Posts Tagged ‘Interviuri’

Scurt interviu cu Mihai Costin


7 iunie 2018; Palatul Parlamentului; Sala Brâncuși; Un Eveniment dedicat lui Mihail Eminescu; Organizator Mihai Costin.

Reclame

La convorbiri literar-artistice…


La convorbiri literar-artistice

La convorbiri literar-artistice

Astăzi vom prezenta o poveste de viață care poate fi luată ca un exemplu de așa da, care poate să vă inspire, care vă poate face să vă simțiți puternici și care să vă dea speranța că orice doriți să faceți în viață – puteți reuși!

Antoaneta Rădoi – de la Vrancea se recomandă ca fiind prozatoare! Dar surpriza este cu atât mai plăcută întrucât, noi știm că ea este mai mult decât o prozatoare! Este o artistă și… poate cel mai important – un om bun!

Ca prozatoare știm că a scris cărți despre „Părintele Ilie Lăcătușu, grabnic-ajutătorul”, „Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!… („Spovedania unui învins”)”, „Dragul, scumpul și sfântul meu Părinte, protosinghelul Nicodim Bujor – autorul Acatistului Sfântului Calinic de la Cernica -, un… „ilustru necunoscut”, „Minuni prin Maica Domnului la… Letca-Nouă” și „De la Nuntă direct în IAD și drumul spre Lumină”.

Antoaneta Rădoi, te rog să ne povestești puțin despre cărți, despre motivul pentru care au apărut ele pe piața literară românească și ce urmează în materie de proză?

Antoaneta Rădoi: Dacă mă întrebi despre cărțile mele, atunci am să-ți răspund simplu: Ele au apărut pentru că așa a fost scris undeva, ca ele să apară. Eu nu am făcut decât să urmez calea a ceea ce a fost scris…

Noi nu prea cunoaștem prozator care să nu cocheteze cu poezia. Știm că scrii și poezie deși nu pari prea dornică de a evidenția asta.

A.R.: Roberto, se spune despre român că este, prin natura sa, poet. Așadar de ce nu și eu? Că doar româncă mi-s! Deși n-am cochetat cu poezia decât în intimitatea mea, da, scriu – și eu! – poezie. Am scris câteva poezii și… poate într-o zi o să le pun în fața publicului. Poate!
A treia poezie pe care am scris-o, a fost aceea inspirată de manuscrisul cărții tale: „Cu tine capăt glas„, la care am scris – și eu! – un cuvânt. A fost pentru mine o reală bucurie să fac acest lucru, fiindcă, omule, nu te gratulez, eu nu fac niciodată gratulațiuni decât când situația o impune, adică doar atunci, și acolo, unde descopăr talentul real. Ei bine, citind manuscrisul ăla al tău, deși inițial am fost nițel depășită de situație, (creația ta poetică fiind una care m-a luat oarecum prin surprindere, poezie de nivel înalt, care te bagă în meditație filosofică în mod automat și fără drept de împotrivire (am fost surprinsă plăcut de ceea ce am descoperit acolo, am fost foarte inspirată de creația ta și am scris chiar în acel Cuvânt câteva versuri… cu dedicație. Nu-s o capodoperă, dar… iată-le: Poem lui Roberto

Eşti la-nceput de drum. / Ești stea care privești spre… stele! / Te temi să urci, deşi ai drum deschis. / Calea e lungă și e grea, / dar… aștrii te așteaptă!, / căci ești de-al lor! / Și-aș zice, tinere Roberto: dă-i zor! / Pe-o treaptă, Sus, în Lumea Poeziei, / te-aşteaptă / suită de… luceferi! / Și-n fruntea lor e Însuși…Eminescu, / El e Luceafărul ce te inspiră… // (11. 01. 2016)

Îți mulțumesc frumos, Antoaneta! Spune-ne pe scurt povestea vieții tale. Cum ți-ai descoperit latura artistică și înclinațiile spre cultură, ce obstacole ai întâmpinat și cum le-ai depășit?

