la înmormîntare, aşa că am fost scutită să văd, pe viu, nişte “chestiuţe”, pe care le-am auzit, mai apoi, de la persoane de încredere…”chestiuţe” care m-au rănit profound cînd le-am aflat…Ierte-i Domnul! ( Pe principiul că: “poate nu ştiau ce fac!” Deşi..mă-ndoiesc de “neştiinţa” unora!!! )

Cert este că BĂTRÎNUL plecase, cum-necum, să-şi ocupe locul său din Cimitirul Cernica şi locul său de-a dreapta Domnului, unde era aşteptat cu dragoste de Maica Domnului ( pe care părintele Nicodim Bujor a adorat-o şi a cinstit-o cu mare evlavie ) şi  de Sfinţii lui Dumnezeu! Dar, cred că era aşteptat, mai ales, de către Sfîntul Calinic, cel pe care îl cinstise în chip deosebit şi căruia, cu credincioşie, părintele Nicodim Bujor îi alcătuise un dumnezeiesc Acatist! Acatist ce va rămîne peste veacuri, mărturie de credincioşie a părintelui faţă de Biserica lui Hristos şi mărturie de sfinţenie a bunului, smeritului meu drag, scump şi sfînt părinte, Nicodim Bujor!

I-am făcut colivă şi l-am pomenit, după aceea, cîteva zile consecutiv. Am umblat un timp mîhnită, cum nu mai fusesem la niciuna dintre multele despărţiri anterioare de unii dintre cei foarte dragi ai mei…printre care doi fraţi, mama şi tata, plus tatăl lui Erm ( care-mi lăsase un sentiment foarte ciudat, despărţire din aceea cu rupere de suflet, deşi nu-l cunoscusem decît cu vreo două săptămîni mai înainte de plecarea sa la Domnul. Acum mă gîndesc că, poate tocmai asta fusese tragedia, care mai apoi, s-a transformat pentru mine şi pentru Erm, într-o…dramă! Că nu-l cunoscusem şi nu ajunsesem la tatăl lui, la Spital, mai din vreme, la timp, ca să-l putem salva!!!, salvîndu-ne, oarecum, şi pe noi!…).

Am suferit şi sufăr după plecarea Părintelui Nicodim Bujor, precum un cîine căruia i-a murit stăpînul şi nu mai are cine să-l mîngîie…

Ajung la el, la locul din cimitir, arar, după cum rînduieşte Domnul… iar din pomelnicele mele este nelipsit, alături de cei dragi ai mei, care, şi ei, au fost chemaţi -unii prea de timpuriu!!- şi au plecat la Domnul! Candela  aprinsă pentru părintele, încă din 2005, din ziua în care l-am cunoscut, cînd era în viaţă, nu se stinge niciodată. Arde lîngă fotografia făcută atunci, fotografie în care BĂTRÎNUL nostru ne binecuvîntează pe toţi ce prezenţi atunci, acolo. Fotografia aceasta este cea prin care…comunic cu părintele meu drag, scump şi sfînt, Nicodim Bujor! Prin intermediul ei ştiu dacă sînt în regulă sau nu! Ştiu dacă se va întîmpla ceva rău sau ceva bun în viaţa mea! Dacă voi avea bucurii sau tristeţi! Privindu-l, în fotografie, atunci cînd merg să verific flacăra candelei şi să-i adaug ulei, părintele îmi transmite stări diferite. Nu întotdeauna le percep atunci pe loc. Dar, nu trece multă vreme şi…înţeleg!!!

Cele mai importante trăiri legate de părintele Nicodim Bujor mi le exprim public pe  Blogurile mele sau le mai dezbat cu cîte cineva care l-a cunoscut. Dar sînt şi lucruri pe care doar părintelui Nicodim Bujor şi lui Dumnezeu le pot împărtăşi!…

Binecuvîntat fie Domnul Dumnezeul meu, Care m-a binecuvîntat cu bucuria de a-l fi întîlnit pe bunul, blîndul, dragul, scumpul şi sfîntul meu părinte, Nicodim Bujor!

Binecuvîntat fie părintele Nicodim Bujor între Sfinţii lui Dumnezeu!

Antoaneta Rădoi -de la Vrancea

( Volumul este înTipografie şi va apărea pe 30 ianuarie 2015, cu ocazia comemorarii a 4 ani de la plecarea la Domnul a părintelui meu drag, scump şi sfînt, Nicodim Bujor. Volum ce i-l dedic cu nepreţuită dragoste! )

Dragul, scumpul şi sfîntul meu părinte, Nicodim Bujor, autorul Acatistului Sfîntul Calinic de la Cernica, un..”ilustru necunoscut”.


                                 Capitolul 2

Pr Nic Buj, Leon si Anto

          Binecuvîntarea părintelui Nicodim Bujor

Duhul Înţelepciunii, Duhul Răbdării, al Blîndeţii, al Gîndului Curat… toată Darea cea Bună şi tot Darul Cel Desăvîrşit de la Dumnezeu, Pogorîndu-se de la Părintele Luminilor!, să te acopere pe tine copilul meu!”…

Acestea erau, în mare, cuvintele cu care era întîmpinat fiecare, atunci cînd îi trecea pragul părintelui. Aşa ne întîmpina, iar şi iar, pe noi, o trupă de neisprăviţi -între 7 şi 12, la număr-, ori de cîte ori descindeam, inoportun, în “teritoriile” părintelui Nicodim Bujor. De fiecare dată, cînd ajungeam la el, de cum îi treceam pragul, părintele ne întîmpina cu multă căldură, cu blîndeţe, cu chip luminos şi cu dragoste nemăsurată, ceea ce, personal, îmi umplea sufletul de bucurie. Era totdeauna primitor de oaspeţi! Fie ei şi “nepoftiţi”, aşa cum era trupa noastră…Răbdarea părintelui mă găsea de multe ori descoperită, căci era asemenea unui martir…părintele fiind foarte bolnav, iar noi nişte mici dar mulţi asasini. Îl găseam adesea în aşternut, palid şi “moţăind” ghemuit. Probabil că avea şi dureri, dar nu s-a văitat niciodată. El doar îşi cerea scuze că ne primeşte ..ghemuit. Apoi îşi începea binecuvîntarea cu glasul său firav dar cu solemnitate şi angajament… îmbrăţişîndu-ne călduros, pe fiecare, sărutîndu-ne pe frunte şi însemnîndu-ne cu SEMNUL CRUCII! Acum deveneam ai lui! Şi prin mijlocirea lui, ai lui Dumnezeu!…

