Posts Tagged ‘de vorba cu’

INTERVIU…Antoneta RADOI în dialog cu Nicolae VASILE la ceas aniversar; 65 de ani.


cu profesorul universitar, doctor in știință, inginerul Nicolae Vasile:

(interviu publicat în nr din iunie  a.c. ”Cronica Timpului” și într-un supliment special (nr 1), aniversar , Convorbiri literar-artistice.

 

INTERVIU

 Antoneta RADOI în dialog cu Nicolae VASILE la ceas aniversar;

65 de ani.

AR: –Bine v-am găsit, stimate domnule Nicolae Vasile!

Trebuie să recunosc şi să spun că înterviul acesta este pentru mine, oarecum, unul dificil, fiindcă…mintea mea-i aşa…, mai lejeră, şi-s învăţată să iau interviuri din acelea mai soft, interviuri de situaţie, interviuri pe stilul “smuls”, colocviale, aş zice, nu din alea…scorţoase, unde şi reporterul şi intervievatul sunt la ţol festiv, puşi la patru ace, abia găsindu-şi cuvintele cu etichetă, numai din alea din DEX, sau mai nou din DOOM, numai că, iată, statutul dumneavoastră de profesor universitar şi doctor în ştiinţă –ca să enumăr doar o parte dintre titluri-, mă obligă la foarte mare decenţă, la solemnitate, aş putea zice, fiindcă mă aflu în faţa unui colos, din multe puncte de vedere. Pentru prima oară, mă simt ca un purice care-i copleşit de emoţie în faţa unui elefant,  şi care, văzând imensitatea mastodontului, nici nu mai îndrăzneşte să-l ciupească, ci dă bir cu… săritul, mâncând pământul. Dar eu n-am să fac asta, n-am să fug, ci am să purced totuşi la lucru, numai că, sunt într-o oarecare jenă, fiindcă nu ştiu exact cu care dintre titluri să mă adresez domniei voastre, că-i tare dificil când ai în faţa ta un interlocutor care e deţinătorul atâtor titluri: inginer, profesor universitar, doctor în ştiinţă şi… Sunteţi şi inventator, deţinător a multe brevete de invenţie şi inovaţie, ba mai şi scrieţi şi aţi publicat o mulţime de lucrări ştiinţifice, cât şi beletristică, aţi făcut şi faceţi 1001 de minunăţii, ba mai jucaţi şi teatru, ce mai…personalitate complexă, şi, neştiind cu ce să-ncep, vă propun s-o pornim cumva, sperând ca, prin întrebările mele şi răspunsurile domniei voastre, să ne lămurim cititorii. Şi fiindcă eu, cel mai bine vă ştiu în calitatea dvs. de scriitor şi de coordonator de cenaclu literar, -Literar ing-, iar pe deasupra, vă ştiu a fi cel mai modest om de ştiinţă pe care eu l-am întâlnit, -după unchiul meu, Timoficiuc Nicanor, deţinător şi el a unor importante brevete de invenţie şi inovaţie-, am să vă rog să-mi permiteţi să mă adresez dvs.,  aşa…, mai la măsurile mele. De accord??

NV:  -De acord!… Ce pot răspunde după o atât de lungă introducere, acoperită într-o întrebare!

AR: –Înainte de toate, vă felicit pentru toate titlurile pe care le deţineţi, despre care vom vorbi!

NV: -Mulțumesc!

AR: –Aşadar, domnule profesor universitar, domnule doctor în ştiinţă, domnule coordonator de doctorate Nicolae Vasile, când eraţi copil, când eraţi mic, ce vă doreaţi să fiţi când urma să fiţi mare??

NV: -De mic, am vrut să devin inginer, modelul meu, atunci, fiind Constantin Stroe, cel care avea să ajungă director general la Dacia Pitești, cu vreo zece ani mai mare ca mine, care se trăgea din aceeași zonă, dintr-un sat vecin. Ne vedeam la meciurile de fotbal dintre cele două sate. Ulterior, din motive medicale, fiind, o lungă perioadă, clientul spitalelor, am început să iubesc medicina. Până la urmă, prima iubire a învins!

AR: –Eu nu prea le am cu tehnica, intrată pe mâna mea, e ca şi pe mâna canibalilor, şi totuşi vreau să aflu, chiar dacă le-ncurc niţel…mai mult. Împreună le-om descurca. Ştiu că aţi absolvit Politehnica. Pentru cititori, în ce an şi ce ramură a Politehnicii?

NV: -Am intrat la Politehnica din București, în anul 1973, la Facultatea de Electrotehnică, influențat de fratele meu mai mare care era deja student acolo.

AR: –Ce aţi lucrat imediat după terminarea Politehnicii? Aţi prins acele timpuri, presupun, când orice absolvent trebuia să-şi facă un stagiu de vreo 3 ani în provincie. Cum a fost în cazul dumneavoastră?

NV: -Da, așa a fost la fel și pentru mine, doar că provincia a însemnat Întreprinderea de Cabluri și Materile Electroizolante București, care se afla pe teritoriul Comunei Cățelu, aproape de capitală.

AR: –Din cât ştiu, dumneavoastră aţi fost numit direct profesor universitar, nu aţi trecut prin niciun alt stagiu profesoral, cum de s-a-ntâmplat asta??

