Posts Tagged ‘nadejde’

Psalm (Rugăciunea mea, un țipăt de pescăruț în…cădere!)


Doamne,

am auzit

că-n necaz,

BEȚIVUL

se-alină

cu …RĂCHIE!

EVLAVIOSUL

cu…AGHIAZMĂ!

Iar eu…

eu

încerc, Doamne,

să m-alin

cu…RUGĂCIUNEA!

Dar ea,

RUGĂCIUNEA mea,

nu-i, Doamne,

decît UN ȚIPĂT

de pescăruș

în… cădere!!!

Căci sufletu-mi e

străpuns

de..DURERE!!!

De-aceea vin,

Doamne,

ASTĂZI

înaintea TA,

și TE ROG

să-mi dai,

ASTĂZI,

MÎNGÎIERE!

Să pui Tu, DOAMNE,

ASTĂZI,

peste sufletul meu,

alifie de-aloe

și untdelemn sfințit,

și să-mi dai, Doamne,

ASTĂZI,

VINDECARE!

Căci TU ești,

Doamne,

CEL CARE,

pe toate le poți!

Numai

SĂ VREI!

Voiește, dar,

Doamne,

ASTĂZI!!!,

cu o COPILĂ a TA…

cuvint de folos cu luminare0000

(Antoaneta Rădoi -de la Vrancea, din volumul ”Psalmi”, in curs de aparitie)

Psalm (TE caut, Doamne, sa-Ti multumesc, si sa Te rog…)


anto bosulmf fes - Copy

Doamne,

în ne-ncetata-mi

suferință

n-am mai putut

nici să-ȚI vorbesc,

nici să mă rog

spre biruință

……………….

Căci MUTĂ-am fost,

și-n neștiință

n-am mai putut

nici să gîndesc!

Căci m-am aflat

în mare neputinţă!

Însă,TE-am căutat,

mi-am dat toată silința

să TE găsesc

și, iată, Doamne:

TE-am găsit!

Și-acum,

că TE-am găsit,

vreau gurii mele

să dau glas,

să-ȚI spună ea

ce sufletu-mi,

demuuult,

avu să-ȚI spună,

să-Ți spună simplu, dar,

din inimă căită:

MĂ IARTĂ, DOAMNE!

Eu, ÎȚI MULȚUMESC!

Și-aș vrea să știi,

că-n orice-mprejurare,

DOAMNE,

eu,

pe TINE, TE SLĂVESC!

Și-aș vrea

și-ȚI cer

și să TE ROG,

pe Tine, Doamne,

Primește și a mea căință!

Și Te mai rog,

și mi-aș dori,

de este cu putință:

Vorbeşte, Doamne,

cu al TAU copil…

MAI DES!

molitva_kor01

(Antoaneta Rădoi, din volumul Psalmi, în curs de aparitie)

Psalm (Lupta)


Lupt

să-mi găsesc

puterea.

Lupt

să-nvăț

să trăiesc

des-pi-ca-tă,

sfîr-te-ca-tă!

Mi-e sufletu`-n

ZDRENȚE!

Fîșii-fîșii

din mine

s-au rupt

și tot rupt!!

Dar,

ÎNCĂ

mai lupt!

Mai lupt

și,

încă

mai sper,

să mă scutur

de tine

necruțătoare

SOARTĂ!…

banci faine in cismig

(Antoaneta Radoi,fragmente dintr-un volum de..PSALMI, in curs de aparitie)

Florăreasa, „Sfîntul din Ploieşti”, Erm şi ..gardul cel nou


          Florăreasa;

    ”Sfîntul din Ploieşti”;

    Erm; Gardul cel nou

O dată m-am dus cu Erm la Ploieşti.Voiam să mergem fără “gloată”. Şi-am plecat “fără surle şi trîmbiţe”, cît am putut de discret, închizîndu-ne telefoanele, ca să nu fim “descoperiţi”…

Speram să ne descurcăm fără “ghid”. Uşor de zis, greu de făcut!… Dar…mare-I Dumnezeu!

[ Erm, e ( ra )”tovarăşul meu!” Om bun, da’.. cu “lipsuri!”…Pămîntu-i rău că-l ţine!”, ne mai amuzam noi cîteodată. Ăsta e aşaa, mainuştiucum… Dacă-l lauzi, nu-i convine; dacă-l critici, iarăşi nu-i convine. Aşa că…tot n-o nimereşti, oricum ai da-o! Are nişte mîini de aur. Şi-un creier de numa-numa. Păcat însă că ”n-are mintea-n cap!!!”… E mai tot timpu’..”plecat!” ( în  lumea …lui!!! ), zic eu… I-a dat Dumnezeu talanţi din belşug. Cîntă la flaut şi la pian, scrie, pictează -fără a copia pe cineva- şi e un fin observator al “Lucrurilor lui Dumnezeu!”…doar că trebuie mereu impulsionat…

Am totuşi nădejdea că va veni şi ziua cînd se va hotărî să înmulţească aceste minunate  sfinte daruri!….

N-a sosit vremea!!!”, în zisa părintelui Nicodim Bujor.

Aşadar…”cînd va fi vremea!!”, Erm dragule ( “Boulică al meu”, cum, “ cu graţie” îl alint eu; spre maxima lui frustrare!!! ). Nădăjduim!!!… Ce altceva putem face!… Dumnezeu a lucrat, eu am lucrat…acum, mai trebuie “ lucrezi” şi tu… Nu la ceea ce faci ( în  2009 )!! NU!… Ci să înmulţeşti, cu maximă responsabilitate, talanţii pe care i-ai primit în dar de la Dumnezeu, ca răsplată şi recunoştinţă faţă de Cel Căruia Îi datorezi atît de mult!…

Deocamdată, bucură-te că: “La barza chioară, i-a făcut Dumnezeu cuib!, în zisa părinte-

lui; exact aşa a zis Bătrînul: i-a făcut, nu că îi face, ci că: i-a făcut!]

Noi nu ştiam cum se numea strada şi nici numărul casei unde locuia părintele Nicodim Bujor nu-l ştiam.

De fiecare dată cînd mergeam la sfinţia sa, eu fiind şoferul, eram ghidată de nelipsitul Johan sau de către oricare altul dintre “supuşii” săi. Acum însă nu avusesem “chef” să-i simt prin preajmă, aşa că am plecat la drum, ”fără escortă”.

– Ne-om descurca noi!, îi zic lui Erm. Ploieştiu-i mic, dacă “ne supărăm”, o luăm la pas, stradă cu stradă şi tot îl găsim pe părintele!..