           Vizitele la Ploieşti

Descindeam la Ploieşti ( oraş în care şi-a petrecut părintele Nicodim Bujor, mulţi ani  din existenţa sa ), destul de des ( dar nu atît de des pe cît ne-am fi dorit noi!!!),

aproape de fiecare dată, cu o “gaşcă” de vreo 7-8, uneori chiar şi 12 ( Cifra maximă “admisă” de “capacitatea” Break-ului meu, cu port-bagaj cu tot, cînd “necesitatea” o impunea şi …o impunea cam des!!! ), deoarece nu mă înduram să lipsesc pe vreunul de binecuvîntările părintelui…deşi…sincer, le-aş fi păstrat, doar pentru mine!!! Şi nu nea-părat binecuvîntările, cît pe părintele cu totul. Îl îndrăgisem încă din prima clipă şi sim-pla lui prezenţă era pentru mine o reală binecuvîntare…

Părintele, deşi foarte-foarte bolnav şi destul de înaintat în vîrstă ( avea 90 de ani cînd l-am cunoscut ), ne primea cu dragoste şi cu bucurie şi ne binecuvînta cu largheţe sufle-tească, după care ne puneam pe “taifas” duhovnicesc. El ne vorbea despe una, despre al-ta, iar noi eram ca nişte albinuţe care aveau de unde să culeagă nectar, de îndată ce FLOAREA  îşi deschidea petalele…Nu eram noi prea hărnicuţe, dar..mila lui Dumnezeu!

Apoi plecam zburdînd ca nişte miei, bucuroşi de “roadele” culese şi de revărsarea de bucurie cu care primeam aceeaşi, invariabilă, inconfundabilă, SFÎNTĂ binecuvîntare: ”Duhul Înţelepciunii, Duhul Răbdării, al Blîndeţii, al Gîndului Curat …Toată Darea cea Bună şi tot darul cel desăvîrşit, de la Dumnezeu, de la Părintele Luminilor, să se pogoare peste tine copilul meu!”…

     Gaşca; Radarul şi…radarul; “Descoperiri” şi poveţe

Nu ştiu cum se făcea, că oricît mă străduiam şi oricîte strategii inventam ca să pot ajunge măcar cu mai puţini, măcar în trei-patru, la părintele, de fiecare dată, ca un făcut, se strîngeau la “Johan” acasă ( punctul  de plecare ), cu mult mai mulţi decît numărul locurilor maşinii mele şi de fiecare dată, în drumul meu spre Ploieşti, eram în culpă, încălcînd flagrant Legea Circulaţiei, căci aveam, oficial, doar 5 locuri  pentru pasageri, iar eu îi înghesuiam pe toţi, ca pe cartofi, pe banchete, pe sub banchete şi prin…portbagaj, căci niciunul nu renunţa la a merge la Bătrînul şi zadarnic îi ziceam lui “Johan”:

-“Netrebnicule”, vin în mare viteză să te iau la “Bătrînul”. Vezi, nu mai trîmbiţa la în-treg cartieru’ că plecăm la Ploieşti, că te crăppp!!!..El, îmi răspundea, invariabil:

– Daa..a… Merge numai “Xtela” ( nevastă-sa ). Da’-l luăm şi pe Florin cu pruncii şi nevasta, pe Maria cu “smărăndiţele”…şi…că sînt aici, la noi…

– Nu-mi pasă de nimeni!!! Acum,“strecoarăte”, din casă, ieşi şi aşteaptă-mă la colţul străzii, că nu mai vreau să iau pe nimeni, de data asta! Am o “vorbă” să-i zic “bătrînului”, şi-i musai să merg fără “tămbălău”, fără “trupa de şoc!” În 10 minute ajung la  Cocărăscu!, îi ziceam. Aşa că: fă bine şi vino, la colţ, singur! Numai tu! Mă auzi?

– Da, fată! Numai eu!

– Slavă Domnului că ai priceput, “căpcăunule!, îi ziceam, şi-o tăiam la drum, strecurîn-du-mă “graţios” printre benzi, spre Cocărascu, pe Griviţa, ca să-l iau pe “netrebnic”. El era ghidul meu! Ştia drumul la părintele. Eu, deşi fusesem de N ori, nu reţinusem numele străzii unde locuia, nici puncte de reper nu-mi luasem. Drept urmare, nolens-volens, trebuia să merg în “tovărăşie”…

Tot el, “Johan”, mă dusese pentru prima oară la părintele Nicodim Bujor -spre Slava lui Dumnezeu!-. Şi pentru asta îi port recunoştinţă, deşi nu i-am mărturisit niciodată. “Netrebnicul!!!…” O să afle acum! Pe această cale… O să se mîndească nevoie-mare!!!.. Ori îmi mai dă o “blagoslovenie”, marca: By Alexie!..Domnul cu mila asupra mea! Şi asupra lui! Că avem mare nevoie!!!…

Dar la colţul străzii nu mă aştepta nimeni. Oi fi ajuns prea devreme!, îmi ziceam în sinea mea. Ia să cotesc, să intru pe Cocărăscu!…