NV: -La fabrica menționată mai sus am stat ceva mai mult de un an, după care am fost chemat la Institutul de Cercetări și Proiectări Electrotehnice (ICPE) din București unde atât directorul general de atunci, dar și alți cercetători de acolo, îmi fuseseră profesori în facultate. Mi-au propus să continui domeniul inițiat de mine la proiectul de stat, cum se chema atunci actuala licență. Era vorba de ceva foarte promițător!…

Activitatea didactică universitară am început-o imediat după absolvire, chiar și în perioada când lucram la fabrică, ținând orele după amiază, și nu am părăsit-o niciodată.

Profesor universitar nu am fost numit, ci am obținut titlul prin participarea și câștigarea unui concurs, după ce obținusem toate treptele științifice din cercetare, în urma cărora acumulasem suficiente cărți și articole publicate, proiecte aplicate și brevete de invenție.

AR: -Domnule Nicolae Vasile, cum aţi ajuns să lucraţi în Cercetare? Şi nu un lucrător oarecare. Dacă nu cumva greşesc, aţi condus câţiva ani buni Institutul la care ați lucrat, aşa-i?

NV: -Activitatea de cercetare o începusem încă din facultate. Utilizarea magneților permanenți în domeniul mașinilor electrice reprezenta o problemă foarte dificilă, atunci, la care se pare că eu găsisem o cale de rezolvare. A fost și motivul pentru care am ajuns în institut. Zece ani, perioada 1979-1989, au însemnat eforturi deosebite, după care au început să vină și rezultatele. Nimic nu vine din neant! În acest interval am depus și majoritatea cererilor de brevete de invenție care au apărut ulterior.

În conducere am ajuns, întâi ca director științific, prin votul tuturor salariaților, dintre mai mulți candidați. Era în anul 1990, imediat după revoluție, așa se ajungea director, atunci. După doi ani, am devenit director general, prin concurs, poziție pe care am ocupat-o timp de 13 ani.

AR: –Cum a fost să fiţi şef peste câteva mii de oameni cu capacităţi intelectuale de nivel mondial?? Mi se pare colosală o astfel de responsabilitate. Dumneavoastră cum v-a fost cât aţi fost şef la acest prestigios institut?? Cum aţi făcut faţă??

NV: -A fost fascinant!… Nici nu știu când a trecut acea perioadă!… Nu numai aceea de director, ci și cea de acumulări de dinainte. Am avut o perioadă inspirată și, sper, că și colaboratorii mei de atunci și-au realizat țintele propuse. Responsabilitatea a fost enormă, dar când simți apropierea celorlalți, care te urmează într-o adevarată echipă, se mai diminuează presiunea. Cred că solidaritatea umană este soluția. Din pacate, la nivel național aceasta s-a cam pierdut.

AR: –Aţi lucrat o vreme şi la Camera de Comerţ şi Industrie a României, şi nu aşa, ca un slujbaş oarecare, ci în calitate prim-vicepreședinte. Cum aţi ajuns, domnule Nicolae Vasile, aşa sus, că nu-i de colea o aşa funcţie?! Pe ce buton apăsaţi de vă ieşea??

NV: -La Camera de Comerț și Industrie a României am ajuns prin alegeri, ca reprezentant al institutului pe care-l conduceam. Am candidat la Secțiunea Industrie, unde am câștigat, în turul doi de scrutin, în fața președintelui Patronatului din Industria Ușoară, de atunci. Ideea de campanie s-a bazat pe două domenii de vârf, care, spre bucuria mea, au confirmat ulterior: sursele regenerabile de energie și industria auto, fiind cele care au însemnat cele mai mari investiții din ultimele două decenii, în România. La programul industriei auto am avut plăcerea să colaborez strâns cu idolul meu din copilarie, Constantin Stroe, mai ales în ceea ce privește partea de automobil electric. Conjunctura în care am trăit acele momente, la institut și la cameră, sunt descrise în volumul “Clubul”, publicat recent.

AR: –Aş vrea să-mi enumeraţi câteva titluri ale unor invenţii de-ale dumneavoastră.

NV: -Invențiile mele sunt axate pe ideea de eficiență, pe reducerea consumurilor de toate felurile. Cele mai multe sunt în domeniul motoarelor electrice cu magneți permanenți, unde am ajuns la de opt ori scăderea masei și reducerea corespunzătoare a pierderilor de energie. Acestea se folosesc în industriile de mașini unelte, roboți industriali, automobile electrice, aviație etc. Altele sunt pentru îmbunătățirea acurateței tehnice prin creşterea uniformității la turațiile foarte joase, este vorba de servomotoarele fără crestături. Cele mai noi brevete sunt din domeniul încălzirii electrice.

AR: –Domnule Nicolae Vasile, aveţi copii?

NV: -Da, am un băiat.

AR: –Vă calcă cumva pe urme?? Are măcar un pic din una dintre vocaţiile domniei voastre sau…deja v-au depăşit?

NV: -Din multe puncte de vedere, m-a depășit deja. A absolvit Facultatea de Automatică și Calculatoare din București, în anul 2006, ca șef de promoţie. Are licență și la Universitatea din Princeton și doctorat în calculatoare la Imperial College din Londra. După studii, s-a întors în țară și lucrează la unul dintre institutele de la Măgurele.

AR: –Ca scriitor, câte cărţi aţi publicat?

