Posts Tagged ‘epic’

Dar cu pomii ce-aţi avut, doamna Firea??


Mai dăunăzi primesc pe telefon un mesaj de la un oarecare…civic. Mesajul suna cam aşa: „La colţ, Academiei cu Elisabeta, madam Firea (primăreasa) a mutilat pomii!!! Scrie, te rog, ceva pe tema asta!” Ei acum, şi cu ăsta!! O fi pus Firea angajaţii să curăţe pomii, să-i toaleteze, îmi zic. Gata, să-i sărim numaidecât la jugulară…Off, ce ţi-e şi cu civicii ăştia!!…

Am uiat de mesaj, imediat, dar astăzi, duminică, 4 febr 2018, pe la prânz primesc un telef. Ceva urgent ma chema la..strada!!Când ajung în intersecţie, ce-mi văd ochii?? Al naibii „toaletare” a pomilor!! Ras/tuns/frezat!, cum se zice. Bieţii pomi!! Despuiaţi rău de tot!!Aproape că-mi venea să urlu de ciudă!! Civicul mă chemase să filmez chiar la momentul potrivit, chiar când oamenii madamei Firea erau pe felie, la lucru!! Dar eu mă împotrivisem, nerăspunzându-i…

Acum, ajunsă în intersecţia cu pricina, peste drum de casa mea, m-am răsucit pe toate părţile, crezând că biata femeie, madam Firea asta, care nu prea e-n firea ei uneori -cam des!!-,, o fi decis să „toaleteze” pomii pentru că a lor coroană, prea mare (pomi centenari, superbi, singurii care mai oxigenau zona), stânjeneşte cumva firele troleibuselor care circulă de-o sută de ani prin zonă. Da de unde?? Nicidecum!! Coroana pomilor din zona Univerităţii, (mai exact pe Bdul Regina Elisabeta în Zona Restaurnatului La Mama/Patiseria Paul/ Pizza Hut, şi pe partea opusa, în dreptul fostului Magazin Romarta Copiilor, actualmente Banca BRD), este cu mult deasupra liniilor pe care circulă troleibusele! Atunci, de ce această ciumpăvire jalnică a bieţilor pomi??

 

(Toaletare marca: Primăriţa Firea!!!)

E bine de ştiut că pomul din dreptul uşii restaurantului La Mama, vara, cind coroana era infrunzita in toată splendoarea ei, crea un portal deosebil peste stradă, ajungând până aproape dincolo, pe celălalt trotuar, într-o divină splendoare!! (Am fotografii cu acest portal, o sa le caut şi le voi adăuga textului).

Aloo, doamna Firea, da’ ce-aţi avut cu minunile acelea de pomi??…Ce rău v-au făcut de i-aţi ciumpăvit în aşa hal??

Reclame

Aventurile unei credincioase în luptă cu sistemul, de Aureliu Goci


Aventurile unei credincioase în luptă cu sistemul…

                                  de Aureliu Goci

                           ( scriitor, critic literar)

Antoaneta Rădoi dovedeşte un real talent literar, rafinament estetic şi o adevărată rigoare epică. „Povestind” ( aparent ) nişte banale încurcături personale sau nişte disproporţionate confruntări cu diverse ( şi puternice ) instituţii ale statului, autoarea construieşte remarcabile arhitecturi narative, pline de haz ( dar şi de semnificaţie ) şi care se urmăresc în relatarea surprinzător de dinamică şi revoluţionară, cu sufletul la gură. De fapt, personalitatea autoarei -care nu este o natură conflictuală, nu are nicio statură impunătoare, ba dimpotrivă!- este îmbibată de un spirit de dreptate şi de un elan al echităţii care determină să intre în contradicţie cu anumite forţe decizionale, de la înalţii BOR, pînă la miliţienii tablagii care îşi răsucesc mîinile pe şosea şi doinesc a jale cu fluiericiul.

  Autoarea e un adevărat personaj de epopee care atrage toate necazurile şi suportă nedreptatea, impostura şi toată cohorta de agresiune din partea forţelor represive şi discreţionare. Ea nu admite nici cel mai mic afront şi, chiar dacă pare -numai apare- o victimă sigură şi, oarecum, inocentă- ei bine, nu este!

  Fiinţa minionă şi blîndă, se transformă într-un redutabil adversar, capabil să se înfrunte cu giganţii puterii şi ordinii publice şi, pînă la urmă, chiar să cîştige!

 Textele ei, care nu au cum să fie încă romane ( fără nicio idee de construcţie ), înregistrează aventurile unei luptătoare care se simte neîndreptăţită în lupta cu oamenii şi instituţiile. Talentul ei narativ rămîne fermecător. Autoarea ştie să convertească în „poveşti nemuritoare”, mici întîmplări sau incidente generate însă de un om pragmatic care deţine nu numai spiritul justiţiar, ci şi talentul evocativ de a face din orice relatare anostă o poveste credibilă. De exemplu, eu ca cititor, nu pot să-mi dau seama cîte din întîmplările relatate sînt reale şi cîte înventate, adică texte ficţionale. Concluzia mea nu face decît să evidenţieze capacitatea de invenţie, de a spune poveşti cu totul credibile. Cred că cele mai multe sînt şi verificabile, adică demonstrabile cu documente şi martori, dar toate intră sub cupola ficţiunii. De fapt, calitatea primordială a autoarei rămîne instinctul prieteniei, voinţa şi talentul de a trăi şi socializa în mici comunităţi de prieteni -şi în această zonă acţionează talentul portretistic, chiar genial tipologic al Antoanetei Rădoi, care surprinde exact şi cu acurateţe diversitatea caracterelor umane. Apar oameni cu mare credinţă, binefăcători dar şi excesivi, grandomani în tot ce fac, spirite avide de putere, lăudăroşi, vicleni, împăciuitori, rataţi, din toate sferele profesionale şi/sau artistice. Ochiul neîndurător al autoarei înregistrează totul, cu o înaltă rezoluţie a adevărului, avînd încredere că poate face dreptate cu ajutorul lui Dumnezeu.