Ajungînd în dreptul imobilului, trăgeam maşina cît mai aproape de trotuar pentru că strada era îngustă şi cu sens unic. Scoteam capul pe geam să mă uit în sus spre ferestrele “amicilor” mei. De sus, de la fereastră, îmi făcea bezele “Xtela”, nevasta “netrebnicului”, care, cu zîmbet larg, senin, mă îmbia să urc. Mă aştepta cu masa pusă  -de fiecare dată- şi cafeaua pregătită. Cum altfel?!!..( Făcea femeia asta o cafea, de numa’-numa’! Şi-o mîncare!! Mmm!!..-Mai tîrziu am “descoperit” şi “secretul”, dar…mult prea…tîrziu!…)

Mîncam hulpav, grăbit, ca să-mi fac mai mult timp pentru cafea. Singurul timp în care

nu zoresc: băutul cafelei! Mîncam, aşadar, repede, savuram “minunăţie de cafea”, după care îi zicem “netrebnicului”:

– Hai să-i dăm bătaie, că-mi pierd şiru’! Ş-apoi n-o să mai ştiu ce voiam să-i zic  “Bătrînului”…

– Stai, fată!, că n-a ajuns Maria. Ia vezi, “Xtela”, sun-o pe Maria şi spune-i că dacă nu intra pe uşă în secunda doi, o ia “mama cucului!”…

Xtela” se comforma rapid, şi, pe dată, “făcea rost” de “una bucată  Maria”, ”escortată” de cele “două bucăţele” ale ei: fiicele! “Smărăndiţele popii!!” Slavă Ţie, Doamne!, îmi ziceam, încercînd să-mi păstrez, oarecum, calmul…Bine că nu-s decît două!!!  ( Oricum făceau cît zece!!!)…

– Păi, nu era vorba că nu mai vreau un batalion, “escortă”, la drumul ăsta?, îi ziceam “netrebnicului”, trăgîndu-l deoparte, ca să nu audă “restul lumii”…

– Lasă-i, fată, să meargă, că au -şi ei- nevoie!!..mă copleşea el, cu zicerile…

– Bravos!! Ce-mi pasă mie?! Tu nu înţelegi că am O TREABĂ cu BĂTRÎNUL? Fierbe sufletu-n mine! Abia de am încropit 35 de lei ( în 2005 ), pentru 10 litri de benzină, şi tu, “netrebnicule”, îmi umpli maşina cu “neisprăviţi” să-i car? Şi mai iei şi plozii Mariei, să-mi împuie capu’ pînă la Ploieşti şi-napoi!!! Să ştii că nu opresc pe drum! …M-am săturat!!, îi ziceam cu obidă. Data viitoare, nu mai mergi nici tu! Nici “Xtela” ta! Plec singură!…SINGURĂ!!!

I-am zis asta, apăsînd silabele şi-am ieşit fulger din casă, trăgînd uşa după mine, nu înainte de a le spune tuturor, răspicat:

– Care nu-i în maşină cînd bag cheia-n contact, rămîne de căruţă! Să n-avem vorbe! Şi, nu uitaţi: faceţi-vă “nevoile”, că nu facem popas!…

– Aş!! N-aveam nicio şansă să pot pleca neînsoţită, pentru că toţi săreau ca arşi, aler-gînd, împiedicîndu-se unii de alţii pe scările înguste, în spirală, înghesuindu-se care mai de care să ajungă mai întîi în maşină şi să apuce un loc pe canapea. Cei mai molatici făceau drumul, pînă la Ploieşti şi-napoi, înghesuiţi printre banchete, iar leneşii, în port-bagaj. Şi nu ştiu să le fi fost ultra-comfortabil!! Dar, din dorinţa de-a ajunge la părintele Nicodim Bujor, suportau “tortura”…Eu nu-i cruţam. Goneam cît putea autohtona mea ( aveam, pe atunci, o Dacia Break, gri-metalizat, făcută pe comandă, într-o vreme cînd fusesem şi eu în bani!!!, prin 2004, înainte de paralizia mea…), şi n-o slăbeam nici măcar în “Zona Crepusculară” ( Bărcăneşti-Prahova), unde Poliţia Rutieră  ”plantase” succesiv vreo două-trei radare, aparate care mă “luau la ochi” de fiecare dată, fară nicio excepţie ( ba o dată, m-am trezit acasă, la vreo trei săptămîni după vizita noastră la părintele, cu “trei felicitări în plic”, toate emise în aceeaşi zi, made:  by Poliţia Bărcăneşti! Intervalele orare erau 4-7 minute distanţă. Măi să fie!!!..Şumahăr autohton!!! Nu le-am “onorat” nici în ziua de azi!…)…

Eram nerăbdătoare să ajung cît mai degrabă şi zoream cît putea motorul maşinii. De cum ajungeam, părintele ne îmbrăţişa şi ne binecuvînta, luîndu-ne, pe fiecare, cu ambele lui mîini făcute căuş în jurul capetelor noastre, şi începea: “Duhul înţelepciunii, al răbdării, al gîndului curat…”. Apoi ne făcea Semnul Crucii pe cap şi ne săruta pe frunte, după care, noi ne aşezam în faţa părintelui, pe nişte scăunele, ca la grădiniţă şi ..tăceam.

Tăceam!!! De parcă merseserăm pînă acolo ca să tăcem. Aproape că ni se auzeau răsuflările şi bătăile inimii, în liniştea care se aşternea în încăpere. Ne uitam la părintele, sideraţi parcă, în timp ce el stătea cu capul aplecat spre în faţă, tăcut, cu ochii închişi, cu cele cîteva fire de păr alb, lung, atîrnîndu-i drept pe lîngă obraji!! “ Ne cerceta!…”  Şi nici-unul dintre noi nu încerca să rupă tăcerea. Nu îndrăzneam să-i întrerupem gîndurile..