NV: -Am debutat, în volum, în anul 2000. Am publicat nouăsprezece cărți literare, în ultimii nouăsprezece ani, dar proză scurtă scriu mai demult, din 1994, când am început să public editoriale la revista institutului pe care îl conduceam.

AR: –Ce v-a determinat să v-apucaţi de scris, în sensul de a publica?

NV: -Editorialele de la revista institutului le-am scris pentru a găsi o cale de comunicare cu salariații. Este greu să te faci înțeles de mii de oameni al căror destin depinde cumva de tine, față de care ai o responsabilitate! Toate formele de scris ale mele au o motivație aparte, nu toate au aceeași pornire inspirațională.

AR: –Ce trataţi în cărţile dumneavoastră, despre ce doriţi să vorbiţi lumii prin ele?

NV: -Nu toate lucrările mele literare reprezintă ținte spre lume. Unele sunt căi, altele sunt niște mijloace sau chiar revelații într-o abordare sistemică a realitații care ne înconjoară, dar toate la un loc constituie o cură psihologică care mă ajută să îmi petrec în mod plăcut timpul liber.

Debutul în roman a fost dedicat mamei mele, alte romane au punctat anumite experiențe de viață, volumele de poezie au fost dedicate unor femei. Literatura filozofică -proză, eseu sau poezie- au ca origine experiența dramatizantă a opt ani de spital, dintre care unul, bonus, petrecut în aceeași cameră cu un  mare filozof, decedat, din păcate, acum câțiva ani. Teatru am scris din experiența mea de conviețuire cu români de diferite naționalități, dobândită în spital, la institut și camera de comerț.

AR: –În teatru, eu nu v-am văzut jucând şi, sincer, teatru chiar nu vă văd jucând (şi dacă o să mă-ntrebaţi de ce, am să vă răspund, nu că nu consider c-aţi putea fi chiar şi un actor cu vocaţie, dar…), spuneţi-mi în ce piese aţi jucat, ce rol?

NV: -Aveți o bună intuiție! Actoria nu este, pentru mine, o țintă, ci o cale sau un mijloc. Problema principală a literaturii de astăzi este că se scrie mult, dar se citește puțin. Cunoscând cât de profund se citește un text care face obiectul unei piese de teatru, câtă atenție este dată de către regizori și actori, precum și de faptul că publicul preferă să vadă o piesă de teatru decât să citească o carte, am decis să-mi comunic anumite convingeri pe calea teatrului.

Scrisesem două scenete și o piesă,  în trei acte, dar nu se jucase niciuna. Am făcut demersurile ca acestea să se pună în scenă. Primul meu rol, ca actor, a fost în sceneta proprie “Scara”. Am mai avut două roluri: Eminescu, în spectacolul “Seniorii în direct”, și comentatorul, în piesa “Femeile lui Brâncuși”, ambele jucate la Teatrul Nostrum. Acum se repetă, la același teatru, piesa mea “Ioșca, Sică și Mitică”, fără participarea mea actoricească.

AR: –Rolul v-a fost impus de regizor, pe ideea că acel rol a văzut regizorul că vi se potriveşte, sau vi l-aţi ales singur?

NV: -Când Teatrul Nostrum a decis să joace sceneta “Scara”, cu un subiect profund filozofic, regizoarea Claudia Motea căuta să prindă cât mai bine substratul gândirii mele în disputa dintre un “El” și o “Ea” și pentru aceasta mi-a propus mie să susțin, actoriceşte, unul dintre roluri. Participasem, anterior, la un minicurs de actorie.

AR: –Dacă n-aţi fi fost inginer, profesor universitar, doctor în ştiinţă, mare şef la Camera de Comerţ şi Industrie a României şi la Intitutul de Cercetări și Proiectari Electrotehnice, unde v-aţi descurcat admirabil, credeţi că, în calitate de actor, v-aţi fi descurcat la fel de bine??

NV: -Dacă ar fi trebuit să trăiesc din actorie, aș fi făcut-o! Nu este o activitate usoară!… Acum, am o altă viziune asupra actorilor și actoriei decât o aveam înainte.

AR: –Aş vrea să-mi răspundeţi la o întrebare, pe care, desigur, n-ar trebui să i-o adresez unui om de ştiinţă, credeţi în Destin??

NV: -Da, dar cred și în ratarea destinelor. În viziunea sistemică, model filozofic introdus chiar de mine, destinul este doar valoarea prescrisă, atingerea lui depinde de căi, mijloace, resurse, percepție și logica legării acestora.

AR: –Vă-ntreb, fiindcă, părerea mea este că drumul dumneavoastră în viaţă, funcţiile înalte pe care le-aţi ocupat, fotoliile în care aţi stat, costumele la patru ace pe care, datorită funcţiei înalte în stat, aţi fost obligat să le purtaţi, poate când aţi fi vrut să v-aruncaţi într-o pereche de ginşi, nişte tenişi în picioare şi racheta de tenis în mână şi…pe-aci ţi-e drumul, la teren, nu în sala de teleconferinţe sau în şedinţe interminabile, a fost urmarea şi înfăptuirea a ceva prestabilit undeva de cineva?

