Posts Tagged ‘nadejdea’

Puterea Rugaciunii


” Şi cînd staţi de vă rugaţi,  să credeţi că aţi şi primit ceea ce cereţi în rugăciune,  şi veţi avea!”,  zice Domnul Hristos.
Eu nu am o asemenea mare credinţă,  dar..de rugat,  mă rog.  Cu nădejde uneori,  şi fără  nădejde de cele mai multe ori…
Am intrat în colaps.  La toate capitolele!  Prin urmare şi la capitolul nădejde. Dar..m-am rugat.  Şi răspunsul la rugăciune, nu a întîrziat să vină.  Iată un exemplu ( dintre multe ):
Împrumutasem cuiva, acum vreun an  ( 2012 ) o sumă importantă de bani, şi ca de obicei, după zicala: „dacă dai, pe urmă n-ai!”, persoana respectivă s-a …volatilizat. Nu mai trecea pe la mine, nu mai răspundea la telefon, iar eu nici unde locuia şi/sau lucrează nu ştiam. Aşa că..ce-mi mai rămînea de făcut? Să mă duc la Poliţie, nu mă prea îndemna cugetul, iar faptul că nu aveam nume, adrese, etc, mă obliga să stau în loc, şi să-mi fac MEA CULPA, pentru prostia de care am dat dovadă, împrumutînd unei necunoscute o asemenea sumă.
Faptul ca fusesem escrocată, îmi ceea un oarecare discomfort psihic ( cît şi financiar, evident ) şi totodată mă scotea din uz. Dar ce mai puteam face?…N-aveam decît să strig acum la Dumnezeu, Care poate orice!
Eu împrumutasem de la cineva, la urgenţă, suma pe care o „împrumutasem”, mai departe, „pt o săptamînă”, chipurile, unei femei, despre care nu ştiam decît că se numeşte Maria, că este „bolnavă de cancer”, că.. a avut o fiică, Adriana -care a murit de leucemie, prin 2005-, şi acum, femeia, Maria, are o Fundaţie, care „se ocupa cu..bolnavii de cancer”….”Ocupatie” pe care „o practică”, cu succes, împreună cu fiul ei, avocat, pe numele lui Traian…Prin urmare, am fost asigurată, că voi primi suma pe care i-o împrumutasem, „pentru o săptamînă”. Actele Fundaţiei respective, păreau a fi în regulă, şi  azi, 10 oct 2013, ştiu, fiindca azi am aflat, ca Fundaţia aia chiar există…Deşi..mai bine n-ar mai fi existat!!! Căci atunci mai puţini oameni, de bună-credinţă ( sau fraieri, ca mine!; Dar Mare-I Domnul! ) ar fi fost escrocaţi, înşelaţi, de către avocatul Traian şi de către mama sa Maria…Dar să vedeţi cum am aflat…
După un an întreg de aşteptare ca femeia, dna Maria, să vină cu banii pe care eu i-i împrumutasem, pentru un „scop nobil”, chipurile ( mă „ameţise de cap”, îndrugîndu-mi , lacrimogen, o poveste despre un copil bolnav de cancer, internat într-un spital din Italia, bla..bla…) , mi-am dat seama -intr-un final dramatic!!!-, că am fost escrocată de un cuplu, mamă şi fiu (!!!), şi totodata, am realizat că nu am cum să dau de ei, nici măcar cu Poliţia ( pentru că nu aveam date despre ei; nu avem numele lor întregi, nu ştiam unde locuiesc, nici măcar Cartierul; nu aveam pe cine reclama de escrocherie, căci nu ştiam decît că, pe femeie o cheamă Maria, iar pe fiul ei Traian, căreia ea, mama , îi zicea Vasilică, ori cu asemenea date, nu ai cum să te duci să reclami la..Politie!). Mai ştiam de la mamă, că fiul ei era avocat şi că acum urmează cursurile Facultăţii de Teologie la Sibiu. Dar ce era real din toate astea?!!…