A.R.: Latura „artistică” mi-am descoperit-o pe la vreo 3-4 anișori când, la amiaza fiecărei zile, ai mei mă duceau forțat la culcare și plecau la grădinărit, știindu-mă la nănică. Eu, în loc să dorm (uram să fac asta, dar ca să nu mă păzească prea mult), mă prefăceam c-am și adormit, de cum mă duceau în casă, de nu știau nici ei ce să mai creadă. Mi-am dat seama că era mai simplu așa, încercasem cu plânsul, cu datul cu dosul de pământ, cu smiorcăiala, dar tot mă puneau să dorm –cică să cresc mare. Doamne, se temeau că nu voi ajunge mare! Ce oameni! -, așa că am aplicat altă strategie. Eram… inventivă de-atunci. Cum ieșeau ai mei din cameră, pe vârfuri, ca să nu se trezească „Smărăndița Popii” – eram un drăcușor! – mă ridicam din pat, luam foarfeca, ce aștepta gata pregătită, apoi cea mai bună și mai apretată cămașă a tatălui meu – care era inspector la bancă!, deh`, nu se putea duce oricum îmbrăcat la serviciu -, era imediat forfecată și transformată în… „țolișoare” pentru păpuși și chiar pentru mine! Hmm, ce „distracție” era a doua zi, dimineață, când tata, la ora 5:00 se pregătea de plecare la muncă! Făcea naveta la oraș, unde era Sediul Băncii. Dacă tata chiar avea în gând să îmbrace taman cămașa ce fusese forfecată, ce nu se mai afla în șifonier pe umeraș, începea show-ul! Mama insista că e acolo, la locul ei, dar tata, desigur, nu o vedea, fiindcă nu era, iar mama striga la el, în timp ce-i prepara un ceai pe la bucătărie, zicându-i că nu-și găsește cămașa fiindcă are ”orbul găinilor” și că așa e el ”că-i place să i se aducă totul la nas”, ”că-i place să fie servit”, ”că-i dos de boier” (bunicii dinspre partea tatălui au fost într-adevăr boieri și încă foarte mari!) și câte altele. Tata renunța să mai caute, bea rapid ceaiul, îmbrăcând altă cămașă decât cea dorită, care lipsea, și pleca, altfel dacă se-ntindea la discuție să-ncerce să-i demonstreze maică-mii că nu-i cămașa și că el nu are orbul găinilor, pierdea autobuzul, iar altul mai era foarte târziu, ori el trebuia să fie la Bancă la ora 8. Papara mi-o-ncasam de la mama pe parcusul zilei, dar eu tot o țineam, fără frică, pe-a mea, forfecam de zor. Aveam 3 frați, deci cămăși din belșug! Când m-am făcut mare, m-am înscris la Arte și culmea, deși nu știam să desenez liber (eram în schimb foarte bună la desen tehnic), am luat examenul. Prima mea licență este cea de designer.

Convorbiri literar-artisticeDe scris, scriu de când mă știu. Am acasă o tonă de caiete pline cu de toate. Pe biroul meu e un balamuc. Numai notițe și… multe pixuri! (Să nu-mi atingă nimeni biroul, că iau foc! Să nu-mi dispară nicio hârtiuță, cât de mică, fiindcă se-aprinde Beldimanul! Am caiete, cărți și pixuri peste tot. Până și la Washington House, unde lecturez în fiecare zi… Nu vă mirați, nu râdeți, voi cei care citiți! Habar n-aveți câte planuri mi-am făcut eu la Washington. Poate că și de aceea, multe s-au dus pe Apa… Sâmbetei). De publicat, am publicat ceva mai târziu, fiind ocupată mulți ani cu activitățile primei mele profesii: designul. Dar bucuria și împlinirea vieții mele este: scrisul!

Obstacole? Da, sunt și au fost. Nu, nu m-a ajutat nimeni în cariera artistică, iar în cea literară nici atât! Eu sunt omul care se ajută singur! Io centrez, io dau cu capul, cum se spune. Dar… nu sunt chiar singură. Am un ghid undeva… Sus! Slavă, Domnului!

Nu pari omul care dă importanță gurii lumii. Dar ce au spus apropiații tăi despre proiectele pe care intenționai să le inițiezi? Au crezut în tine? Te-au ajutat? Sau te-au descurajat spunându-ți că “poeții sunt muritori de foame, visele nu țin de saț”?

A.R.: Roberto, ”gura lumii”, eu o ascult când aceasta are, într-adevăr, ceva de spus. Chestiuni de morală, de etică, de bun simț. La astea țin. Dar când cineva îmi spune că ”numai un nebun ar face ce fac eu!”, ”că numai un prost face muncă fără să fie plătit!”, ”că nu știu să mă evaluez și să mă prețuiesc!”, atunci mă apucă nervii și nu ascult decât de propriul meu imbold. Eu, dacă intuiția îmi spune, fă asta, atunci fac! Fără să mă mai intereseze cât câștig și dacă o să câștig ori o să pierd! Merg înainte! Am făcut foarte multă muncă ”patriotică” la viața mea. Dar, am să explic puțin, poate așa mă vor înțelege unii, care… nu mă înțeleg. Eu dacă știu că pot să ofer unui semen ceva ce el nu are – sunt fericită. Am scris, spre exemplu, pentru semeni care nu știu să utilizeze calculatorul sau nu au unul. Ei și? N-am murit. Am făcut fericit pe cineva. Mă gândesc că și eu aș fi fost fericită, dacă nu aș fi avut, dar dacă aș fi fost ajutată de cineva.