NV: -Este o altă variantă a întrebării referitoare la destin!… Vă dau o altă variantă de raspuns. Cred în Dumnezeu, dar sunt un credincios deist nu unul panteist. Adică, Domnul te crează și… gata!… Restul depinde de tine, de cât ești dispus să te implicit, să depui eforturi.

AR: –Şi vă mai întreb şi pentru că ştiu că, la un moment dat, pe când eraţi elev, aţi fost bolnav, mulți ani. (Dacă nu doriţi, nu abordăm subiectul), că a trebuit să cam lipsiţi de la şcoală, de la ore, timp în care ceilalţi elevi parcurgeau liniştiţi temele şi şi le însuşeau. Presupun că pe-atunci, nici nu vă trecea prin minte c-o să ajungeţi ditai profesorul universitar, ditai marele şef la Insitutul de Cercetări (ups, ce rang înalt!!!), ori ditai şeful mare la Camera de Comerţ şi Industrie a României. Başca, ditai…inventatorul, şi, iată, şi un scriitor cu…câte cărţi publicate??

NV: -Nu aveam, atunci, astfel de revelații. Pentru a depăși momentele grele cauzate de boală, dar, de ce nu, și de plictiseală, învățam, citeam tot ce găseam prin biblioteca spitalului și discutam cu colegul meu de cameră,… filozoful. Dar, am avut așa ceva mai târziu, la cutremurul din 1977, când eram student și zburdam în tot ce făceam, după depășirea problemelor medicale. În toiul zdruncinării seismice a căminului, când toți dădeau din colț în colț să părăsească clădirea, m-a cuprins o liniște deplină, parcă cineva îmi spunea “Calm,… Dumnezeu nu te-a scos din calvarul spitalului ca să termini așa, mai ai multe de făcut în viață!”.

AR: –Aaa, să nu uit, sunteţi Coordonator de Doctorate la Universitatea din Târgoviște, după ce ani de zile ați fost și la Politehnica din București? Iată un al titlu de mare cinste! Dumneavoastră deţineţi titluri pe care ar trebui să le deţină vreo…5 persoane, sunteţi un fel de 5 în 1. Un fapt colosal! Acest lucru se-ntâmplă o dată la 200 de ani. Ce gândiţi despre acest lucru? Ce credeţi? Este o sârguinţă deosebită a dumneavoastră, o muncă susţinută cu scop précis, sau…mâna Destinului?

NV: -Ați găsit o a treia variantă de întrebare referitoare la destin, mă supuneți unui efort de a găsi o a treia variantă de răspuns! Ei, da, “Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă-n traistă” spun strămoșii mei de la țară.

AR: –Aş vrea să vă-ntreb despre Dicţionarul Douămiiştilor. Ştiu că aţi fost şi intiţiatorul Dicţionarului Scriitorilor Ingineri, publicat prin 2017, dacă nu cumva greşesc, deja pus în vânzare în Librăria Agir, de pe Bdul Dacia (în Piaţa Romană). Acum ce se vrea, de fapt, cu acest dicţionar al douămiiştilor?

NV: -Nu există o operă critică fundamentală asupra literaturii române de după anul 2000. Momentul este delicat, volumul de publicații este enorm, criticii consacrați nu se încumetă să abordeze o lucrare de un asemenea volum, nici nu au mijloace, și le este mai ușor să nege tot ce s-a publicat în această perioadă, pe motivul că nu are valoare. Criticii tineri, buni utilizatori ai tehnicii de calcul, fără de care lucrarea ar fi inabordabilă, nu au nici interes, nici chef să muncească atâta pentru o lucrare care, în contextul actual de evaluare academică, ar fi punctată mai puțin decât o publicație de câteva pagini într-o revistă cotată ISI. Așa că, neexistând o inițiativă, m-am gândit să folosesc abilitatea scriitorilor ingineri în a crea o bază de date cu ce s-a publicat în perioada menționată și să colaborăm cu anumiți critici recunoscuți pentru a face ceea ce se pricep ei mai bine, interpretarea datelor. Este necesar un mare volum de muncă și formarea unor echipe pe domenii literare ar fi de dorit.

AR: –Şi-a dat cumva domnull Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, acordul pentru acest dicţionar? I-aţi cerut măcar o părere?

NV: -Nu este nevoie de acordul nimănui. Nu i-am cerut părerea, dar i-am citit-o într-un interviu de pe la sfârșitul anului 2017, unde își manifesta nemulțumirea că oamenii de la care se aștepta să eleboreze o astfel de lucrare, de la Facultatea de Filologie, Uniunea Scriitorilor, respectiv România Literară, nu au făcut-o.

Pe vremea când eram tânăr, dacă profesorul coordonator îmi cerea să fac ceva, imediat mă apucam de treabă, astazi, chiar și doctoranzii mei, întreabă: “Cine plătește, domnule profesor?”.

AR: -Dar…altceva, de unde fonduri? Presupun că e mult de lucru la întocmirea unui aşa dicţionar. Scriitorii sunt mulţi azi, mulţi or să dorească să fie înscrişi, munca coordonatorilor de Proiect va fi una titanică? Cere timp, lecturarea cărţilor autorilor, întocmirea referatelor pentru aceştia, etc. Muncă. Pe ei cine-i plăteşte?? Sau…se face cumva pe bază de voluntariat, sau pe criteriul..”patria îţi va fi recunoscătoare”??