 De vreo cîteva zile, imi venise un gind, si anume, sa-i pun la rugaciune. Pe principiul „la Dumnezeu toate sint cu putinta!”, m-am pus pe strigat la Dumnezeu, făcîndu-mi, evident, MEA CULPA, pt prostie. Şi I-am zis Domnului meu Hristos aşa: Doamne, Tu ştii nerozia mea, căci Tu ştii toate şi vezi toate! În acelaşi timp, Tu eşti CEL Care pe toate le poţi! Tu eşti, Doamne, Cel Care ai pus în pieptul meu inima pe care o am!( As fi vrut sa-I zic pe shleau, ce fel de inima imi daduse, dar, cum, cu Hristos nu e voie sa vorbesti in jargon -dupa naduful inimii-, m-am revizuit, rapid, si am gasit de cuviinta sa procedez in consecinta, sa ma arat smerita si inteleapta macar in rugaciune, fiindca Domnul meu, imi daduse cu generozitate intelepciune si pricepere, numai ca eu, nu le pusesem in aplicare, asa ca, macar acum sa fiu un pic, intelepata!!! Acum nu-I puteam reprosa nimic lui Dumnezeu, prin urmare, trebuia sa fiu umila! Si am continuat, zicindu-I: Tu, Doamne,  ştii împrejurările în care am făcut acest gest! Căci nimic nu-Ţi este străin! Fă aşadar, cum numai Tu ştii, şi adu-o pe Maria, de unde-oi şti Tu, că, uite m-a escrocat! Că eu nu am de unde s-o iau, dar Tu, Doamne, Tu ştii şi unde şade, şi ce face, şi că împreună cu fiul ei, Traian, îsi rîd de mine, acolo unde-or fi! Doamne, Tu ştii că n-am credinţa aceea ca să pot muta şi munţii, dar, Te Rog, dă-mi, şi mie, CREDINŢĂ, măcar cît un firişor de nisip!……………………………………………………………………….
Mă rugasem cîteva zile la rînd, şi mai apoi şi pe la 8 ale dimineţii de 10 oct 2013, puţin bosumflată că atîrnasem în pat (din pricini obiective, însă; vertebrala mea îşi face simţită prezenţa, şi-i nemulţumită de felul în care am tratat-o de-a lungul vremii!!!; iar acum..mă pune la colţ!! ), mai mult decît îmi puteam permite, iar acum timpul nu-mi prea mai îngăduia să stărui în rugăciune, şi să-I spun Domnului toate cîte mă apăsau. Bătrînul, dragul, scumpul şi SFINTUL meu părinte, Nicodim Bujor ( un mare duhovnic,  „un ilustru necunoscut”, Autorul Acatistului Sfintului Calinic de la Cernica ),  îmi surîde enigmatic ( ca de obicei! ), din fotografie ( Pr N Buj, este un preot care a trecut la Domnul la virsta de 96 de ani, si cu care eu am avut si am o relatie..speciala! Iar eu, ii port o cinstire deosebita, si in acest sens inca din 2005, de cind era in viata, ii tin aprinsa, la o fotografie a sa, o candela. Si ori de cite ori merg sa mai schimb fitilul, sau sa mai reaprind candela, care se mai si stinge, mai schimbam o opinie -doua…), deşi eu nu văd „rostul” voioşiei lui! Eu sint plina de naduf si de zdroaba, iar lui ii arde de zimbete!!! Îi mulţumesc pentru că face asta, deşi eu nu eram într-o formă deloc propice surîsului, aşa ca nu i-am întors surisul, ci doar am zis:
– Zimbeşti, părinte! Numai tu ştii, părinte drag, ce motivaţii ai! Numai tu şi Dumnezeu! Eu nu! Dar, măcar sînt ceva mai bucuroasă pentru că te văd radiind. Ştiu, din experientă, că ăsta-i semn bun! Dar, oare, ce mai e bun în viaţa mea!!!!, îi zic, totuşi, BĂTRÎNULUI meu Nicodim Bujor -care-mi zîmbea continuu, enigmatic,  din fotografie-, şi plec, mulţumindu-i, şi mulţumind Sfinţilor mei ocrotitori, precum şi părintelui Boca, prezent şi el pe acolo, într-un portret pictat…la dimensiuni gigantice