Nu toți colaboratorii mei au crezut în mine, dar… am avut o mare satisfacție când la apariția revistei Convorbiri literar-artistice, un critic literar (dintre cei mai bine cotați la noi) a spus: ”Eu am avut întotdeauna încredere în Antoaneta, dar încrederea pe care am avut-o, mi-a fost depășită de realitate!” Ce poate fi mai mobilizator și mai mulțumitor decât să auzi așa ceva din gura unui… guru?

Legat de descurajări sau încurajări, au fost și pro, dar, da, mai multe contra. Dar eu sunt stâncă, nu mă descurajez cu una, cu două. Și știi de ce? Pentru mine nu banii contează, ci ceea ce fac!

Antoaneta RadoiÎn prezent activezi și ca un reporter în domeniul cultural. Participi la evenimente, faci fotografii, filmezi, intervievezi… ai ceva activitate, nu glumă! Vorbește-ne despre evenimentele la care ai participat, ce părere ai despre ele, cum e business-ul în care te învârți?

A.R.: Oh, m-atingi la lingurică! Am atâtea chestiuni care nu-mi plac și despre care o să public într-o zi, că totul e înmagazinat, mi-a intrat în ADN, încât nu există riscul de-a se pierde ceva.

Da, am activitate intensă, dar asta pentru că așa vreau eu, nu pentru că mă obligă cineva. Particip la multe evenimente culturale, dar nu chiar la atât de multe pe cât mi-aș dori. Problema mea e aceea că nu mă pot diviza, să fiu mai multe Antoaneta deodată.

A apărut numărul III al revistei Convorbiri literar-artistice. Cum te simți?

A.R.: Ooo, sunt extrem de fericită! Dar am o fericire dulce-amăruie despre care o să vorbim altă dată. Promit! E în curs de apariție numărul 4 și am făcut și un supliment pe aprilie. Desigur, Convorbiri literar-artistice, este o mare, poate cea mai mare realizare a mea. Revista asta mi-o doresc de 20 de ani, dar doar acum a fost posibil împlinirea visului meu de-o viață!

Pentru cei care nu știu, te rog să ne prezinți scopul și obiectivele acestei reviste!

A.R.: Ei, bine! Cred că am realizat revista dintr-o necesitate. Poate din orgoliu! Poate din ambiție, dar, la naiba, nu știu care cuvânt ar fi mai potrivit situației în sine. Treaba e că mă supărasem, maxim, pe niște unii pentru care muncisem vreo 5 ani de-a-nboulea! Și-au făcut o revistă, mai acum un an, și voiau să mă ia rob pe glie, dar fără simbrie! Trebuia ca eu, cu camera mea personală, să merg la evenimente, să filmez, să prelucrez de să mă găsească dracii (e muncă multă la procesarea filmelor, nu-i joacă!), să scriu reportaje, dar ei să nu mă plătească pentru asta, fiindcă respectivele chipuri n-au bani. Ei, draci! M-am umplut de spume! Și după ce am spumegat vreo juma` de an, am zis: Gata! Gata cu văicăreala! Las’ că vă arăt eu vouă, neisprăviților, ce poate Antoaneta, pe care voi o subestimați! Și… le-am arătat! Ei bine, află că personajul principal din niște unii, nici azi nu dă semne că ar fi văzut că am făcut revista! Ha, ha, crapă pielea pe el!

Scopul meu este să promovez talente. Din diverse domenii. Prioritatea mea este creativitatea individului. Dăruirea cu care face artă prin dat-ul care i-a fost încredințat de Sus, de la Dumnezeu. În scris, caut condeie. Nu-mi place să-i public pe cei prea… publicați, pe cei despre care prea mult s-a vorbit sau s-a scris, dar va trebui să mai fac și eu excepții de la regulile mele! Nu voi face însă rabat de la calitate!

Se regăsesc nume mai mult sau mai puțin importante în Convorbiri literar-artistice. Ce feedback ai primit din partea acestora când au aflat de revistă?La convorbiri literar-artistice

A.R.: Măi, foarte curios, deși eu, (cea care am realizat totuși revista Convorbiri literar-artistice), nu sunt nici apreciată, nici iubită, nici dorită pe nicăieri, am primit feedback foarte-foarte bun. Neașteptat de bun. Lansarea, care a avut loc în 18 decembrie 2017, a fost una care m-a bucurat infinit. A fost grandioasă. A avut loc în Sala de Spectacole a AGIR (Clubul inginerilor, București, un loc cu reputație aleasă!). Nimeni nu știa că eu am lucrat și că voi lansa pe piața de profil o revistă. A fost totul ținut în secret până la lansare. În sală, prezenți pentru un alt eveniment, au fost câțiva care au fost trecuți prin șoc termic la apariția mea pe scenă. Noroc că stăteau bine cu inima! Că făceau infarct când le-am arătat prunca! A fost un botez pe cinste! Dl prof. dr. inginerul Nicolae Vasile ne-a fost naș. El ne-a cumpărat și primul exemplar, așa, ca să ne meargă bine!