NV: -Un astfel de proiect, bine prezentat și fundamentat, sigur va găsi finanțare. Eu m-am oferit să mă ocup de finanțare, dar mulți dintre colegi s-au poticnit în orgolii.

AR: –La ce lucraţi în prezent? Ce faceţi exact? Sunteţi profesor la Universitatea din Târgovişte? Sunteţi coordonatorul Cenaclului Literar Ing., sunteţi publicist –aveţi rubrici în diverse cotidiane şi la reviste, cum ar fi Cronica Română, revista Cronos, în Convorbiri literar-artistice, în Bogdania, şi mai ştiu eu pe unde. Când aveţi timp pentru toate astea?? Când aveţi timp, cum faceţi să vi-l drămuiţi în aşa fel, încât să vă iasă, ştiind că pregătirea unui text pentru publicare necesită timp destul?…

NV: -Vine un timp în care “a munci degeaba” este preferabil la “a sta degeaba”! Eu am ajuns la acel timp.

AR: –Aaa, era să uit, ştiu, dar nu ştiu prea bine, că aveţi şi ceva …pământ, ceva vie, aşa-i??  Ne-aţi adus o dată la un Cenaclu un fel de…pălincă din struguri, făcută chiar de dumneavoastră. Ştiţi să faceţi aşa ceva??

NV: -Știu să fac și așa ceva!… Nu consum mult alcool, dar acela pe care îl beau, puțin dar bun, este făcut, artizanal, de mine.

AR: –Planuri de viitor??

NV: -Un pensionar nu-și mai permite să aibă planuri, poate ceva proiecte, dar, sigur, activități. Multe din acestea privesc domeniul literar, cu o înclinare predilectă spre filozofie.

AR: -Mulţumesc mult! Sănătate şi toate cele bune de la Dumnezeu!

(Interviu publicat în Cronica Timpului, iunie 2019)

 

Resturi (de Nicolae Vasile)

Resturi de fructe
sunt foarte multe,
resturi de pâine,
de azi pe mâine,
resturi de haine,
cârpite, dar faine,
resturi de cărţi
te-ajută să-nveţi,
resturi de eră,
pentru cine mai speră,
resturi de iubire,
ce vis subţire,
resturi de oameni,
flămânzi şi fameni,
resturi de viaţă
avem în faţă!…

Stau şi mă-ntreb,
mai avem ceva-ntreg?…

(Poezie publicată în Convorbiri literar-artistice nr. 10/2019)

 

Interviu cu scriitorul (medic-chirurg) Virgil Răzeşu


 

virgil razesu

Antoneta Rădoi: Domnule Virgil Răzeşu, ştiu că sunteţi medic, care este specialitatea dvs?

Virgil Răzeşu: Chirurgia generală.

A.R.: Unde aţi terminat medicina?

V.R.: La Iaşi.

A.R: Unde aţi practicat chirurgia? În ce oraş, la ce spital?

V.R.: În Piatra Neamţ, la Spitalul Judeţean.

A.R.: Unde v-aţi născut?

V.R.: La Brăila.

A.R.: Ce au fost părinţii dvs?

V.R.: Tata a fost funcţionar de bancă, iar mama casnică.

A.R.: Cum de aţi ajuns la Piatra Neamţ? Pe scurt, vă rog!

V.R.: După ce am terminat stagiul de medic de ţară, am făcut secundariatul la Arad, după care am ales Piatra Neamţ. La vremea aceea, toate posturile se ocupau în urma unor concursuri pe întreaga ţară.

A.R.: Eu v-am cunoscut în calitate nu de medic, ci de scriitor şi mă pot socoti fericită pentru ipostaza aceasta. V-am citit câteva din titlurile publicate şi mărturisesc, mi-au plăcut. Câte titluri aţi publicat ? Citaţi-mi câteva dinte ele.

V.R.: În afara cărţilor de specialitate, am scris 19 cărţi (6 romane, 4 cărţi de proză scurtă, câte 3 volume omagiale şi antologii, una de atitudine, una cu publicistica mea în două volume şi una de istorie a 35 de Reuniuni Chirurgicale organizate de mine) şi am tradus 7 cărţi din literatura universală. Fără îndoială că cel mai mult ţin la romanele mele („Prin vămile vieţii”, „Mic tratat de deflorare”, „Inelul pierdut”, „Glontele cu parfum de crini”, „Domnule Preşedinte” şi „Trandafirul albastru”) fiindcă socotesc genul respectiv cel mai reprezentativ pentru un scriitor. Evident, ca orice părinte care îşi iubeşte copiii, sunt bucuros că le-am putut aduce la lumină şi pe celelalate.

A.R.: Ce v-a determinat să scrieţi şi să publicaţi?

V.R.: Nu este uşor de răspuns la o asemenea întrebare, dar cred că este vorba de nevoia de co­mu­nicare, la o treaptă superioară, dincolo de cea imediată şi, evident, perisabilă.

A.R: Hmm, am aflat că aţi scris o carte, intitulată: „Umbra noastră cea de toate zilele”. Dvs. chiar aţi fost urmărit de securitate?

V.R.: Nu ştiu dacă termenul „urmărit” este cel mai potrivit fiindcă, efectiv, nu existau motive pentru o astfel de acţiune. Dar am avut un DUI (Dosar de Urmărire Informativă) pentru 4 ani de zile, aşa cum au avut milioane de români. Că dosarul respectiv nu avea, nici în clin, nici în mânecă, ceva cu siguranţa naţională, e altceva. Organul avea nevoie să se arate activ şi să-şi justifice existenţa.