Aşteptam ca el să ne vorbească. Să ne pună întrebări…

Mă seca atitudinea noastră. Îmi ziceam în gînd: nimeni nu deschide gura să-l întrebe ceva!? Doar n-am venit pînă la Ploieşti să tăcem! Dar, probabil că fiecare dintre noi, aştepta ca celălalt să rupă tăcerea…Pînă la urmă o rupea părintele, cu întrebarea:

Cu ce-aţi venit copii?

– Cu maşina.

Şi cine-a condus?

– Antoaneta.

A cui este maşina?

– A Antoanetei, ziceau ei în cor.

Cam mult! Cam mult!..Cam mult 100!, zicea părintele, după o îndelungă tăcere…

Opsss!!! M-a prins radarul!, îmi ziceam, chicotind în gînd. Dacă scap la Bărcăneşti, ajunge la Ploieşti!!! [ Goneam cu 100, 120 şi chiar mai mult, de fiecare dată, în drum spre Ploieşti -deşi aveam dreptul la 50 sau 60 km/oră în cel mai fericit caz-  şi nu opream pe drum, pentru nimic în lume, puteau “să facă pe ei”, ”intruşii”. Afar’ de cazu’ în care vedeam fructe şi / sau flori şi opream ca să cumpăr pentru părintele meu drag şi scump…Nicodim Bujor. Îi plăceau florile, iar pentru mine era o reală bucurie să-i duc un buchet mare-mare din cele mai frumoase flori proaspete, de care părintele se bucura mult ( Le lua  în braţe şi le mirosea, strîngîndu-le la piept mai-mai să le strivească!! ). Şi-i  plăceau fructele, drept pentru care eu nu pregetam să cumpar “din drum”, ca mai apoi, cînd ajungeam la sfinţia sa, “să-l îndop” cu fructe de sezon. Făceam asta cu nespusă bucurie dar şi cu teamă să nu fiu surprinsă de către dna Mia,”patriarhul” părintelui Nicodim Bujor, care, dacă ne “prindea în ofsaid”, ne gratula cu “cartonaşe galbene” sau, dupa caz, chiar cu “roşii”, după care eram “suspendaţi cîteva etape!!!” De fapt, noi înşine “ne suspendam” şi nu ne mai duceam la părintele un timp ( ne era ruşine de dna Mia ) şi, aşa, dna Mia uita “nefăcutele noastre”,  iar cînd ne revedeam, după o vreme, ea era iarăşi foarte pietenoasă.. Şi ca să comitem “infracţiunea”, fără să fim “prinşi”, unul dintre noi, se “sacrifica”, lipsindu-se de bucuria de a sta cu părintele, şi o ţinea de vorbă pe doamna Mia,  în altă încăpere]…

Nu e bună viteza copii!, continua să ne zică părintele la plural, de parcă neisprăviţii de ocupanţi ai locurilor din maşină erau de vină că eu conduceam grăbit.

– Da’… nu e mult 100, părinte! Nu e mult!,…încercam eu timid, descoperindu-mă.

Nu e bună viteza copii!, vorbea ca pentru sine părintele.

– Ştiu că nu e bine, părinte. Da’ 100 nu e mult. Trec alţii, cu maşini “bune”, pe lîngă mine, ca racheta!! Dar..gata! O să încerc să nu mai fac! Promit!, îi ziceam îmbrăţişîndu-l. Da-i ziceam doar ca să schimbăm subiectul. Oricum după ce plecam de la Bătrînul, ”omiteam“ sfaturile lui, cît şi “promisiunile” făcute. Niciodată nu-mi ţineam promisiunea. Nici cînd Johan, care avea o frică morbidă de maşini, îmi împuia capul cu-a lui: “Lasă, fată, mai încet! Lasă, fată, mai încet!”, presărat, evident, din belşug, cu nişte drăgălaşe binecuvîntări… Nici chiar de dragul părintelui, pe care, personal, l-am îndragit din prima clipa cînd l-am întîlnit şi îl preţuiesc nespus! Viteza cu care mergeam nu o consideram însă o “încălcare a poruncii” sau a promisiunii. Nu mergeam cu viteză acolo unde şoseaua şi / sau traficul nu permiteau. Viteza de 100-120 la oră o consideram viteză de siguranţă…Şi-apoi nu eram de capul meu în trafic. Erau alte sute de “nebuni” care goneau şi mă obligau şi pe mine să fac asta, ca să defluiez traficul…

Apoi, părintele ne mai întreba cîte ceva despre viaţa şi activitatea noastră, ne dădea po-veţe, ne îndemna să citim ( sugerîndu-ne ce şi cum, neuitînd, niciodată, să ni-l amintească pe Gala Galaction, faţă de care, părintele Nicodim Bujor, avea o preţuire deosebită ). Ne povăţuia s-o cinstim pe Maica Domnului şi ne spunea că : “toată guvernarea lumii a dato Domnul Hristos, Maicii Sale, Fecioara Maria ”, şi că, prin mijlocirea ei, vom birui toate greutăţile şi ispitele, dacă o vom chema în rugăciunile noastre şi dacă o vom cinsti aşa cum Însuşi Fiul ei, Iisus, a cinstit-o! Apoi ne binecuvînta pe fiecare, ne îmbrăţişa şi plecam.

Întotdeauna plecam foarte bucuroşi de la părintele, dar uneori plecam mai buimăciţi decît ne dusesem. Avea părintele un dar de a ne băga în ceaţă, de numa’-numa’! Ne vorbea în pilde, trecea pe lîngă “subiect” cu nişte parabole pe care noi habar n-aveam să le tălmăcim. Pînă la Bucureşti, plus trei săptămîni după vizitele noastre la părintele, mă întrebam: ce anume voise să ne transmită? Şi, mai ales, cui se adresase? Căruia dintre cei prezenţi îi “plasase bomba sub capotă?”…

Personal, eu nu eram total străină de spusele Bătrînului. Mă cam “prindeam”, dar, de fiecare dată, în egoismul meu, speram că vorbele părintelui, nu erau, poate, pentru mine. Ci pentru un altul dintre noi. Fusesem doar atîţia!!…Şi, mă amăgeam zicîndu-mi: cu sigu-ranţă că nu pentru mine a vorbit! Mai ales dacă ceea ce reieşea din parabolele lui, nu prea suna a bine… Dar, aproape de fiecare dată, după un timp, realizam că taman despre mine fusese vorba în ..propoziţie!!!…Şi că, în fapt, mie mi se adresase părintele, fară să preci-zeze persoana.