Ajunşi la Ploieşti, n-am rătăcit prea mult…Doar cîteva întoarceri şi reveniri pe unele şi aceleaşi străduţe, ce-mi  păreau a fi cunoscute..

Opresc maşina la o Florărie.

De fiecare dată, cînd mergeam la părintele, îi duceam flori! Le iubea nespus. Le cumpăram, de obicei, din drum, de pe şosea, de pe la porţile caselor. Flori adevărate. Naturale. Crescute în pămînt îngrăşat natural. Acum nu văzusem flori pe şosea. Aşa că, am oprit la o Florărie în oraş.

– Doamnă, vă rog să-mi daţi cele mai frumoase flori şi să-mi faceţi cel mai frumos bu-chet!, îi zic florăresei. Dar ştiţi cum?? Aşa cum n-aţi mai făcut vreodată!, mai adug.

– Îţi fac, frumoasa mea! Îţi fac! Dar  e …scumpe!, zice “negresa”, pardon rroma.

– N-auzi, femeie!, i-am zis, lăsînd la o parte politeţurile ( că doar şi ea mă luase la jargoa-ne..). Am zis: să-mi faci, cel mai frumos  buchet din cele mai frumoase flori! Şi..nu-ţi fă griji! Văd că …”e scumpe!” Dar, îţi zic ceva, şi anume: CEL CĂRUIA I LE VOI DĂRUI, E LA FEL DE SCUMP PRECUM O FLOARE! I-am zis apăsînd cuvintele, căci mă grăbeam şi voiam să mă fac repede înţeleasă…

– Aaa…frumoaso! Se pare că matale mergi la un ..sfînt! Am să-ţi fac cel mai frumos bu-chet!

Bre, aşa să faci! Vezi să nu mă “ameţeşti” cu vorbe, şi, în fapt, să-mi pui niscai pălituri, că nu-ţi merge cu mine. Io-ţi dau cît ceri, fără să mă tocmesc, da’ să-mi faci treabă bună!

– Stai liniştită , ”scumpo!”, mă gratulează “negresa”, schimbînd registru’, nu fac io d’astea! Ai zis frumoase, frumoase-ţi pun! Că doar matale plăteşti!

– Mă bucur c-ai priceput!…

Şi-n timp ce titirisea la întocmirea celui mai frumos buchet, din cele mai frumoase flori,

îmi zice sec:

– Auzi, frumoasao! Ştii că şi noi, aici la Ploieşti, avem un..SFÎNT?

– Haide bre! Nu mai spune!, îi zic. Unu-i prea puţin, dar doi, e deja prea..mult pentru Ploieştiu’ ăsta!! Unde stă şi cum îl cheama? Că poate-i duc lui florile astea!, îi zic în zeflemea…

– Uite-acile-aşa, o iei mata pe strada asta  -îmi zice ea arătînd cu mîna-, mergi pînă la capăt ( vezi că-i cam lungă strada şi un pic şerpuită! ), apoi coteşti la stînga, şi gata! Da’…nu  ştie “mama” numărul casei! Da’ te descurci mata şi fără, că te văd isteaţă!, îmi  zice, fără să-i pese prea mult, dăcă o să mă descurc sau nu…”Facea conversaţie” , feme-ia…ca să treaca timpu’, şi să-mi “ia ochii” de la pălituri… Din zece vorbe m-a lămurit! Sfîntul ei era …sfîntul meu! Părintele Nicodim Bujor! L-am “dibuit” mai repede decît ne aştepam. Şi cît de simplu??!!..

( “Cu o floare poţi cuceri -cîteodată- CERUL!!!” ), se adeverea mie, acum, zicala..

Îmi iau buchetu’, plătesc fără să mai aştept restul la bancnota consistentă, îi mulţumesc “negresei”, şi dispar la maşina…

-“Boulică” ( aşa  îl “alintam” eu pe Erm, spre maxima lui frustrare!! Frumos alint, nu?; îmi plăcea să-l necăjesc, cu alintul acesta ), îi zic “suav”, am cea mai preţioasă informaţie! Hai că l-am “dibuit” pe “MOŞU’ Nicodim!” Uite-acuş ajungem! La capătul străzii ăsteia, pe care taman, ne aflăm, facem stînga şi gata… Numa’ de-om mai dibui şi casa!!!.., îi zic.

– Ei naa! Uraaa!! Ta-na-na-na!! Ta-na-na-na!, fredonează, Erm, fericit -trecînd cu vederea faptul că-i zisesem iarăşi “Boulică” expresie care-l scotea din uz şi pe care eu o rosteam ostentativ-. Ta-na-na-na!!! Sigur c-o dibuim! Doar am fost de-atîtea ori!, zice Erm încrezator ( El era -şi este- mereu încrezător. Chiar şi cînd evidenţele spun altceva. El rămîne încrezător!!! Şi se lasă în grija Domnului! Eu, nu-s aşa…).

– Da. Am fost. Dar uiţi că mereu am avut GHID? Şi uiţi că eu conduceam maşina asta, în timp ce tu ascultai Haggard dormitînd?..

– Mdaa ştiu!!! Dar mai ştiu şi că, atunci cînd mă trezeam “din dormitare”, o făceam, mereu lîngă un gard VERDE!

– Bun indiciu’!!, dragul meu. Un gard verde, în Ploieşti pe stînga! Bine-aşa!, îi ziceam persiflîndu-l…

N-apucarăm să ne contrăm  prea mult, c-a şi sosit  “staţia terminus”. Parcăm pe trotuar undeva lîngă un gard…maro. PROASPĂTVOPSIT! Coborîm din maşina.  Nedumeriţi, oarecum, pentru că nu era niciun gard verde pe-acolo. Ne începem căutarea…

– Parc-ar fi poarta asta!, zice Erm, arătînd spre una dintre porţi.