A.R.: Ha, ha, ha… mă iscodeşte un  gând!! V-a picat sub bisturiu vreun securist?? Dacă da, ce gând v-a trecut când l-aţi văzut pe masa de operaţie??

V.R: Sigur că am avut asemenea pacienţi, dar cine ajunge pe masa de operaţie este dezbrăcat de haine, titluri, funcţii sau orice alte considerente, este un suferind care are nevoie de tine. In­te­re­sant este că nu mie îmi veneau în gând unele năstruşnicii, ci tocmai celor în cauză. Îmi amintesc de cazul unui jurnalist, victimă a unui grav accident de circulaţie, care a murit pe masa de operaţie, din cauza leziunilor interne. Una din mărimile partidului a întrebat-o pe una dintre colege: „ de ce a murit jurnalistul X? A fost așa grav sau fiindcă scria de rău de doctori la ziar?”. A primit răspunsul meritat: „Tovarăşa secretară, dacă ar fi să moară toţi cei care scriu de rău de doctori mulţi ar fi trebuit să-şi doarmă somnul de veci”. Cum poţi comenta asemenea întrebare? Ba pot să spun că tovarăşa nu era în stare de asemenea subtilitate şi foarte probabil că lucrurile au fost discutate într-un cerc mai larg şi mai înalt.

A.R.: Ce gând v-a trecut când i-aţi descoperit în Dosarul de la CNSAS, în 2008, pe delatorii dvs??

V.R: I-am împărţit în 3 categorii: prima, a plevuştii mărunte, care ar fi scris orice şi despre oricine, a doua a celor forţaţi de împrejurări sau de situaţia lor să scrie, şi a treia, cea mai impor­tantă pentru mine, a celor care au însemnat o mare dezamăgire. Şi nu i-aş fi acuzat dacă mi-ar fi spus să nu mă mir dacă o să-mi ajungă pe la ureche că au dat cu subsemnatul la adresa mea. Asta era singura pretenţie care i-ar fi disculpat faţă de mine. Nu uitaţi că era vorba de apropiaţi pentru care m-aş fi lăsat spânzurat…

A.R.: Aţi înfiinţat o editură. De ce aţi ţinut neapărat să vă poarte numele??

V.R.: Am întemeiat-o fiindcă am avut conştiinţa că, pentru a ne dezlipi mai uşor de trecut, fie­ca­re dintre noi trebuie să facă ceva în plus faţă de profesia lui. Ştiam că, în general, cuvântul scris era în mare suferinţă. Nu am o explicaţie specială pentru nume, dar aşa am gândit atunci.

A.R.: Cine manageriază, în fapt, editura „Răzeşu?”.

V.R.: Răspunsul este simplu: fac personal, absolut toate treburile editoriale. Apelez la colaboratori pentru situaţii speciale. Pot să spun că am editat mai puţine titluri decât aş fi putut, tocmai fiindcă am ţinut la calitatea cărţilor mele. Ce nu mi-a fost pe plac, am refuzat.

A.R.: Care este cea mai grea problemă a unui editor ?

V.R.: De departe, difuzarea cărţilor, ceea ce face ca ele să aibă o circulaţie restrânsă, mult sub posibilităţi. Ca să nu mai vorbim de comisioanele nejustificate pe care le percep difuzorii : 45% din valoarea cărţilor. Ce să mai rămână pentru tipograf, editor şi autor? Cel mai oropsit este autorul.

A.R.: Fiul dvs vă calcă pe urme în domeniul medicinei sau în domeniul scriitoricesc?

V.R.: Nu, el este constructor, iar în privinţa scrisului, cred că şi el va aştepta vremea când se va dedica în exclusivitate scrisului.

A.R.: Povestiţi, pe scurt, o întâmplare dramatică din viaţa dvs de chirurg! Vreun pacient… pierdut, ceva…

V.R.: Nu există intervenţie chirurgicală care să nu conţină o doză de dramatism, împărţit între  pacient şi operator. Cât despre pacienţii pierduţi, se spune că fiecare chirurg are în sufletul lui un cimitir. Nu este nici o exagerare, chiar dacă este vorba de un singur bolnav şi dacă a murit din cauza bolii sau a operatorului. Pot să afirm, cu toată sinceritatea de care sunt capabil, că ţin minte mai degrabă pacienţii pierduţi decât pe cei care au însemnat o reuşită. Este greu să aleg, dintre miile de bolnavi operaţi un anume caz. Pot aminti de un băieţel de 6 ani, strivit de roata mare a unui tractor. Supravieţirea lui a ţinut absolut de un fir de păr, dacă pot spune aşa, şi s-a datorat faptului că am putut să ajung (era o duminică dimineaţa) la spital în câteva minute.

A.R.: Şi acum una haioasă! Plizzz!…

V.R.: Aleg la întâmplare: în cursul unei reuniuni ştiinţifice, în cadrul raportului pe care-l sus­ţi­neam în sala teatrului, plin de specialişti din toată ţara, relatam o situaţie puţin întâlnită, delicată şi cu puţine soluţii, în care m-am aflat în timpul unei operaţii. Cineva din sală m-a întrebat: „ce-aţi făcut mai întâi ?”. Am fost prompt: „mai întâi … m-am scăpat pe mine”. Desigur, hazul a fost nemaipomenit, suficient pentru a demonstra dramatismul despre care vorbeaţi.