      “Popică”; Port-bagajul şi..Poliţia Rutieră

Eram un grup, de vreo 7-9-12 ( şi chiar mai mulţi, dupa caz! ), care-l “inoportunam”, destul de des ( repet, nu atît de des pe cît ne-am fi dorit noi! ), pe părintele Nicodim Bujor, cu prezenţa noastră. Mergeam de fiecare dată cam în aceeaşi formulă. Era Johan şi Xtela, Florin cu nevasta şi cei 2 copii, Clau şi Maria dimpreună cu cele două “smărăndiţe”, era unul Marian, ”student” pe la Şcoala de Cîntăreţi. Mai erau două fete, una Mary şi una nu mai ştiu cum o chema, Flori parcă, era unul Serafim, de făcea pe schimonahu’, şi mai era…”popică”, alias ”Părintele Ioan”, cum îi ziceau cei din grup ( afar’ de mine! ), şi cum şi el pretindea să i se spună. P-ăsta-l căram, aproape de fiecare dată, în port-bagaj…

El, chipurile, era smerit, şi ca să nu mai fie ceartă, pentru că nu încăpeau atîţia în maşină, nici dacă-i condensam, el, “popică”, se “smerea” şi, aşa îmbrăcat în nedespărţita-i reverendă şi cu rucsacu-n spate, pe dată se băga în port-bagaj. Plăcerea era de partea mea!!! Făceam slalom pe caldarîm, frînam brusc ( deh’, traficu’!!… ) după care iarăşi por-neam în trombă şi iar frînam brusc…Păi, nu? Voia omu’ smerenie!!! Îi ofeream şansa…

De regulă ţineam deschis capacul care acoperea portbagajul din interiorul maşinii, ca “popică” să aibă aer, să poată respira. Dar, într-una din zile, co-partenerii de trafic, care veneau din sensul opus, mă flapsau în disperare. Era “semn” că pe traseu “e hingherii!!”… Eu, care eram “în culpă”, cu “mortu-n portbagaj” ( cu popică )şi cu maşina încărcată full cu “personaje”, am înţeles rapid pericolul care mă putea paşte, dacă mă opresc băieţii cu ochi albaştri de la Rutieră, aşa că trag pe dreapta şi-l acopăr pe “părinţelu’ Ioan” cu-o pătura, înghesuindu-l bine printre nebunia de băgăjeturi, apoi trag capacul interior al maşinii subliniindu-i grav:

– Să nu scoţi un chiţăit, dacă mă opresc “hingherii”, că te crăp ”părinţele!” Ai auzit? Bagă bine la cap! Că, dacă faci o mişcare greşită şi te află ăştia în portbagaju’ meu, şi-mi “comfiscă” cumva permisu’, te crăppp!!! Nu înainte de-a-ţi tunde barba şi a-ţi scoate ifosele de “mare Avă” din capul ăla sec al tău!…

– Stai liniştită, soră Antoaneta, că nu-ţi fac eu probleme!!!, încercă el să mă liniştească.

– Mă, tu m-ai auzit? Să n-aud musca-n portbagaj, că dai de belea cu mine! Şi nu-mi mai zice “soră” că mă scoţi din uz! Ieşit din gura ta, sună a blasfemie, ”netrebnicule!” Scuteşte-mă, cu apelativu’! Dacă mai zici o dată “soră” te leg fedeleş şi te agăţ de roata maşinii! Bagă-ţi mintea-n cap şi vezi-ţi de “sărăcia” ta!…Hai, şi să nu-ţi aud respiraţia ( Făceam asta pentru că mă scotea din uz cu “pioşenia” lui )!!, îi mai zic, trîntind apoi, capacul portbagajului maşinii peste el, după care, demarez uşor, după cuvîntul Legii ( din “Zona Crepusculară BărcăneştiPrahova; Potrigrafu” etc..), încercînd să ţin kilometraju’ sub 50. Aş!!!…Nu ştiu cum se făcea că acul urca, inevitabil…Şi  doar  nici n-am atins acceleraţia!!!…dar ce să faci…dacă am “picior cu greutate!!”…

 “Băieţii buni” şi cu ochii-albaştri, vigilenţii ( !!! ), de la Rutieră …m-au tras pe dreapta, cîteva sute de metri mai încolo. Opsss!!.. “Începe dansul!!!…”

– Sublocotenent Vasilică Anăstăsoaie! Poliţia Rutieră Prahova! Actele la Control!, vă rog.

Erau deja pregătite şi puse pe bord. Totdeauna, cînd plecam la Ploieşti, aveam Actele ( toate ) gata pregătite, ca nu cumva să întîrzii prea mult cu staţionarea, la un eventual control. Era, practic, imposibil să nu fii oprit şi / sau “luat la ochi” de RADARELE vigilente din  “Zona Crepusculară”  Bărcăneşti de Prahova!…Dacă scăpai la dus, prin cine ştie ce minune, “te luau” la-ntoarcere! Era regulă generală. Şi-apoi, pînă “dădeai la pace” cu ei, îţi lua vreme!!…

– Be my guest!, îi întind actele, triumfătoare, adăugînd: “sublocotenente” …( Sublocotenent??!! “Piesă Rară”  în traffic! )…

Ştiam că am încetinit la limita “siguranţei” şi că nu aveam niciun motiv să mă tem. Credeam că m-a oprit pentru depăşirea vitezei, iar eu eram tare pe poziţie ştiind c-am ţinut “caii” în frîu. Sublocotenentu’ Vasilică Anăstăsoaie se aplecă şi-şi băgă capul pe geamul maşinii şi …numarăăă!!!..Scoate capul din maşină, se uită lung şi întrebător la mine! Eu mă uit tîmp la el! El nu vorbeşte, eu nu vorbesc! Fiecare aştepta! Sublocotenetului nu-i ieşea ceva!! Îi dădea cu virgulă!!!…Îşi scoate cascheta, se scarpină-n creştet, bagă din nou capul pe geam ţinîndu-şi cascheta-ntr-o mînă şi… iar numără! Îşi extrage capul din interiorul maşinii mele şi ”intelligent”, mă-ntreabă:

– Cîţi pasageri aveţi în maşină, stimată doamnă?