( Acum, erau 3-4 case, cu garduri de aceeasi culoare: maro! ) Hai să sunăm!, Anto.Unde-o fi soneria?, zice şi caută bîjbîind, Erm, băgîndu-şi mîinile după un gard, în interiorul curţii, unde ştia el că era soneria )…

– Nuuuu!!! Nu e aia poarta! Nu suna! Că nu e aia casa. Şi vezi să nu te-nhaţe cîinele!!…

Nu-i asta casa! Părintele n-avea cîine! Sau, cel puţin, eu n-am văzut niciodată vreunul. Poate mi-a scăpat! Oricum, hai, te rog, fii mai cu grijă, că ne punem lumea-n cap, pe-aici, şi-or să creadă oamenii că sîntem niscai spărgători, ziua în amiaza mare!!!..Am venit la părintele după Cuvînt de Folos, şi… plecăm bătuţi! Ai grijă! Să facem gălăgie cît mai puţină!!…Hai să gîndim de două ori înainte de-a acţiona!…Să nu-i facem supărare părintelui, deranjîndu-i vecinii!!.. Nu mai suna aiurea, măăă…”Boulică” ( îl gratulez eu! )! Nu-i nici asta casa!, îi zic după încercarea trei…

– Ba da, Anto, uite fereastra aia deschisă e de la camera părintelui! Ştii că o ţinea totdea-una deschisă vara!…

– Aş! Nu mai ţine altul fereastra deschisă, că de’, tre’ să vină doi proşti de la Bucureşti şi să se ghideze după o fereastră deschisă, în Ploieşti pe stînga! Măi-măi, ce mai logică! Spargi ziduri cu ea!  Au închis ăştia din Ploieşti ferestrele că vine Erm, din Bucureşti, în vizită la părintele Nicodim Bujor şi nu cumva să-şi piardă reperu’! Stai blînd, nu mai su-na să deranjezi oamenii pe-aici! Hai s-o luăm prin eliminare!, îi..tot dădeam eu,”inteligent”. Şi dăi şi luptă…

Nu mai era niciun gard verde acolo. Principalul nostru punct de reper se evaporase! Apoi, parcă nici aleea din curte nu mai semăna, nici pomii nu mai erau dispuşi, parcă, în ordi-nea pe care noi o ştiam…Offf!!! Eram derutaţi.

Am tot orbecăit de la un gard la altul, dus-întors, preţ de cîteva zeci de minute …Şi cînd te gîndeşti că plecasem pe furiş, din Bucureşti, ca să nu ne ştie Johan!!! Pfui!! Ce s-ar mai veseli,”neisprăvitul” ăla, de-ar şti că noi rătăcim de-a surda, prin Ploieşti, şi nu-l găsim pe Moşu’ Nicodim !!!…

Pierzindu-şi răbdarea, Erm, se opreşte la una dintre porţi, care i se păruse cel mai aproape de ceea ce ştia, şi-mi zice:

– Anto, io sun aici! Că aici stă parintele! Uite şi tu…şi îmi dă tot felul de argumente “solide”…ca chişleagu’…

– Biiine, sună! Dar dacă te ia cineva cu reteveiul, nu eşti cu mine!, îi zic sec.

– Ei naaa!..Mă renegi???!!!, îmi zîmbeşte larg…enigmatic. Asta e!..Risc acum, ce să fac?!!!Şi zicînd, împinge de poartă. Dar poarta era încuiată! Se vedea cheia pe dinăuntru, printre stinghiile gardului…Sunăm ! Nimic!… Mai sunăm o dată, încă o dată şi încă o dată şi..nimic!

– Măi Erm, poarta pare a fi asta! Dar..de ce nu iese nimeni? De ce nu răspunde dna Mia

( Proprietăreasa. Doamna la care locuia, de cîţiva ani buni, părintele.) Ea ieşea pe dată. Se pare că am geşit adresa!, îi zic lui Erm.Totuşi asta pare a fi casa…chiar dacă gardul e acum maro. Se vede, clar, că e proaspăt-vopsit. Deşi nu pare a fi gardul pe care-l ştim noi…Ăla era din lemn ceva mai vechi, erau mai mîncate scîndurile pe la capete…

Ia mai sună, Erm! Mai sună!, îl îmbii. Părintele nu pleacă nicăieri. Şi nu cred că-l lăsa dna Mia nesupravegheat… Ştii doar cît e de grijulie cu el !!…

Mai sunăm o dată şi încă o dată şi, cînd ne aşteptam mai puţin…ţac!, se deschide uşa la tindă…În spatele uşii, părintele!!! Ghemuit, stătea pe jumătate într-un fotoliu, pe jumătate pe jos, slăbit…ţinîndu-se cu o mînă de clanţa uşii, uitîndu-se tăcut, neputincios, la noi…

– Văleleuuu, părintele!!!, zice Erm…Na, Anto, ce-am făcut? Uite părintele s-a dat jos din pat şi s-a tîrît pînă la uşă!!!…ca să ne deschidă nouă!!!…Doamne, Anto, ce-am făcut? Ce fac acum ? Sar gardu’? Dacă se ridică din fotoliul ăla ca să ajungă la poartă şi cade pe caldarîm?…Ce fac, Anto?, mă tot întreba, Erm, disperat. Uite-l, dă să se ridice! Doamne, dacă…

– Dacă..dacă..bla..bla…Sări, desigur! Nu mai pierde timpul! Faci ca ăia cu drobul de sare! Sări! Dar, nu înainte a-l întreba pe părintele. Să nu se supere dna Mia! Ştii că şi aşa nu-i trebe’ ei prea mult!!…  Şi-apoi e curtea omului…

Şi nici una, nici două, strig la părintele:

– Părintee, poa’ să sară gardu’? Staţi acolo, cuminte, pe fotoliu, vă rugăăăm! Staţi acolo! Nu vă ridicaţi! Că venim noi! Nu vă  ridicaţi!!!

Poa’ să sară gardu’???…

Să nu cadă! Să nu cadă!, repeta, ca pentru sine, abia auzit, părintele…

– Nu-i bai! Numa’ staţi acolo, părinte, vă rugăm!…Şi ziceţi dacă să sară gardul …

Da’ să nu cadă! Să nu cadă!, repeta, “absent”, “Bătrînul”… Nu vorbea cu noi…

– Nu cade!, părinte. Şi dacă va cădea, ”pagubăn ciuperci!, îi zic…

Nici una, nici două, cum primi încuviinţarea -sau ce i s-a părut lui a fi încuviinţare!!-, Erm, se-avîntă pe gard..Şi, cînd credeam că tocmai a scăpat şi a trecut dincolo, i s-a agă-ţat un crac de la pantaloon în una dintre scînduri şi l-a atîrnat  în..gard…cu josu’-n sus…Offf!!! Exact ce ne trebuia ( Ştiam eu ca “Boulică ăsta al meu, nu-i bun de nimic!!!”, îmi zic în gînd )! Erm se zbătea acum, neputincios, prins în gard, ca şoarecele-n capcană…