  Povestitor universal şi, în acelaşi timp, personaj principal, narator înzestrat şi fidel, şi, în acelaşi timp, protagonist al acţiunii, autoarea Antoaneta Rădoi deţine, instinctiv, măsura echilibrului în aprecierea situaţiilor umane conflictuale şi talentul narativ, modalitatea de a relata cu fidelitate şi semnificativ. Ea potenţează oralitatea familială, spiritul popular, la fel cum făcea, în urmă cu un secol şi jumătate, într-o altă zonă socială, Ion Creangă. Autoarea identifică sigur centrul de greutate al evenimentelor relatate şi marchează firesc substanţa socială a întîmplărilor care provin dintr-o zonă puţin cunoscută -lumea bisericii. Nu se fereşte de pitoresc, ba, chiar, aş zice că, uneori, îl caută, nu evită caricaturalul şi tuşa groasă în portretizarea acelor caractere care îi incită interesul. Povesteşte uşor şi atractiv şi nu-i lipseşte nici spiritul de construcţie, de a contura o arhitectură epică, oricît de fragilă. În plus, există şi o solidaritate discretă cu această lume ficţională, elaborată şi selecţionată din elemente preluate din universul real al Bisericii Ortodoxe.

Expunerea e vie, dinamică, şi reflectă foarte sugestiv, „fotosinteza” vieţii, din care nu lipsesc cruzimea, violenţa, nedreptatea. Spiritul colocvial, de „gaşcă”, nu opresează şi nu elimină sentimentele nobile şi judecăţile subtile, într-un discurs unitar şi convingător expresiv. Distincţiile narative şi opţiunile specifice personalităţii autoarei nu o opresc să aibă atitudini şi poziţii contrastive. Faptul că este credincioasă, un spirit cu adevărat religios, nu o reţin să emită judecăţi criticiste asupra înaltului BOR, iar spiritul său de dreptate se activează cînd sesizează inechităţile şi tranzacţiile pe care le operează pe şosea agenţii de circulaţie care fac ordine şi dreptate după raţiuni financiare personale.

  Ar mai fi de adăugat că texte scrise de Antoaneta Rădoi nu ţin deloc de registrul „prozei feminine”. Fără lirism şi subiectivitate, căutînd, dimpotrivă, o exprimare exactă, obiectivă, mulată pe dimensiunile şi distorsiunile realităţii.

Şi nu lipseşte o anume gravitate, să-i spunem chiar, solemnitate a atitudinii narative.

Sînt convins că autoarea Antoaneta Rădoi îşi va lărgi universul creativităţii sale narative, că va elabora romane adevărate cu largă perspectivă socială şi profundă complexitate epică.

…………………………………………………………………………………………………………………………….

  Recomfortantă în vremurile noastre,  în care tinerii se constituie în grupuri „tematice”: „pasionaţi de rock”, „băutori de bere al halbă”, „fanii net-ului (sau internetului)” sau mai ştiu eu ce, este ideea că există şi grupuri de iubitori ( şi practicanţi ) ai credinţei, comunităţi constituite în spiritul credinţei creştine. Pentru Antoaneta Rădoi însă, totul este firesc, normal, în firea lucrurilor. E miraculos, dar mai există tineri care-şi structurează existenţa pe spiritul unităţii religioase ortodoxe.

  Credinţa are două deschideri, spre moralitate şi spre estetică, împlinind deci binele şi frumosul. Genul acesta de naraţiune eu îl definesc ca boccaccesc ( de la Boccaccio ), pentru că o poveste nu se termină niciodată şi fiecare poveste atrage altă poveste, pînă rămînem definitiv în ţara poveştilor. Iată cum spune acest lucru, Antoaneta Rădoi: „ca să spun în ce împrejurări l-am cunoscut pe părintele Nicodim Bujor, ca să arăt frumuseţea sufletească a părintelui, să vorbesc despre căldura inimii lui, despre blîndeţea, răbdarea şi dragostea sfinţiei sale, trebuie, înainte de toate, să vorbesc despre alte întîmplări pretrecute cu mult înainte, cît şi despre anumite persoane şi „personaje”…între care îmi duceam existenşa sau care-şi duceau existenţa pe lîngă mine”…

                                                 Aureliu Goci -scriitor; critic literar

                                                            27 dec 2014

                          

           ( Cuvînt Înainte, scris/spus de scriitorul şi criticul literar Aureliu Goci, pentru cartea: „Dragul, scumpul şi sfîntul meu părinte, Nicodim Bujor, un…ilustru necunoscut”, carte care, cu binecuvîntarea lui Dumnezeu şi a Cuviosului meu drag, pr Gavriil,  va apărea în inauarie 2015 -carte care ar fi trebuit să apară încă din 2012, în semn de mare preţuire pentru BĂTRÎNUL Nicodim Bujor   -Autorul Acatistul