A.R.: Despre ce vă place să scrieţi în cărţile dvs. sau, mai bine zis, ce este predilect în scriitura domniei voastre?

V.R.: Cred că izvorul scrierilor mele este unul singur: VIAŢA. Sub infinitele ei variante şi posibilităţi. Pot afirma, fără nici o exagerare, că am trăit şi propria viaţă dar şi pe a pacienţilor mei, şi cum nimic din ce m-a înconjurat, în viaţa de fiecare zi, nu m-a lăsat indiferent, iată suficiente surse de inspiraţie, de care am beneficiat.

A.R.: Câţi ani de chirurgie aveţi în spate? Cât aţi „tăiat” în carne vie??, ca să zic aşa, mi-aţi putea spune o cifră, câte vieţi aţi salvat cu bisturiul? Aproximativ?

V.R.: Am fost chirurg timp de 44 de ani. Cât priveşte numărul de pacienţi, acesta urcă la câteva zeci de mii. Spunea un critic: „cât o localitate de mărime mijlocie”. Am avut, cândva, orgoliul (nu cred că sunt singurul) de a ţine evidenţa intervenţiilor practicate, dar am abandonat. Chi­rurgia nu înseamnă numai intervenţii propriu-zise, ci şi îngrijirea unor pacienţi cu boli chirurgicale, înseamnă şi bolnavii operaţi de tine dar şi ai altora, înseamnă şi transmiterea unei experienţe către alţii şi încă multe altele.

A.R.: Vi s-a întâmplat să daţi cuiva vreun verdict pe care să-l regretaţi sau să respingeţi vreun pacient, să-l trimiteţi acasă spunându-i: „nu mai ai nicio şansă, nu mă bag!”?…

V.R.: Categoric, nu ! Medicul nu are voie să dea asemenea verdicte şi este condamnabil dacă o face. Numai Dumnezeu şi viaţa hotărăsc sfârşitul cuiva. Am avut pacienţi de care am fost încântat pentru ce am făcut, despre care aveam convingerea că vor trăi mult şi bine şi care s-au prăpădit după câteva luni, după cum şi alţii cărora le-am făcut o intervenţie limitată, de nece­sitate, fiindcă nu era posibil altceva, şi care au supravieţuit un timp neaşteptat de mare. Cea de a doua întrebare merită o nuanţare: nu m-am ferit niciodată de cazurile grele sau foarte grele, decât dacă m-am socotit depăşit. Dimpotrivă, m-am implicat în ele, pentru simplul motiv că ştiam că voi face tot ce este posibil, fără să mă gândesc că prestigul meu ar avea de suferit în caz de eşec. Nu contest că există şi asemenea practicieni care nu se angajează în cazurile dificile, ca să nu-şi strice statisticile sau re­nu­mele. Nu vreau să faceţi din mine un chirurg ideal, fiindcă nu am fost. Am avut limitele mele şi m-am bucurat când am fost conştient de ele. Pe de altă parte, ne mirăm de medicii din alte părţi care  împărtăşesc diagnosticul adevărat pacientului şi viitorul lui. Noi ascundem bolnavului adevărul şi îi oferim un diagnostic de complezenţă, uneori chiar la rugămintea expresă a familiei. Este greu de tranşat între o situaţie şi alta, fiindcă totul depinde de educaţie, tradiţie, obiceiuri şi altele.

A.R.: Aveţi idee cam câte lacrimi de bucurie aţi adus pe obrajii şi pe sufletele pacienţilor salvaţi şi pe cele ale aparţinătorilor lor?

V.R.: Nu, nici vorbă, nu se pot face asemenea aprecieri. Dar consider plânsul una dintre marile daruri cu care omul a fost înzestrat şi în nici un caz o dovadă de slăbiciune. Lacrimile pot fi şi de bucurie şi de necaz.

A.R.: Domnule Virgil Răzeşu, cum v-aţi simţit atâţia ani în pielea chirurgului Virgil Răzeşu?

V.R.: Cinstit vorbind, m-am simţit bine sau foarte bine, cu excepţia cazurilor în care am fost de­păşit de situaţie şi am fost nevoit să înclin steagul. Cred că dintre toate specialităţile medicale, chirurgia se bucură de o particularitate, care este agreată de bolnavi, aceea a rezultatului mult mai prompt, da sau ba, al actului terapeutic, chiar dacă el implică mai multă suferinţă.

A.R.: Cum vă simţiţi acum, când aţi înlocuit bisturiul cu creionul (tastatura)?? Tăiaţi şi acum, cu acest, nou instrument chirurgical, în ”carne vie??” Sau sunteţi blând cu gangrena societăţii??

V.R.: Ce bine ar fi dacă am putea modela societatea, folosind asemenea instrumente cu efect prompt! Din păcate, viaţa este mult mai complexă şi mult mai greu de adus la parametrii doriţi de majoritatea cetăţenilor. Neapărat că şi societatea dispune de instrumente de dirijare sau de con­ducere, dintre care cel mai important mi se pare educaţia, un capitol la care stăm destul de prost şi pentru care facem foarte puţin.