Încerca să scape.Trăgea de crac, să-l rupă, ca să se elibereze şi…nimic. Era suspendat, aiurea de tot, într-o poziţie care nu-i permitea să mai facă nicio mişcare. Se zbătea ca un pui de găină prins în gard ( Ce să-ţi fac “Boulică?” Ăsta-i “riscul” dacă porţi blugi de fir-mă!!!, îmi venea să-i zic fudulului. Care, atunci cînd era vorba să-şi cumpere o pereche de pantaloni, mă căra tot Tîrgu’, pe la cele mai “de fiţe” Magazine, să-şi ia lucru’ de mar-că!!! Numa’ branduri prefera! Vorba aia: şi sărac şi fudul!; Strîmba din nas, mofturind, mai ceva ca un prinţ!!! Îmi venea să-i “amintesc” eu acum, toate astea, în timp ce el atîrna, ridicol, în gard!!!; dar ştiind că şi-ar fi ieşit din pepeni şi nu mi-ar fi iertat-o prea curînd, am păstrat…sobrietatea ce se impunea momentului!!! )! …Faza era de Benny Hill. Sau, mai degraba, era de rîsu’-plînsu’…

Să nu cadă! Să nu cadă!, repeta părintele…

Cu chiu cu vai am urcat pe gard, numai Dumnezeu ştie cum ( gardul era foarte înalt pentru mine, era un gard, nefiresc, înalt ), şi am  reuşit să-l “desprind” pe Erm din gard, tăindu-i cracul pantalonului lui de fiţe!!!, cu-n cutter găsit prin port-bagajul maşinii…

Ajuns la sol, în cap, s-a dezmeticit rapid ( n-aveam timp de pierdut cu văicăreala! ), mi-a descuiat poarta şi am intrat, alergînd amîndoi, la părintele…

Părintele, văzîndu-ne, în sfîrşit, lîngă el, ne-a îmbrăţişat, strîngîndu-ne afectuos, în bra-ţele-i plăpînde, ca pe nişte odoare de mare preţ, repeta mereu:

Măi copii! Măi copii!!…M-am temut să nu cadă! M-am temut să nu cadă! Mă rugam…să nu cadă!!!, zice, într-un tîrziu, părintele, după ce ne strînge bine la piept, ca pe nişte comori de mare preţ… Apoi, făcînd abstracţie, parcă, de prezenţa noastră, zice ca pentru sine: ”Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Mîinilor Tale, şi niciun cuvînt nu este îndeajuns, spre Slava Măreţiei Minunilor Tale!”  Şi repetă de trei ori: ”Mare esti, Doamne…”

M-am temut tare, să nu cazi!, îi zice apoi lui Erm, sărutîndu-l pe frunte, mîngîindu-l,  îmbrăţişîndu-l, binecuvîntîndu-l şi pecetluindu-l cu semnul Sfintei Cruci…

( Bătrînula ştiut” că, dacă se va sui pe gard, ca să-l sară, Erm, va avea  ..probleme!!! El, “văzuse” dinainte, cele ce aveau să se întîmple şi de aceea tot zicea: ”Să nu cadă! Să nu cadă!“, evitînd să dea un răspuns direct, la o întrebare directă, atunci cînd noi îl tot întrebam dacă ne permite să sărim gardul.)

Stăteam acolo în hol, părintele în fotoliu, iar noi pe jos, la picioarele lui, precum puii sub cloşcă şi ne bucuram de mîngîierile şi de îmbrăţişările părintelui şi-l ascultam…

Şi cum ne bucuram noi, infinit, şi ne îmbrăţişam duios cu părintele nostru drag şi scump, numa’ ce-apare, pe uşa din spate, dinspre bucătărie, nimeni alta, decît …dna Mia!, şi dă peste noi, acolo-n hol, pe jos, toţi trei, îmbrăţişaţi, ca-ntr-un “grup statuar”.

– Pe unde-aţi intrat,  măăăiii?, răcneşte ea…”spărgînd văzduhul”…

– Pe poartă!…Ammm..am ..sărit gardul!, zice Erm cu seninătate, oarecum fîstîcit de strigătele ei ( Ăsta nu ştie să mintă! Nici măcar atunci cînd e strict necesar..Mă seacă uneori cu sinceritatea lui imbecilă.Uneori mai e necesar ca omul să mai şi ocolească adevărul, îi ziceam adesea, dar ăsta n-avea urechi de auzit. El mergea aşa de-a-n boulea…Iar acum, îmi venea, de-a dreptul să-l sugrum!!; dar… nu era locul potrivit!!!…).

– Pai, de ce-aţi făcut asta, măăăiiii? Dacă rupeaţi garduuu’???…D-abia l-am făcut! M-a costat 10 milioaneee!!! Dacă rupeaţi garduuu’???, turuia dna Mia….Şi..cîte-o fi mai strigat ea acolo, în năduful ei. Răcnea de ne spărgea urechile! Sau, cel puţin aşa ni se părea, nouă, acolo, în liniştea ce domnise pînă la sosirea ei “intempestivă”…

Noi rămăseserăm sideraţi şi nu prea mai ştiam ce să facem şi cum să ne comportăm. Dna Mia striga cît o ţinea gura. Se vede treaba că o cam supăraserăm! Un pic mai mult!!!…

Ne părea rău că i-am făcut femeii supărare, dar cel mai rău ne părea că-i făcem tulburare părintelui. Nouă, sincer, nu ne prea păsa de ea! Nouă ne păsa de părintele! El însă, tăcea..mîlc! Iar noi, eu şi Erm, nu ştiam cum am mai fi putut s-o dregem. Ne ceream scuze mereu, dar dna Mia, parcă nici nu ne mai auzea.Turuia întruna, amintindu-ne, printre altele că gardul costase 10 milioane şi că noi i l-am fi putut  rupe, aşa de nou!!!…Dar, ce mai puteam face? Nu mai puteam schimba lucrurile, deşi tare mi-aş fi dorit!  Îmi venea, la un moment dat să-i zic:

– Da’mai taci, femeie!, că-ţi dau dublu cît ai dat pe el, numa’ să faci linişte…Dar, nu-mi permiteam pentru că şi aşa “sărisem calul”, sărind gardul şi nu voiam să înmulţim răul prin “zona” şi aşa..”minată”…Şi-apoi, ne era atît de drag părintele, că nu i-am fi făcut, noi, o aşa supărare! Să o afrontăm -pe faţă- pe dna Mia!, “patriarhul” lui [Aşa o “botezase” el, sau aşa o percepusem noi. Nimeni nu mai ştie. Cert este că noi ( toţi din grupul nostru ) ne “temeam” de ea şi n-am fi vrut s-o supărăm pentru nimic în lume. Deşi, nu ştiu cum se făcea că, mai mereu, ne ieşea pe dos!!…Şi mai tot timpul îi dădeam pricina de sfadă…Cu cît ne străduiam mai mult să-i fim pe plac, cu-atît mai mult dădeam cu “oiştean gard! Oricît ne străduima, ne ieşea, mai mereu, pe dos…]

Şi ca să incheiem “represaliile”, în semn de pace, îi şoptesc lui Erm la ureche:

– Dă-i florile! Dă-i florile, Erm!…Erm, însă încremenise cu braţul de flori în mîini, se uita siderat spre femeie şi nu mai scotea nici un chiţăit! Nici paşi spre dna Mia nu făcea şi mai stătea nemişcat şi-n faţa mea, blocîndu-mi trecerea! Drept pentru care, îl împing de la spate, zicîndu-i răspicat, în urechi:

– Du-i florile, Erm! Du-i florile!! Tu nu auzi?? Du-i florile!!! ( măi “Boulică”, îi şotesc apăsat, accentuînd pe apelativu’ “Boulică”, în urechea ascunsă după claia de păr lung. Eşti surd?!!, îi zic aranjîndu-i părul pe după ureche, ca să nu-şi dea seama dna Mia că-l sudălmesc şi-l împing de la spate.)

Dar Erm nu îndrăznea să facă un pas. Parcă era înfipt în podea! Şi-atunci, îi smulg din braţe buchetul cu Crini albi Imperiali, îl împing la o parte, înaintez spre dna Mia şi-i întind florile peste masa care ne despărţea, zicîndu-i sec:

– Dna Mia, vă rugăm să ne iertaţi pentru gard! Noi… v-aduseserăm un buchet de flori! Vă rugăm să-l primiţi!… Şi primiţi, vă rog, şi scuzele noastre, dar.. ştiţi…părintele era pe prag şi…

Aş!..Am pus paie pe foc! Abia atunci, uitîndu-se ea mai atent, ştiind că de fiecare dată cînd îi aduc flori BĂTRÎNULUI  îi aduc şi dumneaei, a “văzut” că părintele avea braţele încărcate cu Crini Imperiali, pe care sfinţia sa le strîngea la piept, mai-mai să le strivească şi le mirosea …“absent”, băgat cu nasul în buchet, ca şi cum pe-acolo, prin jurul lui, nu sentîmpla nimic!!!… Şi-atunci a început iar să tune:

– Ce faceţi părinteee!!! Nuuuu!!! N-aveţi voieee!!!…Ştiţi că aveţi probleme! Vă rog, NUUUuuu!!! Şi, într-o fracţiune de secundă, ajunge lîngă “Bătrîn” şi dă să-i smulgă buchetul de crini din mîini.

Ce-am făcut ?, ne întrebam, eu şi Erm, uitîndu-ne şi mai nedumeriţi, unul la altul şi, totodată, la părintele şi la dna Mia, privind cu uimire scena. Îi dădusem părintelui nişte flori, nu otravă!!!…Eram tare dezamăgiţi…

Nu-i nimic! Nu-i nimic!, vorbea, părintele, ca pentru sine, abia auzit. Nu-i nimic!, repeta, mirosind, parcă absent, florile, nedîndu-le drumul din braţe…

Jenaţi de situaţie şi oarecum “în culpă” ( deşi neintenţionat! ) am vrut să i le luăm din mîini, ca să dregem situaţia, dar părintele ne-a rugat să i le mai lăsăm să le mai miroase…doar puţin, că tare-i plac..

– Bine! Puţin, da’ pe urmă gata!, a decretat, cedînd, dna Mia. Auzindu-l şi văzînd cu cîtă ardoare ţinea părintele la piept buchetul de flori de Crini Albi, s-a mai îmblînzit un pic.

– Ştiţi, părinte, că nu vă fac bine?!, a mai adăugat ea, după care, a luat florile de la mine, a mulţumit, s-a liniştit oarecum, ne-a şi zîmbit şi ne-a zis că ar fi trebuit să sunăm ( de parcă noi nici nu sunasem din destul!! ), că ea se dusese la bucătărie să-i facă părintelui ceva de mîncare…

Apoi s-a retras în bucătărie şi şi-a văzut de oalele ei ( ce noroc pe noi că avea treabă!!! Uraa !!!.), uitînd chiar şi de florile din braţele părintelui (Aşa era ea, mai mereu, vulcanică. – Dumnezeu s-o odihnească în pacea Sa!- Dar uita repede şi, apoi, se purta cu noi, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat! ). Iar noi am putut tăifăsui, liniştiţi, mult şi bine, cu scumpul şi dragul nostru părinte Nicodim Bujor, căci nimeni nu ne-a mai tulburat…spre bucuria noastră supremă…Dumnezeu ne-a compensat mîhnirea, cu vreo două ceasuri de “taifas” duhovnicesc! Slavă, Ţie, Doamne! Ne aflam acum în sînul lui “Avraam”…Şi am stat acolo pe săturate! El era AVRAAMUL nostru!!

Ne-am cuibărit, din nou, la picioarele părintelui, iar el ne mîngîia şi ne vorbea, blajin, liniştitor. Şi am cules învăţătură şi-am luat sfat! Apoi, din nou, ne-a vorbit părintele, în parabole ( ??!!.) I-a sărutat mîinile lui Erm, înainte ca el să apuce să şi le retragă…şi i-a spus vorbe de “nedesluşit!!!”...După care am puces la drum…nu înainte de a-l întreba:

– Părinte, cînd să mai venim? Cînd, cam pe la ce ore să ajungem ca să nu deranjăm?

Oricînd! Oricînd! Cînd vreţi şi cînd puteţi!, zice părintele. Şi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva, a continuat: …pe parcursul zilei!…

– Bine, părinte! Pe parcursul zilei! Am înţeles! Mulţumim pentru dragostea cu care ne înconjuraţi! Şi ne iertaţi!