Sunt bucuroasă! Feedback-ul, deocamdată e bun. Startul e bun. S-a scris despre apariția revistei în câteva publicații (tipărite). Nu dau nume acum, dar te asigur că suntem pe drum bun! Să vedem cum facem s-ajungem pe autostradă! Muncim!

Cititorii sunt în cele din urmă cei mai importanți. Cum au reacționat aceștia în momentul în care au ținut pentru prima oară în mână revista?

A.R.: Măi, n-aș putea să spun. Nu știu încă la câți a ajuns revista. Apoi, nu toți dau feedback. Tot ce știu este că autorii primului număr au fost emoționați să-și vadă numele și textul acolo. Pe unii i-am publicat fără să le spun că o fac, așa că au fost luați prin surprindere. Desigur plăcută! Revista a ajuns în biblioteci din București și din țară. Curios este că, deși filmul de la lansare a fost ratat și nu am putut, prin urmare, să-l urc pe internet, totuși s-a aflat despre apariția revistei și am avut solicitări de la niște biblioteci din țară (și nu puține). Primul număr al revistei așa l-am epuizat. Trimițându-l la biblioteci. M-au bucurat aceste solicitări, mai ales că ele au venit la nici 24 de ore de la lansare.

Cafeneaua interviurilor e un alt proiect pe care încerci să îl ții pe linia de plutire. Aici se poate regăsi în mare parte toată activitatea ta și toate informațiile necesare celor care vor să te descopere. De ce crezi că ar trebui să revină constant cititorii la „Cafeneaua interviurilor”?

A.R.: Postez pe Cafenea câte ceva, dar nu tot ce fac. Nu am timp. Eu mai am două site-uri pe care scriu/postez de vreo 12-13 ani. Acelea sunt primii mei copii. Ăsta, al treilea e mai încăpățânat, mai îndărătnic, mai nesociabil, mai neprietenos și nu înțeleg de ce, fiindcă eu am investit și investesc în el! Cafeneaua interviurilor a fost gândită cu un scop, unul cultural, bineînțeles, dar am o frecvență mică de audiență pe ea. Eu scriu, postez, anunț evenimente, dar lumea tot pe Facebook se duce! Acolo, la admirat căței și pisicuțe! Ori eu nu pot să mă scălâmb pe Cafenea, doar așa de amoru` laicurilor!

Îți mulțumim pentru timpul acordat, noi îți suntem alături. Îți urăm mult succes în tot ce faci!

A.R.: Mulțumesc și eu Roberto! Îți mulțumesc pentru tot! Își doresc succes în tot ceea ce întreprinzi! Faci și tu lucruri minunate, poate mai minunate decât ale mele! Să ai împliniri! Aaa, uitam: La mulți ani frumoși și rodnici BIBLIOCĂRȚI, la ceas aniversar! 5 ani nu-s de colea! La mulți ani binecuvântați! Să ne mai auzim și peste 5 ani, și peste încă 5 și… tot așa!

Cu mare drag!

„Clubul caricaturiştilor -Sorin Postolache”: Cuptorul cu lemne; Vernisaj Expoziţie de caricatură -azi: Ioniţă Nicolae din Ploieşti


anto interv IOnita NIc 1

Care nume să-l pomeneşti mai întâi? Al expozantului, al gazdei, al moderatorului (curatorul, cum îi place lui să spună), sau al vreunui invitat de seamă? Greu de decis, aşa că am să pornesc peripluu pomenind, mai întâi, numele unui caricaturist, anume Julian.

Nu l-am putut refuza chiar dacă afară e o căldură ce mă scoate din uz şi Eventu’ lui se suprapune, bine ha, peste un Event al meu programat în urmă cu două săptămâni. Cum să mă-mpart, eu fiind una?? Dar, hai c-om vedea! Domnul cu mila!

Şi, când ai bunăvoinţă şi Dumnezeu pune umărul, creându-ţi şanse optime. Aşa că am ajuns şi la „Clubul Caricaturiştilor -Sorin Postolache”.