Pr Boca, ce-i drept, mă cam stinghereşte. O dată pentru că mă jenez să mai stau şi eu, în voie, cu MOŞU’ meu, Nicodim Bujor, la „şuetele” noastre obişnuite. Doi la mînă, pentru că, mă priveşte încruntat, criticist, iscoditor, sfredelitor, din portretul-gigant…Dar, na! Mi-am asumat, oarecum, prezenţa lui aici, în casa mea!!!…………………………………………………….
Plec, în sfîrşit la servici, nepermis de tîrziu! Deşi n-aş prea avea motive să mă grăbesc, decît doar, dintr-un bun-simţ îndelung exersat. Pentru că nu mă dă clientela afară din Magazin! În ultimul timp, cam de prin  2011,  ( de cînd Patriarhia noastră prin „sfîntul ei sinod” au decis să mă „decimeze”, dîndu-mă din doi în doi, drept „miel de junghiere”, pe mîna Garzii Financiare  -„dintr-o prea-plină duhovnicească dragoste de semeni”!!!-, pentru că, chipurile încalc Legea Monopolului Bor ), vînzările au început să scadă şi au scăzut zi de zi, an de an, iar acum sînt…zerooo, aşa încît nu mai ştiu încotro o să-apuc…si..Merg la Magazin doar aşa, în virtutea inerţiei!…

Şi dacă tot am întîrziat, mă taie capul, să mă duc să-mi caut ghete. Fac precum americancele cînd îs stresate: merg la shoping! Numai că americancele au şi cu ce!!! În fine! Eu n-am mai intrat într-un Magazin să cumpăr ceva pentru sufletul meu, de nu mai ţin minte!!!

Plec, aşadar, de-acasă, destul de tîrziu şi fără prea mare tragere de inimă, şi nici cu responsabilitatea că m-ar putea aştepta vreo bătrînică, la uşa Magazinului, pentru vreo punguţă cu tămîie. Să m-aştepte!, mi-am zis! Destul îi aştept eu, pe toţi, de atîţia ani, zi de zi, iar ei întîrzie să apară!!!..

O tai pe Lipscani. Mă întîlnesc cu o veche cunostinţă, tăifăsuim, „lejer” ( în sensul că am făcut o serioasă „Analiză de Valoare”!!! asupra cîtorva cunoscuţi, fără să ne pese de timp; de Domnul nici atît!!!…) ceva vreme, după care, mă abat din drum, şi mă îndrept spre Biserica Sf Antonie, de lîngă Curtea-veche.
Ce-ar fi să intru un pic să mă închin! Că aici e ctitor Sfîntul căruia-i port eu numele!!! Să mă ajute, şi pe mine, să-l port cu cinste şi cu demnitate! Că..am mare nevoie! Şi, poate împuşc doi „iepuri”, că poate o fi la slujire şi un părinte pe care-l cunosc,  si stiu ca are „mina buna”, si poate-mi da, şi mie, o binecuvîntare pt ziua de azi, să-mi meargă şi mie bine!!!, îmi zic, cu nădejde de data asta, şi..intru.
Preotul acela nu era, dar era..Sfîntul Antonie! El nu pleaca nicaieri. Bisniss-ul lui e sa stea acolo, si sa ne astepte sa-i spunem pasul! Aşa că am îngenuncheat şi i-am zis Sfîntului  Antonie două vorbuliţe, după care am zbughit-o pe uşă…avind in mina cele două turtici cumpărate în mers, de la un Butic din apropierea Bisericii ( Turtici din alea turcesti; imi plac de mor!; pentru turticile astea, le-am iertat turcilor toate nelegiuirile pe care le-au savirsit asupra stramosilor mei!!!: desi..si stramosii nostri le-au cam tras-o pe la apa neajlovului si nu numai!! ) Cumpărasem 2, cu ideea ca una să i-o dau părintelui pe care-l cunosteam, iar cea de-a doua s-o mănînc eu. Din una deja începusem să mănînc cu poftă! Pe cealaltă, pentru că pe părintele nu-l găsisem, ca să i-o dau, o înghesuiam în rucsac, cu gînd s-o mănînc mai tîrziu, la muncă. Dar „omul din căruţ”, care se afla imediat în afara gardului Bisericii, „m-a convins” dintr-o singură privire, să mă privez de „dreptul” meu la pita aia minunată!!! Aşa că „am  plasat” din mers, cu largheţe de inimă, turtica ( gîndindu-mă că: mi-ar plăcea să mă întîmpine Domnul Hristos, la cea de-a doua venire a Sa, cu turtici din astea!!! ), şi grăbesc pasul spre intersecţie.
Ajunsă la semafor ce-mi văd ochii?!!! Pe doamna careia îi împrumutasem acum un an suma de bani!!! Dimpreună cu iubitul ei fiu, Traian Vasilică!!! Oauuuuuuuu!! Mamulicăăăăă!!! O my GOD!!!…” Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile mîinilor Tale, şi nici un cuvînt nu este îndeajuns spre slava Măreţiei Minunilor Tale!”, mi-am adus aminte, instantaneu, de aceste cuvinte pe care, scumpul meu părinte Nicodim Bujor, mi le spunea să le zic, şi cărora eu nu le înţelesesem, pînă acum, sensul real…Sau, mă rog, atît de… „authentic de real”, ca acum…