V-aş fi zis: 24 din 24, completează părintele, dar…”patriarhul!!!”…ne zice şugubăţ. Nu mă lasă “patriarhul!”, trebuie fac ascultare depatriarh!”, precizează părintele!!!, că eu v-aş primi 24 din 24…

– Mulţumim, părinte! S-a reţinut! Surutăm mîinile!, părinte. Să vă găsim sănătos, data viitoare!, i-am zis tare ca să ne facem auziţi, iar mai în taină, mai în sîn, am zis: şi eliberat de subjugul fascist!”…Şi ne-am îndreptat spre poartă chicotind de gluma noastră proastă, care-i era adresată, evident, “cerberei” dnă ..Mia!!

Nu mai mult de 100! Nu mai mult de 100, copii!!!…ne zice părintele, după ce ne mai binecuvîntează încă o dată.

( Se referea, evident, la faptul să nu merg mai mult de-o sută km la oră. Ştia că nu prea am răbdare în trafic…)

– Am înţeles!, părinte. Voi încerca! “Nu mai mult de 100”, îl asigur. Dacă atît permite Radarul!…mă supun

Era în vara anului 2007

                                         Cap 6

                         “Lucrarea” părintelui în viaţa mea

       Binecuvîntarea din 2005; Alergatul

În convalescenţă fiind eu, în 2005, după o îndelungă paralizie -care a durat mai bine de un an ( o VEŞNICIE!!! )-  am ajuns la părintele Nicodim Bujor, pentru prima oară, aşa cum am mai spus, în prima zi a Paştelui, împreună cu alţi, vreo 10-12 amici – la acea vreme.

Păşeam încet, mărunt-mărunt în poziţie semiîncovoiat.Una dintre vertebre, cît şi cocci-sul mă împiedicau să păşesc şi să merg vertical, aşa cum merge tot omnul…

Va continua…

( Fragment din cartea: „Dragul, scumpul şi sfîntul meu părinte, Nicodim Bujor, Autorul Acatistului Sf Calinic de la Cernica, un…ilustru necunoscut”, de Antoaneta Rădoi -de la Vrancea)

Psaltirea lui David


Imagine

Psaltirea lui David

   Este in fapt un Buchet de Rugaciuni, insuflati de Duhul Sfint, atribuiti  Proorocului David. Psalmii sint cuprinsi in Biblie, si sint rugaciuni foarte folositoare oricui. Sint rugaciuni pentru felurite trebuinte.
Fie ca sint rugaciuni de multumire si de slava aduse lui Dumnezeu pentru binefacerile primite, fie ca sint rugaciuni de pocainta, fie de cerere pentru anumite trebuinte  (boala, suparare, procese, asupriri de la oameni si de la vrajmasii lui Hristos, diavolii, etc), acesti Psalmi, sint de mare folos. De aceea, nu ezitati, cu un pic de postire ( macar de mincare a carnii si de infrinarea de la cele rele care dauneaza sufletului: ura, furtul, minciuna, trindavia, etc), sa ingenuncheati inaintea Domnului, in camaruta voastra, singuri cu Domnul, si…RUGATI-va!
„Neincetat sa va rugati”!, zice Domnul Hristos.
Si, cea mai Sfinta Rugaciune este: Tatal nostru! Iar mai apoi sint Psalmii lui David.
 

                    Dupa rugaciunile incepatoare, se mai zice asa:

     Intru tot Sfinta Treime, Dumnezeule si Facatorule a toata lumea, ajuta-mi si indrepteaza inima mea, ca sa incep cu intelepciune si sa sfirsesc cu fapte bune acesti Psalmi, insuflati de Dumnezeu, pe care Duhul Sfint i-a rostit prin gura lui David Proorocul, si care, si eu, nevrednicul, doresc acum sa-i rostesc!

Dar cunoscindu-mi nepriceperea, si cazind inaintea TA, ma rog Tie, si cer ajutor de la Tine, Doamne: indrepteaza mintea mea, Dumnezeule, si-mi intareste inima, sa nu ma ingreunez de graiurile gurii mele, ci sa ma veselesc de intelegerea cuvintelor si sa ma gindesc la lucrarea faptelor bune ! Ca luminindu-ma cu fptele cele bune, sa ma invrednicesc la Judecata, de sederea de-a dreapta Ta, impreuna cu toti alesii Tai! Asadar, binecuvinteaza-ma, Stapine Doamne, ca din inima sa rostesc cu limba mea: 

                                                      Catisma 1

                                                                                Psalmul 1

   Ferice de omul care n-a umblat in sfatul necredinciosilor si a celor fara de Lege, si in calea pacatosilor nu a stat, nici pe scaunul hulitorilor nu a sezut;

Ci in Legea Domnului e voia lui si la Legea Lui va cugeta ziua si noaptea!

Si va fi ca un pom rasadit linga izvoarele apelor, care rodul sau va da la vremea sa si frunzele lui nu se vestejesc si nu vor cadea, si toate cite va face, vor spori, si ori de ce se apuca va izbuti!

Nu tot asa este cu cei nelegiuiti si cu necredinciosii; nu e tot asa! Ci ei sint ca pleava, si precum praful pe care-l spulbera vintul de pe fata pamintului!

De aceea, cei rai si cei necredinciosi, nu vor tine capul sus in Ziua Judecatii, nici pacatosii nu vor sta in Sfatul dreptilor!

Ca stie Domnul calea celor drepti, iar calea pacatosilor si a necredinciosilor va pieri!

                                                                            Psalmul 2

 

Pentru ce s-au intaritat neamurile si popoarele au cugetat nelegiuiri?

Rasculatu-s-au impotriva Pamintului, si capeteniile s-au sfatuit impreuna impotriva Domnului si a Unsului Sau, zicind:

„Sa rupem legaturile Lor, si sa lepadam de la noi jugul Lor”

Cel Ce locuieste in Ceruri insa, va ride de ei, si Domnul ii va batjocori pe ei!

Atunci va grai catre ei intru urgia Lui, si intru minia Lui ii va tulbura pe ei;

Iar Eu, sint pus Imparat, de catre EL, peste Sion, muntele cel sint al Lui!

Eu voi vesti hotarirea si porunca Lui, zice Unsul sau. Domnul Meu a zis catre Mine:

” Tu esti Fiul Meu! Eu astazi Te-am nascut!

Cere de la Mine! Si-Ti voi da neamutile mostenirea Ta; si marginile pamintului stapinirea Ta!

Le vei paste pe ele cu toiag de fier; ca pe vasul olarului le vei daltui!”

Si acum imparatilor, prindeti minte si intelegeti! Luati invatatura si invatati-va toti, judecatori care judecati pamintul!