Trec destul de des prin zonă, dar habar n-aveam că la Pizzeria aceasta numită Cuptorul cu Lemne (de pe str Pache Protopopescu, visavis de Colegiul Mihai Viteazul) au loc astfel de evenimente, nici că aici ar fi „Clubul caricaturiştilor -Sorin Postolache”.  Am aflat azi şi sunt surprinsă plăcut de ideea pe care caricaturistul Sorin Postolache -Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii Săi!- a avut-o, ideea ce este menţinută de 15 ani de amabilul domn Constantin Vlădăreanu, patronul Pizzeriei CUPTORUL cu LEMNE din str PacheProtopopescu. Faină locaţie şi, aş zice,  măiastru patron! Nu e deloc uşor să organizezi un aşa Event, cultural, de la care nu pică bani, ci, dimpotrivă, se chetuiesc, totul fiind din partea CASEI!! Şi, oricât ar fi de puţin, să zicem (o pizza, o halbă cu bere, o limonadă respectabilă, o cafea, o carafă cu vin, alune, sărăţele, etc; iată „cât de puţin!!” pentru fiecare dintre cei prezenţi la Event, şi nu cred c-am avut timp să observ chiar totul!!), tot mult este în condiţiile în care ştim şi noi care sunt azi costurile întreţinerii unui Local. Felicitări dlui Ctin Vlădăreanu! Am mâncat (şi eu) o Pizza grozavă. Păcat că n-am putut să mă desfăt şi cu berea rece care-mi făcea semne discrete din paharul aburind răcoare. Aveam treabă, aşa că…berea, pe altă dată!!

Mi-am clătit ochii cu desene (caricaturi) de foarte bună calitate, bine punctate situaţii din Societatea actuală, creaţia maestrului Ioniţă Nicolae, ale cărui lucrări pot fi văzute preţ de două luni de azi încolo în locaţia mai sus amintită.

În jurul orei 13,30 (ora aceasta,  extrem de neprielnică multora, ca şi mie, ziua în amiaza mare, pe un soare torid, azi, 12 iulie 2017!!; dar, se pare că ar fi o oră care aminteşte de plecarea la Domnul a iniţiatorului ideii de Expoziţie de Caricatură în acest spaţiu, dl Sorin Postolache, oră care este respectată cu sfinţenie), spaţiul ultraconfortabil al Pizeriei Cuptorul cu Lemne, din Pache Protopopescu,  a devenit ff aglomerat. Julien, curatorul Eventului a urat bun venit celor prezenţi şi a început desfăşurarea Eventului (voi posta filmul imedait ce va fi gata), cerând vorbitorilor să spună mult în cuvinte puţine, iar eu chiar am crezut că asta are să se-ntâmple. Dar cum s-o opreşti din vorbărit pe inegalabila actriţă Doina Ghiţescu?? La un moment dat, nici c-ai vrea să se oprească, pentru că este actriţa care se pliază oricărui moment şi..place! E unică, ce mai! Are nişte scheciuri debordante, şi apoi ea niciodată nu ratează să-i prezinte pe mai toţi cei prezenţi. Asta a făcut şi azi, dar a şi cântat, spre încântarea unor oaspeţi francezi. Bravo Doina! (voi exemplifica cu film, imediat ce va fi gata)

Aveam impresia că cei care creionează caricatură sunt oameni înfipţi, tupeişti. Ei bine, m-am convins că nu-i deloc aşa. Ioniţă Nicolae, comparativ cu VALOAREA lui în materie de arta caricaturii, mi s-a părut a fi un tip…cuminte! I-am luat un mic interviu. Mic de tot. Timpul nu ne permitea să ne-ntindem la vorbă. Urmăriţi-l aici:

Apoi am reuşit să-i adun la un loc şi pe Julien, curatorul Eventului, pe dl Ctin Vladăreanu, patronul Cuptorului cu Lemne, Pizzeria din str Pache Protopopescu unde-şi are locaţia Clubul Caricaturiştilor, şi unde a avut loc astăzi Vernisajul Expoziţiei de Caricatură, sub semnătura dlui Ioniţă Nicolae din Ploieşti, pe dl Ioniţă Nic şi pe invitatul lor special din Spania, Del Pino (caricaturist; sper ac nu l-am „botezat”) şi al traducătoarei, distinsa domniţă Ada Dăscălescu, şi să le smulg câte un cuvântel. Dacă v-aţi elucidat, e bn, dacă NU, pe data viitoare mă voi strădui ceva mai mult!

Vă îndemn să vizitaţi expoziţia de caricatură. Aveţi timp din belşug. Va ţine două luni încheiate!!

Vizionare plăcută!

Antoaneta Rădoi -fotorep/scriitor

 

REconectare…cu ciudăţenii


   de Antoaneta Rădoi

6 mai 2017; După Conferinţa care a avut loc la Hotel Pullman, Bucureşti, loc în care a venit dr Eric Pear, din America, spre a se re-întâlni cu practicieni din România şi cu cei interesaţi de acest fel de vindecare, Vindecare Re-Conectivă, am răpit-o din Grup pe practiciana Genoveva Dumitru, cu gând să-i iau un interviu.