  Primul instinct a fost acela să mă înfing în ea ( ei! ). Dar Îngerul meu bun şi inteligent, s-a opus, şi mi-a şoptit:
– Stai pe loc! Dă-te-n spate, ca nu cumva să te vadă cît ţine semaforul roşu! Apoi urmăreşte-i!… Azi vei afla adevărul despre ei! „Fii, aşadar înţeleaptă precum  şerpii!”, mi-a venit, din strafund de minte, sfatul…
Mulţam Îngeraşule scump!..

L-am ascultat cu credincioşie şi supunere!

S-a dat verde la semafor. M-am luat după cei doi.  Surpriză Mare!!! Au intrat în Tribunal. Eu după ei!…
Şi uite-aşa, am ajuns să descopar despre femeie, ceea ce nu descoperisem într-un an de căutare…căci am luat de la avizierul Sălii de Judecată, numele, nr de dosar, şi cu acelea, am purces la întrebări pe scumpul şi foarte preţiosul GUGĂLICĂ…
Gugălică să trăiască!!! Domnului, Slavă! Sfinţilor, cinstire! Maicii Domnului, binecuvîntare! Îngerului meu Păzitor, mulţumire!
Şi nu pot să nu adaug, din nou, cele pe care le-am învăţat de la părintele meu drag, scump şi sfînt, Nicodim Bujor: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt LUCRURILE Mîinilor Tale! Niciun cuvînt nu este îndeajuns, spre Slava Măretiei Minunilor Tale!”
Acum ştiu de ce era Bătrînul meu Nicodim Bujor atît radios, dimineaţă!!! El ştia dinanite cele ce aveau să urmeze. Eu, nu!

Acum ştiu, o dată în plus, că: „mult poate rugăciunea stăruitoare”!

Reclame

„Şi ne iartă, nouă, greşalele noastre”…


Astăzi am ramas acasaă,  mai mult decît de obicei, aşa că am întîrziat, un pic, la servici.  Cînd mai aveam doar cîţiva paşi pînă să ajung la muncă, opreşte lîngă mine, la colţul străzii, o „potaie”, minusculă,  de maşină, căreia nici nu i-aş zice maşină (căci nici formă nu are!!), dar cum producătorul ei este o mare companie de fabricat maşini, nu am încotro…

Se extrage din ea, deşirat, lung cît o prăjina, Iustin, un fost angajat de-al meu, masterand în Teologie -ultimul an,ultima sută de metri-, cu care nu vorbeam de mai mult de 3 ani, şi fără să-mi dea timp de gîndire, îmi zice:

– Dna Antonella (aşa îmi zice el, derivat de la Antoaneta, ş i eu nu l-am corectat, căci puţin îmi pasă cum îmi spune, de vreme ce, oricum mi-ar zice, nu o va zice cu respect…), staţi aşa să vă dau daruri de la Sfinta Biserică!, zice el, subliniind, apasind cuvintele. Deschide „ideea” de portbagaj a aşa-zisei maşini, scoate nişte pungi  pline şi mi le îndeasă în braţe, „blagoslovind” ceva ce n-am înţeles. Eu, accept „bagajele”, fără să-l privesc, fără să protestez, fără nazuri, zicînd:

– Bogdaproste şi mulţam’! La RAI să le găseşti!

– Sa aveţi un Paşte binecuvîntat!, îmi blagosloveşte el.

– Şi tu la fel!, îi răspund nonşalant, tot fără să-l privesc. Era ca şi cum n-ar fi fost…

Nu ne vorbeam de mai mult de 3 ani, de cînd „l-am pus pe liber”, luîndu-i pîinea şi cuţitul, „laptele şi mierea”, de la gură… Umblase cu mierea pe care i-o dădusem în administrare şi, „se cam îndulcise”, băgînd mîna, pîna la umăr (şi tot pîna acolo, i-o pusese Domnul Hristos, în ghips, pentru „trezire”, la foarte scurtă vreme, după comiterea faptelor, după ce i-a făcut praf, într-un accident, maşina – un Mecedez!- pe care şi-o cumpărase din banii mei; asta în timp ce eu deveneam..falită!!,si datoare..vîndută!!!), în urdiniş…

Nu ne vorbeam, cînd ne întîlneam faţă către faţă, deşi SOARTA ne cam ademenea, şi ne juca, adeseori feste. Ba de mai multe ori, el chiar „m-a înfrunta”, ca să zic aşa, cînd ne întîlneam şi erau de faţă şi alte persoane, salutîndu-le pe acelea, ,subliniind, doar pe acelea, sau vorbind doar cu ele, cum a fost cazul o dată, cînd ne-am întîlnit în poarta Mănăstirii Radu-Vodă. Eu fiind cu o dnă,mama Maria, noi amîndouă fiind, urcam, iar el, singur fiind, cobora, şi a zis, apăsat, concis (ca să priceapă „lumea”):

-Sărutmîna, mama Maria!

Nu fusese singura dată cînd se purta astfel. Mă durea nesimţirea lui (mai ales că, atunci cînd il angajasem era „rupt-în-cur” şi vai-de-lume”,sărac lipit pămîntului), dar îmi vedeam de necazu’ meu, mergiîd mai departe. La cît mă paăubise, ce mai conta acum, această purtare?!! M-am limitat la a-i trimite sş a-i transmite nişte mesaje, mai dure decît viaţa însăşi. Însa erau personale. Între mine şi el. Telefonic! Dacă el, mai apoi a vorbit altora, şi chiar le-a arătat (căci unele fuseseră în scris), unora, a fost strict problema lui! Eu am zis ceea ce era real. N-am fabulat, şi n-am încercat să-l subminez, şi nici să-l batjocoresc. Îmi doream ca Dumnezeu să-l ducă pe bine, şi, dacă EL voia, chiar, cît mai departe de mine, căci nevăzîndu-l fîţîindu-se pe sub nasul meu, în maşini de marcă, nu-mi mai aminteam de pagube. Dar, nu a fost să fie aşa. Ci încă mai abitir, viaţa ne aducea în împrejurări în care dădeam nas în nas. Adevarate lecţii de viaţă, şi încercare…L-am iertat, deşi nu-şi ceruse niciodată iertare, şi nu dădea semne că-i pare rău pentru furtişag. Ba, mai spunea unora, dintre apropiaţi, că nu am niciun motiv să fiu supărată pe el, că el nu a greşit cu nimic. Şi că el m-a respectat şi mă respectă, că i-am întins o mînă!!!…Asta mă înfiera să le zic ălora: Nu, nu a gresit cu nimic, numai că şi-a însuşit bunuri din bunurile mele şi etc, etc… Şi nu înţeleg ce Teologie aprofundează?!!!…Teologia Fariseilor!, îmi răspundeam singură, sau mai degrabă, îmi sufla în ureche „îngerul căzut”…