Slujiti Domnului cu frica si va bucurati de El cu cutremur! Luati invatatura, si dati cinste Fiului, ca nu cumva sa Se minie pe voi, si sa pieriti din calea cea dreapta, cind se va aprinde degrab minia Lui!

Ferice de toti cei ce se tem de EL, si de cei ce nadajduiesc intru EL!

 

                                                                          Psalmul 3

  Doamne, cit s-au inmultit vrajmasii mei! Multi se scoala asupra mea!

Multi zic sufletului meu: „Nu este mintuire lui, intru Dumnezeul lui!”

Dar Tu, Doamne, esti sprijinitorul meu! Tu esti scutul meu! Tu esti ocrotitorul meu, si slava mea! Tu esti Cel Ce inalti capul meu, deasupra vrajmasilor mei!

Catre Domnul am strigat si strig cu glas puternic, staruitor, si El, mi-a raspuns si imi raspunde, din muntele Lui cel sfint!

Eu m-am culcat si am adormit; sculatu-m-am, ca Domnul ma va sprijini!

Nu ma voi teme de zeci de mii de popoare, care imprejur ma impresoara.

Scoala-Te, Doamne! Scapa-ma! Mintuieste-ma, Dumnezeule! Caci Tu esti Cel Ce bati peste obraz pe toti vrajmasii mei, si zdrobesti dintii celor rai si a celor ce ma prigonesc pe nedrept !

La Domnul este scaparea mea! Binecuvintarea Ta, sa fie peste poporul Tau, Doamne!

                                                                                   Psalmul 4

                                                      …va continua                                                                             

Lacrima durerii…


…Nu mai poți face nimic, decît doar… să plîngi…să plîngi și… să te rogi! Sau..să speri! De-a surda!!!…

……………………………………………………………………………………………………….

  Ai pierdut -într-un fel sau altul- pe cineva la care ai ținut/ții, pe cineva drag? Te-ai despărțit, dintr-o pricină sau alta???…
Totdeauna se găsesc pricini de despărțire!!! ”Prietenii știu de ce!!!”…

 E greu să descrii tristețea sufletului.
Inima ți se sfîșie și, oricît ai încerca, nu ai puterea să accepți realitatea dură! Îți vine să urli, să-ți strigi durerea… Dar, nu o faci! Taci!…

Taci, chinuit de zdroabă…

Taci, lăsînd lacrimile sufletului tău sfîșiat de durere …să vorbească! Curg în șiroaie, uneori, brăzdînd pe obraz, șănțuind adînc! Ravărsare de lacrimi, revarsare a durerii din sufletul neîmpăcat…

”Întotdeauna exista un om, din doi, care, mai devreme sau mai tîrziu, va plînge!…” după cel…plecat…

Despărțirea este lucrul cel mai greu de suportat de fiinta umană. Și cred că fiecare dintre noi a trăit-o, și nu doar o dată în viață! Am trăit-o și eu și încă o trăiesc și mă simt uneori, parcă, incapabilă să-mi continui viața, fără cel atît de drag mie, care…nu mai este!

Am pierdut, pe rînd, mai mulți dintre cei foarte dragi sufletului meu. Deznădejdea mă asuprește cumplit, dîndu-mi, repetat, tîrcoale, transformîndu-se, de multe ori, în frică, amorțindu-mi, anihilîndu-mi chiar, dorința de-a mai ști și de-a urma sfaturile primite ori…sfatul Domnului Hristos. Toată teoria însușită de-a lungul timpului, nu mai face doi bani în momentul în care ești obligat, prin DESTIN ( Da, eu cred și cred cu tărie!!!, că DESTINUL există și că, ”DESTIN”, nu-i doar o simplă formă de exprimare verbală, ci o formă de…”asuprire spirituală!!!” Și dacă-i reziști e ok! Dacă reușești să învingi  ”asuprirea” sau…s-o convingi  să… dispară, ești tare!!! Dacă nu, ești…pierdut!!!), să o aplici în practica de zi cu zi. O, Doamne! Ce mai pot spune? Căci, se știe!!!.. Tot ce am spus, tot ce spun și voi spune va fi folosit, mai devreme sau mai tîrziu, împotriva mea!!!…

Neputința de a mai putea face ceva că să-mi pot alina durerea, apoi tristețea durerii, mă slăbește și mai mult și mă face să mă simt ca și cum aș fi căzută într-o prăpastie în care, rostogolindu-mă, mă afund din ce în ce mai mult, mă scufund pînă la înec…și mă afund, parcă, cu-atît mai mult cu cît mă lupt mai mult… să ies la liman! Întunericul pune stăpînire pe mine… M-agăț de ceva și, parcă, mă ridic și sper și… parcă prind putere, și-mi zic atunci c-o să reușesc să scap, să mă ridic de tot, să ies din prăpastie, dar …alunec, din nou, iar și iar, și m-afund (iarăși??..)!!! Și luptînd, iarăși dau să m-agăț…încercînd să mă prind, să mă țin de ceva… De CEVA ce-am tot învățat în vremurile în care eram… noi doi, fericiți, împreună: Nădejdea, Dragostea, Credința!…
Și cînd, cu OBIDĂ și ZDROABĂ, cu JALE, cu DOR, cu DURERE îmi vine să urlu, să strig, să sudălmesc, să BLESTEM, să-l trag la răspundere  pe cel care ne-a făcut răul acesta -indiferent CINE!; nu-mi mai pasă!; pe mine, pe el sau …pe alții-, cînd, în durerea fără margini îmi trece un gînd să ”mă cert” cu… Dumnezeu (???!!!; cine n-a făcut-o, măcar o dată-n viață, să ridice mîna sau..PIATRA!!!)-„, îmi revine-n minte, mereu, ca o Salvare supremă…RUGĂCIUNEA. Și-atunci  zic: Doamne, miluiește-l… și mîngîie durerea inimilor noastre!
Căci, nu-mi închipui că el/ea, cel …plecat, nu suferă acolo unde este! Nu cred asta! Chiar dacă suferă, poate, mai puțin decît sufăr eu, de pe urma despărțirii noastre sau sufera ALTFEL!… Chiar dacă, „MORT” sau „VIU”, s-a dus la mai bine decît ne era împreună!…
Și mă rog, înălțînd rugăciune…

Și aștept, și sper, dar…

Singur, el, ECOUL RUGĂCIUNII, se aude în singurătatea…durerii! Iar eu, doar eu, aud…

                                        DUREREA,

                                                               dorului…de el!!!