– Păi…cîţi v-au ieşit?!!, îi zic complice…

– ??!!!…Oricît m-aş fi străduit, îmi zice isteţul, “numărul ocupanţilor, nu concordă cu locurile legal autorizate pentru transport  persoane ale maşinii pe care o conduceţi!”

– Mdaa?!!!…

– Se reţine permisu’!, zise el. Şi sesizînd, imediat, ironia din glasul mda-ului meu, rutieristu’ continuă: şi talonul! ..Vă “prescriu” şi o “mică” amendă…Şi.. asta se va solda şi cu cîteva ..puncte!!!, mă gratulează triumfător, sublocotenetu’ Anăstăsoaie Vasilică, ofiţer de Bărcăneşti, Prahova…

– Nu-i cam în extenso “partenere?Şi talon, şi permis, iar pe deasupra mă mai gratulezi şi cu-n bonus!!! Eşti tare generos!! Mulţam’ fain! Dar..nu primesc!, îmi încerc eu norocu’.

– Păăiii, asta e! Aţi încălcat Art X, din Cod Rutier Y şi bla..bla…şi.. bla..bla..…conform cu bla..bla…dă el mai departe cu gura, enumerînd articolele Codului Rutier în vigoare, pe care eu le încălcasem “flagrant”…

– Hellooo, partenere!!! Stai calm! Mă laşi fără lăscaie? Şi fără permis!!! Şi fără…Nu vezi că am o căruţă de plozi în maşină? Sînt toţi bolnavi! Nu vrei să ştii de ce boli suferă!!! Tre’ s-ajung cu ei la Mănăstire, la Ghighiu! La Icoană! Ia colea bancnota asta şi…”nu m-ai văzut p-aici!” Ia colea !, îi zic fluturîndu-i bancnota de 50 de lei, pe sub ochii lui “albaştri”. Cum ai zis ca te cheamă?  Să te trec la Acatist! ( Pentru “merite deosebite!”..zic în gînd. )

– Anăstăsoaie!, îmi răspunde el, oarecum, derutat.

– Ia notaţi, mai, careva! Notaţi: A-năs-tă-soa-ie!, le zic celor din autoturism.

– Anăstăsoie şi mai cum?, îl întreb. Numele de botez, te rog!, îi zic tupeist.

– Anăstăsoaie, răspunde el absent, ca şi cum n-ar fi fost vorba despre el…şi se pune pe scris Procesul-verbal de amendă…pe capota maşinii mele, ştergînd praful gros ( maşina mea-i mereu prăfuită, arar o spăl!!, şi-atunci, imediat, vine..ploaia!! ) cu uniforma lui, care arăta ca… scoasă din cutie.

– Hai, frăţicule, că-n banii ăştia îmi speli şi maşina!, îmi venea să-i zic, dar simţind că e cam groasă treaba, am schimbat gama, şi-i zic pe alt ton:

– Domnule sublocotenent Anăstăsoaie ( reţinusem, în sfîrşit, care-i este numele; aveam o problemă: niciodată nu reţineam, din prima, numele celor de la Rutieră, cînd mă opreau în trafic; personal nu mi se părea..demn de reţinut ), uite cum zic să facem ( îi zic dîndu-mă jos din maşina şi apropiindu-mă de el ): îţi dau bancnota asta ( una de 50; valoare mare pentru acea vreme! ), şi dumneata, în schimb, te faci că n-ai văzut cîţi pasageri am în “autohtonă!”  Îmi returnezi actele şi mă laşi să plec, fiindcă tare mă grăbesc!! Şi-apoi,  p-ăştia mici, nici pasageri nu-i poţi numi!… Hai fii bun!..

– Doamnă, ia deschide ‘mneata portbagaju’!, îmi zice isteţu’, uşor iritat…

O, my God!!! ( am înlemnit! )…Domnule poliţist, da’..ce crezi dumneata că aş putea avea în portbagaj? Ne ducem la Mănăstire, la Ghighiu, să ducem copiii ăştia, că-s bolnavi ( şi am indicat o boală incurabilă  -nu eram prea departe de adevăr, numai că “micuţii noştri” sufereau, mai cumplit, de “obrăznicită cronică”- ), să ducem ceva prinoase şi să ne-nchinăm la Icoana Maicii Domnului -Făcătoare de minuni-, după care mă duc, să duc pruncii ăştia ( şi-i arăt pe cei  4  “plozi’ pe care-i ţineau părinţii lor în braţe -care constituiau “pasagerii în plus”- şi care, din cauza căldurii -era iulie-, dar, mai ales, din cauza problemelor de sănătate, chirăiau ca din gură de şarpe!!…), la un ..SFÎNT, aici, în Prahova domniei voastre, la Ploieşti. Că sînt bolnăviori! Sîntem aşteptaţi! Iar dumneata mă ţii în loc, tăindu-mi elanul.Tocmai mi-ai înterupt un “act de caritate!, îi zic, încercînd o glumă..( proastă, evident )!….Şi-i ziceam asta, în timp ce încercam “inutil” să deschid portbagajul…care, ca un făcut, se blocase !!…I-am dat cheia, rugîndu-l pe el să încerce.  Mi-era totuna, de-acum!…Talonul era la el, permisul era la el…Procesul-verbal era pe jumătate scris, iar pasageri aveam vreo 9, plus “popică”-n port-bagaj, în loc de 5…

– Voiam să văd dacă aveţi roata de rezervă, dar..lăsaţi, doamnă! M-aţi convins!…Uitaţi actele! Şi…aveţi grijă cum conduceţi! Drum bun!, îmi zice, cu bunăvoinţă neaşteptată, ofiţerul.