I-am mai dat, o vreme, nişte teme de cercetat -din Scriptura, pe care se presupunea că o studiază la masterul lui-, după care mi-am văzut de viaţa mea, încercînd să uit, să muncesc pînă-mi sar capacele ca să pot plăti furnizorii ca să pot merge mai departe cu Firma mea, şi ..sa-l  iert. Nu ţi-e însă totuna, cînd paguba e atît de mare şi gura „păcătosului” şi mai mare!!!..Dar, pînă la urmă, am reuşit, şi..l-am iertat!

Dăună-zi aproape că-mi trecuse pragul magazinului, dar nu a îndrăznit prea mult. Era cu un coleg, cu care făcuse un parteneriat oarecare, şi cu care mă mai intersectasem şi eu, şi pe care, personal, nu-l prea agream. Dar, individu’ e genul de om care „se bagă-n seamă”, fără să-i pese de ce cred alţii despre el…
Colegul a intrat, el a rămas în prag. I-am auzit glasul. Ăla a intrat, şi-a cerut iertare pentru lucrurile pentru care,”poate”, „m-a suparat”(a zis el),vreodată, zicînd:
-Să nu mai ziceţi despre noi că am făcut cele ce le-aţi zis, fiindcă noi sîntem nevinovaţi!, a zis, rînjind, colegul lui, care intrase. Eu i-am răspuns, la modul general, dar şi ştiind că la uşa care era întredeschisă se afla Iustin:

-Am zis despre voi lucruri reale! Si, v-am zis ceea ce a fost de zis! V-am zis vouă şi altora. Şi, da, am fost supărată pe voi, căci m-aţi mîhnit, nu atît cu „năştruşniciile” voastre, cu pagubele pe care mi le-aţi pricinuit, fiecare în chip diferit, cît cu purtarea voastră ulterioară, dar…v-am iertat! Să fiţi sănătosi, şi să aud că v-aţi pocăit, că vă faceţi oameni cumsecade, şi că aţi ajuns mari arhierei (visul oricarui student la Teologie!!!)!, am adăugat eu în glumă… Apoi ei au plecat rîzînd, iar eu „am uitat” de ei…

Şi acum, iată că Iustin, cel care preţ de 3 ani încheiaţi nu a dat niciun semn de părere de rău, pentru faptele lui, vine să-mi „aducă daruri de la Sfinta Biserică”!!! Dumnezeule Mare!!! Cum, dar, să nu le primesc?!…Şi dacă nu acum, în Săptmîna Patimilor, atunci cînd?…

Slavă, Tie, Doamne! Tu eşti CEL CARE ai zis: „de 70 de ori cîte 7, să iertaţi!”…

Iată, Doamne, am iertat! Ca să-ŢI pot zice, atunci cînd rostesc TATĂL NOSTRU: „şi ne iartă, nouă,
greşalele noastre; precum şi noi iertăm, greşiţilor noştri!” Amin.

Antoaneta

2 mai 2013

PS: Aveam o problemă, la rostirea rugăciunii Tatăl Nostru. Cînd ajungeam la versetul: „şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum iertăm şi noi, greşiţilor noştri, dintr-o dată intram în impas. Să zic!!! Sau să nu mai zic!!! Aveam atîţia pe care nu-i iertasem!! Şi pentru că voiam să-mi duc Rugăciunea la bun-sfîrşit ziceam: Şi ne iartă, Doamne, geşalele noastre; şi ne AJUTĂ, SĂ IERTĂM, ŞI NOI, greşiţilor noştri și, totodată, să cerem și să primi iertare de la cei cărora, noi, le-am geșit! Ca să putem zice, cu inima curată: „şe ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri!”