Îmi pusesem în gând cu ceva vreme-n urmă să fac asta, dar Genoveva-i la Slobozia, iar  eu la Bucureşti şi acum la acestă Conferinţă nu mersesem cu camera de filmat (fiindcă nu luasem din timp aprobare), însă…  iată că, s-a împlinit. Ei bine, s-a împlinit e un fel de-a spune, căci…

După Conferinţă şi după o pauză de masă, de cafea, de ţigară (electronică şi altfel) de suc ori etc -fiecare după buget şi după gusturi-, i-am motivat Genovevei că n-am cu ce s-ajung acasă de la Pullman, iar ea s-a oferit să mă ducă cu maşina ei şi m-a dus. Ajunsă în parcarea blocului, Beldiman Street (unde niciodată nu găseşti loc de parcare, nici

măcar propriu-ţi loc plătit, dacă te-a pus Gaia şi ai ieşit, adio loc când te-ntorci!!) deşi era sâmbătă şi ar fi trebuit să fie locuri libere, nu am găsit loc de parcare. În schimb, în timp ce bănănăiam prin parcare,  am găsit multă amabilitate la Bodygardul Hotelului (lipit de blocul meu), care îmi zice că pot parca pe trotuarul lor. Upsss!! Când a mai fost ĂSTA amabil cu mine???!! N-am mai stat însă să mai cuget la chestiune şi i-am făcut semn Geovevei că poate veni acolo. Am parcat şi, bucuroase, am tăiat-o în casă.

 

Am băut o cafea. Ea a vrut!!Eu la ore asa târzii nu beau, de regulă, cafea, dar am făcut o excepţie de la regulă…

Ne-am pus pe sporovăit, nu de alta dar cafeaua se cerea…vorbită!!! Ne doream demult să ne-ntâlnim, eu şi Genoveva. Ea cu gând să-mi facă o Şedinţă de re-conectare (pe care însă eu nu mi-o doream, DELOC; oricum eu nu simt NIMIC, sunt aş..a…a.. mai BUTUC!! De ce să piardă timpul cu neisprăviţi ca mine??!!, când o solicită atâta lume!!!), eu să-i iau un Interviu (pe care ea, Genoveva, nu şi-l dorea!!). Oh…câtă Conexiune!!!…

Genoveva nici gând n-avea să dea interviul, ba că e timidă, ba că …

-Las’ c-o dezinhibez io!, mi-am zis.

De un’ să ştiu eu că CINEVA, o ENTITATE (nu ştiu de acre!!) îşi va face instant prezenţa şi ne va strica rostul trebii, „înhibându-mă” pe mine, care mă consider…imbatabilă la multe capitole…

Dau drumul la cameră şi-ncep să-i pun întrebări Genovevei. Început promiţător. Genoveva nu era DELOC inhibată, deloc timidă. Era chiar foarte relaxată, aşa că nu aveam să-mi mai fac griji c-ar trebui să  fac eforturi s-o duc unde voiam ca să-mi răspundă lejer, fără trac la întrebări. Dar n-apuc să mă bucur şi n-apuc nici să-i pun întrebări că lumina începe să dea flashuri şi prizele să zgomotească ciudat. Se-njumătăţeşte apoi intensitatea luminii, după care se duce la sfert din putere şi flashurile se-ndesesc dimpreună cu zgomoteala prizelor. Începuse un dans al…ielelor. Nu ştiam ce să fac, să-i dau înainte cu interviul sau să dau fuga să întrerup curentul. Nu aveam asistent la cameră. O prinsesem pe Genoveva şi nu voiam să-mi scape…

Nu pot să zic că m-am panicat, dar felul ciudat în care-mi zumzăia şi sfârâia ca un mic pe grătar camera de filmat mă ducea cu gândul că neisprăvita entitate îmi va arde bunăciune de aparat şi mă va lăsa fără obiectul muncii şi nah’, de unde la mine bani să-mi procur altă cameră de filmat?? Treaba e că lampa flashuia şi prizele zumzăiau, însă n-am priceput, neam, de ce-mi zumzăia cu intermitenţe, ca atunci când se arde o priză, când se produce un scurt-circuit, şi camera de filmat din moment ce camera nu era băgată în priză, ci se alimenta de la

propria-i baterie. Ori camera de filmat zgomotea şi făcea întreruperi deodată cu lampa pusă pentru a lumina chipul Genovevei, lampă care era băgată în priză. Hai să zic, dacă ceva se-ntâmpla pe circuitul de curent electric (deşi NICIODATĂ nu s-antâmplat aşa ceva în timpul interviurilor, ff multe, pe acre le-am luat în acest spaţiu), acest CEVA putea afecta lampa şi/sau circuitul electric din încăpere, dar nu şi camera de filmat, fiindcă ea era alimentată, repet, de la propria-i baterie şi nu se alimenta de la nicio priză…