– Mulţam’ fain!, “partenere” ( nici nu ştii ce “roată de rezervă” faină am, în port-bagaj!, îi zic în gînd ) Ia bancnota, te rog! O meriţi!..

– Nu, doamnă! Păstraţi-o şi cumpăraţi micuţilor ceva dulce!…

– Aşa am să fac! Mulţam’ fain! Domnul să te răsplătească!,”partenere” ( Îmi placi! Eşti “isteţ”, foc -?!- şi..pe deasupra miroşi a parfumuri brănduite!, îmi venea să adaug. Dar, am tăcut mîlc.). Să ai o zi faină!, îi mai zic, şi o iau din loc, nu cumva să se răzgîndească.

Am demarat în trombă, făcîndu-i bezele!!..Îmi îngheţase inima cu mîna pe portbagaj. Băgasem cheia în broască şi răsucind, mă gîndeam, cu groază, la ce faţă va face şi cum va reacţiona poliţistu’ cînd, după densitatea populaţiei din autoturism, îl va mai “descoperi” şi pe “popicăal meu”, pe părinţelu’ Ioan, încolăcit acolo, printre băgăjeturi, îmbrăcat în jerpelita-i reverendă şi cu smeritu’ lui fes călugăresc tras pînă peste sprîncene, plus proverbialul lui rucsac, care puţea de numa-numa, căci uitase de curînd, în unul dintre buzunarele laterale, nişte ciuperci culese din pădure, şi ciupercile se-mpuţiseră-n buzunarul ăla, împuţind totul în jur…iar el circulase lejer, singur în compartiment, neînghesuit de nimeni în tren, de la Vîlcea la Bucureşti, de nu ştia nici el ce noroc dăduse peste el şi de ce culoarul trenului era arhiplin, iar cei care deschideau uşa compartimentului în care se afla el, în loc să intre să ia loc -fiindcă erau locuri libere-, strîmbau din nas şi închideau uşa pe dianfară, după care se adăugau şi ei înghesuielii de pe culoar, alături de ceilalţi călători. Le-o plăcea în înghesuială!, îşi zisese părinţelu’, tolănindu-se, fericit ca un motan, pe toate banchetele rămase libere pe toată durata călătoriei…Îl luasem în grabă, pe ultima sută de metri de la gară şi acum se afla înghesuit printre bagajele portbagajului maşinii mele. Cred că visa la comfortul sporit al compartimentului din trenul cu care tocmai venise la Bucureşti, cu doar 30 de minute-n urmă…Era cît pe ce să mi-l descopere poliţistu’ de la Rutieră, cît şi garanţia mea, sigură, de a rămîne fără permis, fără talon, plus un bonus consistent în lei…

Dumnezeu Atotputernicul n-a îngăduit însă ca poliţistul Anăstăsoaie să dea nas în nas cu “preacuviosul” nostru “părinte Ioan”, zis Erminigheld!!!…zis Costeluş, zis…( Doamne, cum şi-o mai zice acum? Aud cum că s-ar fi preoţit “de-adevăratelea” pe la nuş-care-biserică paralelă cu Bor.)

Slava Ţie, Doamne! Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi revin! Încercasem să mă ţin tare şi mă consumasem energetic la maxim! Mi-am revenit la chiotele ocupanţilor maşinii şi la chirăiturile copiilor plictisiţi şi lipsiţi de aer condiţionat. Autohtonei mele îi lipsea “opţiunea”. Aveai o alternativă totuşi: puteai ţine geamul des-chis! Numai că se lăsa, mai apoi, cu..nevralgită acută…

Ne-am continuat, drumul spre Ploieşti veseli nevoie-mare, făcînd bancuri pe seama “isteţului de la Rutieră”. Ne permiteam, deh’!…

Cînd am ajuns la Ploieşti, am coborît grăbiţi din maşina, cu mic, cu mare, am încuiat maşina şi am intrat la părintele. Părintele ne-a binecuvîntat pe fiecare, aşa cum făcea de obicei, după care, noi ne-am aşezat pe scăunele cu gînd să ne punem pe “tăifăsuială”. Părintele stă ce stă, fără să scoată o vorbă, apoi ne întreabă:

Mai e cineva de venit? Îşi roteşte privirea peste grupul nostru, ca şi cum ne-ar număra…şi nemulţumit de socoteală, ne scanează iar şi iar…Nu-i ieşea nicicum…aşa că întreabă din nou:

Mai e cineva de venit?

– Opss!! “Netrebnicilor!!!”, l-am uitat pe “popică”-n portbagaj, le zic, şoptit  ( chicotind totodată ), celorlalţi. Duceţi-vă careva şi-l scoateţi! Şi aduceţi-l aici!, ca să-i iasă numărătoarea părintelui, că altfel stăm pînă mîine…

Se duce unul, descuie port-bagajul, îl scoate afară pe “popică”, şi-l aduce în încăpere. Părintele vorbeşte ca pentru sine:

Ştiam eu!…Ştiam eu!…Măi copii, măi!..Măi copii!!!…Năzdrăvanii!!!..

Nimic nu-i era ascuns părintelui. Ne “dibuia” pe dată. Nu puteai să-l minţi. Nici nu  aveai curaj să-i spui vreun neadevăr…Noi nu-l minţeam pentru că, îl iubeam. Doar mai omiteam cîte ceva…Iar el nu ne certa niciodată!

