Posts Tagged ‘de la lume adunate’

ACATIST lui…EMINESCU!!!


Am descoperit că cineva, nu spui cine -deocamdată; dar vă spun că e o doamnă, care nu-şi declină numele întreg, ci semnează cu un NICKname, e drept că-şi pune şi o poză pe coperta 4, dar o poză neidentificabilă…-, a întocmit mai multe Acatiste, dedicate diferitelor personalităţi româneşti, mai actuale sau din vechime, începând cu Zalmoxe (şi toţi ai lui; există Acatist pt Deceneu, pt Burebista etc) şi nu ştiu dacă să râd sau să plâng. Ba încă i-a fost alcătuit şi un Acatist omului, unde, la finalul acatistului, nu se mai roagă omul lui Dumnezeu, ci, culmea, Dumnezeu se roagă omului!!  Rău a mai ajuns şi Dumnezeu!! Să se roage El de cel pe care l-a creat!!! Asta da treabă!!!…

Oameni buni, ori eu m-am dus cu capul, şi nu mai înţeleg lumea,  ori unii dintre semenii mei sunt rău de tot duşi cu …ţiglele de pe casă!!

Şi ca şi cum Acatistul omului şi Acatistul lui Zalmoxe, în posesia cărora intrasenm, mai acum vreo două luni, nu erau îndeajuns, ieri primesc Acatistul lui Eminescu!!

Am crezut că m-a lovit un meteorit!! Băi nene, aşa de mult ne-am scrintitără cu căpuţu`, încât nu mai facem diferenţa între una şi alta??..

Ştiu că toţi, dar cu precădere poeţii şi pretinşii poeţi, la unison, şi toţi literaturiştii, se întrec, cel puţin de două ori pe an, (în ianuarie şi în iunie) să-i aducă, care mai de care, osanale lui Eminescu,  poetul nostru naţional, dar să ajungi cu adulaţia până acolo încât să-i faci Acatist, cred că e deja…prea mult!! Şi cred că şi bietul Eminescu se-nvârte-n mormânt!!

Mai mult, persoana aceasta „cu idei”, nu se limitează doar la a-i creiona un Acatist (mă şi văd stând în genunchi şi rugându-mă lui Eminescu ca să obţin favoruri de la Dumnezeu!! Şi nu să stau oriunde, ci la mormântul lui din Bellu, unde nici măcar ţărână din fostul lui mormânt nu cred că s-a adus!!), ci, pe una din pagini propune…canonizarea lui!!

Nu-mi rămâne decât să zic: mare-i Grădina …

Studiu asupra drepturilor de autor…


(Notă: Art preluat de pe pg de Facebook a dlui Marian Nencescu -critic literar, filolog)

M Nencescu vb la Carturesti 333

La 20 „ghenare” 1869, Vasile Alecsandri (1821-1890) îi scria, într-o epistolă, amicului său Iacob Negruzzi (1842-1932), director al Convorbirilor literare dacă poate să-i indice un posibil editor al operelor sale dramatice : „Caut un editor căruia să-i las tot beneficiul vânzării, dar care să-şi asume osteneala şi cheltuiala tiparului. N-ai putea să-mi găseşti un asemenea juvaer ? (s.n.)”. Câteva zile mai târziu, la 10 februarie, acelaşi an, poetul îi mulţumea binevoitorului său amic în următorii termeni : „Cristofor Columb a descoperit America. Dumneata ai făcut o descoperire şi mai rară ! Ai descoperit un editor de opere literare”.
Problema, aparent simplă şi cu un substrat mai degrabă comercial, ne duce cu gândul la o situaţie cvasi-valabilă şi azi şi anume la raportul, nedeplin clarificat, între autor şi editor şi, în subsidiar, asupra dreptului proprietăţii literare, aspect cu totul nou în legislaţia vremii, rezolvat la noi încă din 1862, când apărea prima Lege a presei din ţara noastră, copiată în mare măsură după cea franceză, din 1793, susţine marele jurist Constantin N. Hamangiu (1869, Bârlad – 1932, Bucureşti), menită a atenua, în parte măcar, veşnicele şi încordatele relaţii dintre autori şi editori, pe de o parte, şi, indirect, cele între jurnalişti şi patronii de presă. Faptul că în România, deşi cu întârziere faţă de Franţa, dar cu un substanţial avans faţă de Italia (1882), Belgia şi Ungaria (1886) şi Rusia (1888) s-a aliniat acestor cerinţe a contribuit, indirect şi la dezvoltarea climatului literar şi jurnalistic din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai ales că disputa asupra produselor „rupte din inima şi sufletul artiştilor” a continuat să stârnească pasiuni. Cu toate acestea, în opinia lui Hamangiu : „E datoria noastră a ne gândi şi la dânşii, la drepturile ce în mod natural şi logic au asupra producţiilor intelectuale ale talentului şi geniului lor” (Scriitori şi artişti. Studiu asupra drepturilor lor, Bucureşti, Editura Librăriei Carol Gobl, 1897, p. 10).

Inutil..de Dumitru Grui


Inutila aşteptare (i-aş fi zis eu…)

Dumitru Grui insă a intitulat-o…

Inutil

Te-aştept, inutil, într-o gară
te-aştept, la un tren personal,
în liniştea serii, doar clipa mai zboară,
peronul e gol şi totu-i banal….

Nici oameni nu sunt, iar trenuri nu vin,
doar gândul spre tine mă poartă,
ce greu trece timpul, e chin
când aştepţi la o linie moartă!

Nu cred c-ai s-ajungi, dar cum mai arăţi?
Eu am să fiu cu o floare în mână.
Venit-am, acum, ca şi-n alte dăţi
şi-am să mai stau, poate-un veac, poate-o lună…

Te-aştept, inutil, într-o gară,
nu cred c-ai să vii şi nici n-are rost!
Departe, prin ani, se-aude o moară
cum macină timpul ce încă n-a fost…

Nici şine nu sunt, iar trenuri nu vin,
E frig, e pustiu… şi cine s-apară?
Aiurea, prin timp, aud un suspin
iar eu înc-aştept, inutil, într-o gară…

Dumitru Grui
25.04.2017

dumitru grui

Din cugetările unora…


Eu nu pot fi frate cu cei ce calcă în picioare Cuvîntul lui Dumnezeu! Atîta timp cît te dai la mine „luminat” şi nu eşti…

Principalul tău merit că eşti „credincos” este acela că te laşi muls, de bunăvoie, ca oaia, ca vaca. Şi eşti bucuros! Fii, aşadar, bucuros în bucuria ta!…