Am oprit filmarea, de teamă să nu mi se ardă camera de filmat. Pe moment uitasem că n-avea cum să se ardă camera de filmat, unu, pentru că are PROTECŢIE specială în acest sens , dar nah’, te pui cu ENTITĂŢILE?? (nu aveam de unde să ştiu dacă Entitatea aceea care se juca cu nervii mei şi făcea camera de filmat să facă ca toate alea…, era una pozitivă sau o altfel de entitate!!, deci trebuia să fiu prevăzătoare!!); doi, camera nu era băgată în nicio priză, ci avea curent de sine stătător, de la propria-i baterie!! Atunci??!! Cum se explică faptul că scurt-circuitarea repetată agresa şi camera de filmat, făcând-o să scoată aceleaşi zgomote (asemenea bâzâitului disperat al unei muşte din alea mari prinsă-n plasa unui păianjen) ca şi priza şi ca şi lampa, acele zgomote bine-cunoscute ca atunci când se arde o priză ( şi care, bâzâind, întrepupe curentul). Nu ştiu cum să explic exact, dar ŞTIUCEVA sau CINEVA a acţionat într-un scop anume. Anume, CARE???

Am întrerupt interviul şi l-am reluat după o pauză scurtă. Entitatea, CINEVA-ul s-a manifestat din nou, mai puţin dur de data aceasta, furând intensitatea luminii, băgându-ne în semi-întuneric sau, mă rog, semi-lumină (lumină obscură), însă m-a obligat să nu-mi găsesc cuvintele şi să scurtez interviul, să mă opresc înainte de-a fi dorit eu personal treaba aceasta şi, totodată, determinându-mă să nu-mi mai canalizez gândirea spre întrebările ce le aveam de pus Genovevei, ci spre

teama că…mi se va arde camera de filmat!!! Voi posta interviurile. Deocamdată al doilea, cel de după momentul în care am oprit interviul întâi. La minutul 5, 5 şi câteva secunde se poate observa manifestarea luminii…

Voi converti din full-hd (format în care a fost filmat interviul) şi interviul iniţial şi îl voi posta/ataşa şi îl voi supune dezbaterii dvs imediat ce voi reuşi convertirea din Full-hd în formatul agreat de youtube….

Nu cred că Genoveva oferea date tainice, aşa încât, să zicem, ele n-ar fi trebuit auzite. Sau…poate, cine ştie!!

Aştept opinii avizate! Mulţumesc!

Pearl si coada la carti

Exclusivitate…Portret de autor, cu Antoaneta Radoi Radio Shalom


Merită ascultat…Parol!

Invitată la Emisiunea Portret de autor”  a dnei Camelia Pantazi Tudor, la Radio Shalom, pe 1 martie 2017, scriitoarea, cameraman/fotoreporter: Antoaneta Rădoi.

Interviu cu dl Florentin Popescu -scriitor, critic literar, la lansarea Revistei Arena literară


(La lansarea Revistei Arena Literară)

de Antoaneta Rădoi –de la Vrancea

(Interviul a avut loc într-un vacarm de nedescris, toată lumea vorbea cu toată lumea, se fîţîiau -Da, nu fiţi sensibiloşi la auz, dragii mei cititori, ştiţi că ţin la voi, dar pe de altă parte, ştiţi că io mi-a aşa..a.. mai butuc, mai din topor şi nu ascund adevărul, nu îl fac roze…, acesta este termenul cel mai corect, „fâţâit!!”, încoace-şi-n-colo prin faţa camerei de filmat, iar strigăturile mele, insistenţele mele, rugăminţile mele au rămas fără niciun rezultat!!, eu voiam să vorbesc cu diriguitorii, să smulg un cuvânt celor din Caseta Redacţională a Revistei ce urma să fie lansată, să vorbesc cu directorul, cu redactorul şef, cu  etc..aşa că, nah’, ce am aceea vă ofer, adică, FIX ce mi-aţi oferit, scumpilor! Mă refer aici la intervievaţi, dar şi la scriitorii prezenţi acolo! Celorlaţi cititori ai mei, le cer scuze, dacă, eventual va fi cazul!! Nu postez filmul, că-i jale cu j mare!!)

 

Antoaneta  Rădoi: Domnule Florentin Popescu, vă rog frumos, dar frumos de tot…  luaţi loc o secundă! (Dle Florentin Popescu, eu v-am rugat frumos să nu vorbiţi, să nu vă plimbaţi prin faţa camerei,  oo…ia uitaţi… vă rog frumos, oameni buuuni, vă rog să nu mai treceţi prin faţa camerei de filmat! Vă rog frumooos, din toată inimaaaa!! Ia uitaţi, ce…uff…ia uitaţi nu m-aude nimeni aici!!, vă rog frumos, domnilor, doamnelooor nu mai treceţi prin faţa camerei!!, vă rog, din suflet vă rog!!! buf…)! Domnule Florentin Popescu, ia uitaţi, în genunchi stau în faţa dumneavoastră, după cum se vede (chiar m-aşezasem în genunchi, dar nu din umilinţă sau din vreo smerenie a mea în faţa monumentului de inteligenţă care este domnul Florentin Popescu- scriitorul, criticul, profesionistul jurnalist-, ci ca să mă situiez, oarecum, la acelaşi “nivel” cu domnia sa, care s-aşezase

comfortabil într-un fotoliu şi unde, firesc, eu nu aveam loc, spaţiul fiind extrem de restrâns…)…hahaha, sunt disperată fiindcă timpul trece, Eventu tre’ să-nceapă din secundă-n secundă şi lumea nu-nţelege…