Dacă se-ntîmpla să ajungi la părintele, dacă aveai o frămîntare, o problemă de conştiinţă ceva, de cum intrai pe uşă, imediat după ce ne binecuvînta pe fiecare-n parte, dumnealui aducea vorba despre acel subiect, dar, în parabole. Noi, cel mai adesea, nu ne dumiream, atunci, pe loc, ce anume tot vorbeşte el acolo…în anecdotele lui…

Mi-aduc aminte că o dată, eu adusesem la părintele nişte oameni, care aveau nişte probleme de sănătate ceva mai…delicate, probleme despre care eu nu ştiam nimic atunci. Am avut o perioadă cînd îi tot căram, ba pe unul, ba pe altul, pe ici-pe colo, pe la părinţi îmbunătăţiţi, pentru vindecare şi ajutor. Şi adesea umpleam maşina cu persoane despre a căror “biografie” nu ştiam nimic. Şi aşa am ajuns să car şi pe cîţiva care aveau..”tulburări de posesie” ( ca să zic aşa ), dar despre care, evident, eu nu ştiusem dintru început. Ba pe unii i-am cărat chiar mult şi bine, pînă mi s-a descoperit chestiunea. Aşa a fost şi în cazul despre care vreau, doar în treacăt, să amintesc.

Descinsesem la părintele, ca de obicei, în grup masiv. Umplusem casa cînd am ajuns! Ne primeşte Bătrînul nostru cu binecunoscuta-i binecuvîntare, ne îmbrăţişează duios, pe fiecare, apoi, noi, ne aşezăm cuminţei pe arhicunoscutele scăunele, ca la grădiniţă, şi aşteptam, aşa cum o făceam de obicei, ca părintele să ne vorbească. Toţi tăceam! Părintele stătea pe marginea patului, cu capul aplecat spre înainte şi nu scotea niciun sunet. Noi aşteptam tăcuţi, cu respiraţia tăiată. Tăcerea părintelui se prelungea. Atmosfera devenea apăsătoare ( pt mine ). La un moment dat, părintele se apleacă mai în faţă şi-i numără unuia dintre băieţi nasturii de la vestă. Avea o vestă neagră, gen călugăresc. Şi numără Bătrînul: 1, 2, 3, 4, 5. După care îl întreabă pe băiat:

Dar ceilalţi doi unde-s?

Ăla nu zicea nimic.Doar se uita siderat la părintele. Părintele iar numără cu voce tare: 1, 2, 3, 4, 5.

Lipsesc doi! Unde-s ceilalţi doi?, îl întreabă părintele pe băiat. Ăla, se uită la nasturi, şi-i numără şi el, tacticos, după care-i zice părintelui:

– Atîţia am! După care-i zîmbeşte, “enigmatic”, părintelui.

Măi, ce-are ăsta de se hlizeşte şi nu-i zice părintelui cîţi nasturi are amărîta aia de vestă a  lui?, mă întrebam eu nedumerită. Şi mai ales, ce “i-o fi venit” părintelui, de, în loc să ne vorbească, să ne mai dea ceva nectar, ceva cuvînt de folos, să ne mai întrebe de viaţa noastră, să ne mai povestească despre Mănăstire, despre trăirile lui, “îl pasionează” acum nasturii “neisprăvitului” ăstuia!, mă frămîntam eu, în sinemi. Dar, n-am glăsuit. Mai am şi eu, unori decenţa să tac! Ce-i drept cam rar, da’..bine!

Aici sînt numai 5, dar ai 7! Ai 7!!!, precizează sfinţia sa. Unde-s ceilalţi doi?, insistă părintele cu întrebatul, scotocindu-l pe ăla prin buzunare. Şi tot scotocindu-i aşa, prin buzunare, numai ce se ridică de la unul dintre buzunare clapeta. Şi dedesubtul ei, trona ..”nasturele!!!”.

Apoi, nu a mai fost decît o chestiune de timp ca să-l dibuiască şi pe “celălalt”, la cel de-al doi-lea buzunar, sub clapetă  ( Stătea “pitit” acolo, ca să nu-l “dibuiascăBătrînul!!! ; şi să-i dea la..corniţe! ).  Părintele însă, l-a scos la lumină” şi i-a numărat apoi “pe toţi”, avînd, de data aceasta, clapetele scoase din buzunare, şi nasturii trecuţi prin clapete. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, numără părintele. L-a apropiat, apoi, pe băiat de pieptul lui, i-a pus mîinile căuş în jurul capului şi i-a zis o rugăciune, mai mult şoptit. Ăla a stat ca un mieluşel blînd, n-a zis nici mîrc. După care hlizea tîmp, şiret şi tăcut, ca năucul, spre surprinderea mea! Noi, sau cel puţin eu ( unii dintre cei prezenţi ştiau, fiind ei, dimpreună, chiar “coparteneri” întru “năstruşnicii!!!” ), n-am înţeles nimic atunci, din toată “schema!” Apoi, cu mult mai tîrziu, mult-mult prea…tîrziu ( pentru mine! ) “mi s-a descoperit”,  acel “mister”. “Mister” despre care nu vreau să vorbesc mai mult… aici.

Părintele era extrem de discret şi foarte delicat. Şi era foarte atent cu noi! Nu ne-a certat niciodată! Ne vorbea cu blîndeţe, şoptit. Niciodată nu ni se adresa la singular ori la persoana întîi, să zică ceva de genul, asta să faci tu, asta să dregi tu, atunci cînd era de faţă cineva. Ci ne zicea, la plural, spre ex:

Mergeţi la Sfîntul Calinic şi vă rugaţi, dacă aveţi vreodată vreo problemă! Şi Sfîntul vă va ajuta! Opsssss! Ia de ghiceşte! Cui i-o fi zis Bătrînul nostru asta?, ne-ntrebam de năuci. Dar, după o vreme “descopeream” fiecare-n dreptul lui, cu cine vorbise părintele-atunci.

                                                 Antoaneta Rădoi -de la Vrancea