A.R.: Ca chirurg, aţi publicat ceva important?? Ce anume?

V.R: Mă pot lăuda cu aşa ceva. Am scris „Chirurgie generală – vademecum pentru examene şi concursuri”, o carte unicat în literatura noastră de specialitate, special concepută pentru pregătirea unor concursuri sau examene, de care un specialist nu este lipsit. Este o carte de căpătâi, supranumită „Biblia de la Piatra Neamţ” (sigur pentru chirurgi), cu 3 ediţii şi cu 16.000 de exemplarte vândute, ceea ce este foarte mult. …

A.R.: Felicitări! Aaa, era să uit! Aţi participat cumva la simpozioane sau alte manifestări chirurgicale? În ţară sau în străinătate?? Unde anume?

V.R.: Am fost prezent la foarte multe reuniuni ştiinţifice, respectiv la cca 200, dintre care 37 au avut loc aici, la Piatra Neamţ, în propria organizare. În rest, mi-am cunoscut ţara în cadrul unor asemenea manifestări. Nu mă pot lăuda cu prea multe ieşiri peste graniţă, fiindcă la vremea maturităţii profesionale, nu mi s-a dat voie să ies din ţară, nici măcar în ţările socialiste. După revoluţie am fost la Paris, Amiens, Rouen, la Viterbo, în Italia şi cam atât.

A.R.: Acum, că aţi renunţat la bisturiu, veţi mai participa la conferinţe, la simpozioane medicale?

V.R.: Sigur, cea de a 38-a ediţie va avea loc la sfârşitul lunii iunie la Moineşti, în tandem cu „Zilele Medicale” ale acestuia.

A.R: De cât timp aţi renunţat la bisturiu?

V.R.: De 14 ani, din 2003.

A.R.: Presupun că sunteţi destul de cunoscut la Piatra Neamţ, unde aţi profesat, dar ca scriitor cum stă treaba în „provincie”? Mass-media vă promovează? Aţi avut lansări de carte? Serate literare??  Sunteţi invitat la Emisiuni TV? Scriu ziarele despre scriitorul Virgil Răzeşu??

V.R.: Nu mă pot plânge de asemenea acţiuni, dar pot spune că, în ţară, am fost mai cunoscut ca chirurg şi mult mai puţin ca scriitor. Şi asta fiindcă statutul de scriitor ţi-l conferă alte foruri care, din păcate, numai grija mea nu o au şi datorită difuzării greoaie de care vorbeam..

A.R.: Publicaţi cumva în vreo Revistă locală?

V.R.: Da, evident, sunt prezent în ziarele şi revistele locale, destul de frecvent în „Viaţa Medicală”, dar nu şi în revistele literare, unde este aproape imposibil de pătruns.

A.R.: Ştiu că aţi avut o prezentare de carte/autor, la Bucureşti, la Casa de Cultură Calderon, fiind invitat special al Editurii Betta, manageriată de editorul Nicolae Roşu, eveniment la care am avut şansa şi bucuria să vă întâlnesc. Cronicarii literari prezenţi la acest Event (am văzut cel puţin 3!!) au scris, au publicat pe undeva, prin vreo Revistă, măcar o cronicuţă despre scriitura lui Virgil Răzeşu?

V.R.: Din câte ştiu, nimic nu a transpirat în paginile unor reviste literare.

A.R.: Cum v-aţi simţit la Bucureşti, la acel Event?

V.R.: Foarte bine, nu aveam cum să mă simt altfel, între oamenii de condei şi colegii prezenţi.

A.R.: Când aţi acceptat invitaţia editorului Nicolae Roşu, de la Ed Betta, aţi avut aşteptări de la acest Event?

V.R.: De la sine înţeles dar … mai departe, nimic nu ţine de dorinţele mele.

A.R.: Ce planuri de viitor are scriitorul Virgil Răzeşu? Pentru perioada imediat următoare ? Ce-aveţi la sertăraş numa’ gata de publicat??

V.R.: Foarte curând voi publica cel de al treilea volum de „Mărturii”, care cuprinde publicistica ultimilor doi ani de zile. Evident că sertarul de care vorbiţi are în pregătire un nou roman.

A.R.: Stimate domn, am un milion de curiozităţi legate de doctorul Virgil Răzeşu dar şi de scriitorul cu acelaşi nume, însă întrebarea la care vreu să-mi răspundeţi pozitiv este: veţi fi prezent anul acesta la Gaudeamus??

V.R.: Ca editor, nu cred că pot realiza un stand propriu. Ca scriitor, încerc să fiu prezent, iar ca organizator, poate că voi reuşi să realizăm un stand al scriitorilor nemţeni, ceea ce ar fi foarte benefic pentru mai mulţi…

A.R.: Vă mulţumesc şi Îl rog pe Dumnezeu să vă dea viaţă îndelungată, cu sănătate deplină, ca să bucuraţi cu scriitura dvs cel puţin tot atâtea inimi câte s-au bucurat de bisturiul pe care l-aţi mânuit, sunt convinsă, cu măiestrie!

V.R.: Vă mulţumesc şi eu pentru curiozitatea Dvs., pentru urări şi pentru modul în care încercaţi să-mi conturaţi statutul de scriitor.

A.R.: Succes! Sănătate!