Florentin Popescu:      Puteţi să vă ridicaţi în picioare…

 

 

Antoaneta Rădoi: Nuu…lăsaţi că mă simt foarte bine aşa…Spuneţi-mi, pe scurt, fiindcă vedeţi că timpul şi oamenii ne sunt împotrivă, cu ce ocazie azi la Calderon (casa de Cultură)?

Florentin Popescu: Este un moment cu totul deosebit, se lansează o nouă Revistă, o Revistă literară, lucru care se întâmplă destul de rar, mai ales în ultimii zece-cinsprezece ani când ne-am obişnuit cu ideea tristă că Revistele dispar. Iată c-apare o nouă Revistă: ARENA LITERARĂ! Un Eveniment remarcabil!

Antoaneta Rădoi: Presupun că dumneavoastră sunteţi prezent în Caseta Redacţională, n-am apucat să mă uit prea atent peste sumarul Revistei, dar ce voiam să vă întreb pe dumneavoastră, fiindcă nu ştiu dacă o să-l mai prind pe dl Nicolae Roşu, editorul şi iniţiatorul acestei Reviste, directorul, de unde a venit ideea de Arena Literară? Că eu îmi dau explicaţii, dar vreau explicaţia dumneavoastră!

Florentin Popescu: Ne-am întâlnit un grup de scriitori –cam toţi sunt prezenţi această seară aici- şi s-au propus mai multe titluri şi…vă mărturisesc cu oarece mândrie că titlul acesta mi-a aparţinut, iar colegii mei au fost de acord să-i spunem ARENA LITERARĂ, pentru că nu mai există o revistă cu-n astfel de titlu şi pentru că sugerează o deschidere pentru publicul larg pe de-o parte, iar pe de altă parte către scriitori. Este o Revistă cu porţile deschise (oau, mi-am zis!!; dar….m-am cam grăbit!! -nota mea) pentru colaboratori, de la debutanţi până la autorii ajunşi la senectute.

Antoaneta Rădoi: Mi-aş dori foarte mult să fie aşa, eu chiar mi-am pregătit pentru astăzi un spici, nu ştiu dacă o să am curajul să-l rostesc…

Florentin Popescu (luându-mi microfonul din mână): Da’ de ce să nu aveţi curajul? Eu zic să aveţi curajul, pentru că dvs sunteţi o scriitoare, o scriitoare talentată şi…dincolo de meseria asta de a imprima, de a filma colegii, dumneavoastră oferiţi şi pagini de literatură originale, frumoase şi care se citesc!

Antoaneta Rădoi: Vă mulţumesc foarte mult pentru aceste aprecieri!!…ă..ăă….(Răzvan, dă-te, omule,  la o parte din faţa camerei!! Răzvaaann Niculaaa.. dă-te la o parte din faţa camerei!! Uff, mă ia capu’!!!) Eu m-aş bucura foarte mult să fie aşa, chiar în spiciul pregătit de mine scriam, vrând să fac atingere la acest subiect şi m-aş bucura ca Revista aceasta să fie o adevărată ARENĂ…

Florentin Popescu: Domnule Gruia, dă-te, dom’le la o parte!!…

Antoaneta Rădoi:…şi de aceea vă spuneam că aş fi foarte încântată să fie o ARENĂ şi (să nu fie) să nu publice numai scriitorii foarte mari, arhicunoscuţi…nuş-ce!!, ci să mai fie măcar o rubricuţă pentru “nou-născuţi” şi pentru noii veniţi!…

Florentin Popescu: Desigur…

Antoaneta Rădoi: ăăă, mai vorbim şi altă dată, dle Florentin Popescu, o câte aş fi avut să vă întreb!! şi ce v-aş mai fi chestionat, dar..  vedeţi, se precipită lucrurile (o, de-aţi vedea filmarea, dragii mei cititori, m-aţi înţelege! Poate!!)!! Vă mulţumesc din toată inima!…Aaaa, uitam, faceţi o urare, vă rog!!

lorentin Popescu: Doresc VIAŢĂ LUNGĂ Revistei!…

Antoaneta Rădoi: Şi eu îi doresc!

(Interviu dat mie, A R, de dl Florentin Popescu –critic literar, la lansarea Revistei: Arena Literară; oct 2016)