Și-atunci, îmi zic, și zic:
– Doamne! Nu-mi rămîne decît să plîng! Să plîng …

Nu mai sînt lacrimi…
Plînge doar… sufletul! RĂSTIGNIT! DE…”Trădarea” ta, omule! Plînge sufletul!…

Plînge!…
Uscat! Gol! Îndurerat! Rănit! Însîngerat!…
Ce mai pot face?
Plîng și…MĂ ROG!

Dar…nici LACRIMA, nici STRIGĂTUL, nici URLETUL durerii, nici măcar RUGĂCIUNEA nu pot umple golul absenței celui drag! Nici LACRIMA, nici RUGĂCIUNEA nu-mi pot adormi durerea și dorul de tine…
Uneori, buzele mele nu mai găsesc puterea nici măcar să mai ȘOPTEASCĂ …o rugăciune. De multe ori, cu ultimele puteri, încerc s-o  zic în inimă. Ca să nu mă coplesească durerea si deznădejdea cea cumplită!, o zic neîncetat… În zi și în noapte! În NOAPTEA ce-a rămas nemilos de prezentă…
Ea, RUGĂCIUNEA, izvorăște din IUBIREA pentru tine, dragul meu E!…
Din iubirea pentru voi frații mei care „v-ați grăbit” să… plecați! Și în „graba” voastră, ați uitat de sora voastră mai mică!…

Din IUBIREA pentru tine, scumpă…mama mea! Pentru tine, scumpul meu tată! Pentru voi iubiții mei părinți care nu mai sînteți aici cu mine…(Voi n-ati vazut, niciodată, lacrimile mele! Caci nu lacrimam…văzut!!)

Din iubirea, pretuirea si dorul după, și pentru, scumpul meu și sfîntul lui Dumnezeu, dragul părinte, Nicodim Bujor! Pentru tine Avraamul meu!!!…

Din pretuirea pentru bunul prieten drag, părintele Cristian Baroianu, care, și el!!, prea grabit a plecat!…

Din dragoste pentru tine, Iacob Ivanof, care prematur și IREMEDIABIL ai plecat dintre noi!, lasîndu-ne ca ultim cuvînt, o Sfintă Binecuvîntare: ”Mergeti cu Dumnezeu!”…

Din dragoste pentru voi TOȚI care…ați plecat! Fiecare după cum i-a fost lui rînduit din veac!!! Si nu mai sînteți aici, cu mine. Ca să mă mîngîiați cu prezența voastră!
Singura mîngîiere-mi este, acum, RUGĂCIUNEA! Da nu-mi mai e, parcă, îndeajuns! Oricît de multă ar fi…

Domnul Hristos tace! Deși ÎL simt cum PLÎNGE… și EL… uneori, dimpreună cu mine!…Pentru…mine!!! Plînge, desigur, și pentru voi, cei plecați… Caci dorul din noi, și pe EL, ÎL doare! CRED asta! Si CRED, cu tărie!…

În inima mea e un gol imens! Gol lăsat de dureroasa absență a celui drag, plecat!

Gol ce s-a lărgit, repetat, prin plecarea celor atît de mulți dintre cei dragi ai mei!

Gol ce se-adîncește într-o tristețe continuuă, apăsătoare, ucigătoare!

Gol și tristețe ce transformă totul în Hău!

E prea mult!!!…

Prea mulți sînteți cei care, nemilos, ați plecat…

Tot mai des mă simt copleșită de durere… De amintiri… De, DE CE-uri?, cărora nu le găsesc răspuns ori cărora le găsesc mai multe răspunsuri! Răspunsuri care mă fac să mă răzvrătesc mie însămi și…SOARTEI! Sau… unor SORȚI!! SORȚI ce-au fost aruncați de pe nu-știu-unde, de nu-știu-CINE!!!….

Proastă încercare!, din partea mea. Pentru ca ea, SOARTA, scoate colții și mai abitir! Iar cel/cei care au aruncat SORȚII își revendică DREPTURI,  îngenunchindu-mă! Eu dau să mă ridic, dar ei, STĂPÎNII (Soarta/SORȚII -cei care m-au cîștigat la Tumim și Umim, acele două bile ce-s rotite-n pumn, precum o Ruletă rusească!!! ), mă asupresc și mai rău și mă readuc în genunchi! Și-atunci, cînd mă văd pusă-n genunchi, iar și iar, îmi zic, c-ar TREBUI să încep… să mă rog! Să mă rog! Iarăși și iarăși…să mă rog! Și…mă rog! Uneori timid…fără nădejde (Ce nădejde-aș mai putea avea? Cînd Soarta mă joacă la Ruleta Rusească?)…

Mda, știu! Știu! Îmi dau seama că sînt slabă în CREDINȚĂ și NEPUTINCIOASĂ în fața DURERII ce doare ACUT! Cine nu e?…

Și iarăși  mă rog și …plîng!

Plîng neputincios, tăinuit…

Nu mai sînt lacrimi…

Nu-mi mai curg demult pe obraz.

Sînt alt fel de lacrimi!

Lacrimi izvorîte dintr-o inimă îndurerată, o inimă rănită, SFÎRTECATĂ, sîngerîndă!

Durerea despărțirii de cel pe care ți-l împropriaseși e cumplită!

Durere după cel pe care l-ai încuibărit în inima ta și el, a ..plecat!!, e DURERE ce DOARE!!! Și arde, PROFUND!  Arde, uneori MOCNIT, alteori cu FOC ARZĂTOR, cu FLĂCĂRI și JAR ce aprinde totul in juru-ți!  Căci, prea TE DOARE…PLECAREA aceasta!..

Și TE DOARE, fiindcă tu știi că inima ta nu avea pentru el decît: INTRĂRI!…

…………………………………………………………………………………………………………………………..

Fie, Doamne, lacrimile mele ofrandă adusă ȚIE și izbăvește-l (i) pe cel (i) care mi-a (u) pricinuit incomensurabilă… durere!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Mai am o speranță. Ultima?!…
Știu că despărțirea-i trecătoare! Ca orice lucru pămîntesc… Și știu că: ne vom REGĂSI!

Și veni-va ea…ziua… în care…Domnul va șterge lacrimile de pe sufletul meu…

                                                                                       …..și al tău!…

 
(Dragului meu E; părinților și fratilor mei.., scumpului meu părinte Nicodim Bujor, bunului pr Cristian Baroianu, necunoscutului-cunoscut Iacob Ivanof)
(… )
Antoanetaanto in ajun de craciun