Posts Tagged ‘critica literara’

„Convorbiri literar-artistice”, revistă; unde e de gasit…


Revista „Convorbiri literar-artistice”, al cărui redcator şef sunt, o puteti solicita la adresa de mail: antoradoi@yahoo.com, sau lasati mesaj aici.

 Va prezint, partial, revista nr 1>

 

Editorial

(Antoneta Rădoi, redactor-şef)

Bună să vă fie inima dragi cititori!        

Într-una din zilele binecuvântatei luni septembrie, literele s-au adunat, au ţinut sfat şi-au decis să devină cuvinte şi cuvintele text şi, iată, trei luni mai târziu, în acest minunat decembrie,  Convorbiri literar-artistice şi-a făcut  apariţia în lumea… cuvântului tipărit!

A venit pe lume într-o vreme a unui secol, XXI, bântuit de priorităţi materiale, vreme în care, parcă nimic nu-i este prielnic, dar noi, colectivul redacţional, câţiva oameni inimoşi, cu care veţi face cunoştinţă pe parcursul timpului, pe măsură ce veţi răsfoi paginile, vrem, avem toată deschiderea sufletească şi toată dorinţa să răzbim, şi vom răzbi, prin talentul şi dăruirea celor ce vor avea rubrici şi/sau vor publica texte în revista noastră, vom răzbi şi vom deveni din mici mari, prin efortul susţinut şi perseveranţa iniţiatorilor proiectului. Deşi bani nu sunt, DELOC –aş putea zice-, noi pornim nu de la zero, ci cu mult sub zero la capitolul bani, dar nădăjduim ca spiritul şi dăruirea fiecărui autor să se-adune într-un buchet mare şi…să înflorească, fiindcă, ştiut este, unde-s doi sau trei uniţi întru spirit, acolo e şi Spiritul Însuşi, Care va da zvâc lucrului mâinilor noastre, iar pământul în care am însămânţat în toamnă va da roade bogate în viitor. Revista Convorbiri literar-artistice este un proiect demult iţit în inima şi mintea mea, dar, iată că, în sfârşit, e pus pe curpen!!! şi nădăjduiesc să crească şi să  fie multora spre bucurie şi folos!

Personal, îmi doresc ca această Revistă să fie una în care, şi prin care, să promovăm libertatea de expresie a …talentului literar autentic, libertatea de expresie a tot ceea ce reprezintă ARTĂ: arta bunului simţ şi a frumosului, fie în literatură, fie în muzică, fie în teatru sau în pictură, fie în orice alt domeniu în care Dumnezeu şi-a investit Talanţii Săi în om, în fiecare dintre cei ce vor fi aleşi să publice aici! În Convorbiri literar-artistice vom publica talente reale.

Dorim să strângem în paginile revistei creaţii literare contemporane, vom face loc şi noului-val, debutanţilor talentaţi, şi vom publica chiar şi texte  ale unor oameni care nu au publicat niciodată vreo carte şi vom căuta să publicăm şi din textele scriitorilor  consacraţi ai literaturii române şi chiar din textele literaturii universale, în măsura în care paginile revistei ne-o vor permite. Vom publica TEXTE, creaţii, nu NUME! Nu ne alegem criteriu de publicare al unui text după numele celui care l-a întocmit sau după vreo funcţie bine cotată pe undeva a autorului, ci după talentul lui. Vrem să primeze valoarea textelor! Am decis şi ne vom strădui să publicăm condeie!! La fel va fi şi la capitolul muzică, teatru, grafică etc. Vrem să mergem la drum cu creatorii de frumos şi durabil! Ştiu, e un vis, dar ştiu că prin efortul susţinut şi perseverenţa oamenilor alcătuiţi frumoş sufleteşte şi dăruiţi frumosului, cât şi prin strădania mea personală, (atât cât voi putea, voi da TOTUL pentru Revistă), vom izbuti şi vom împlini acest vis, care poartă frumosul nume: Convorbiri literar-artistice.

*

Dialog şi valoare

Victor Atanasiu- critic literar

Opţiunea pentru titlul revistei noastre nu e deloc fortuită. E vorba de convorbiri, nume aflat în tradiţia celei mai glorioase reviste literare de la noi, Convorbirile literare junimiste, care au fost de fapt ale lui Maiorescu, Eminescu, Creangă, şi e destul să-i citez pe aceştia, pentru a evidenţia că strălucirile beletristicii naţionale au fost acolo. Nu e vorba doar de urmarea respectuoasă a unei tradiţii, ci de ideea însăşi de convorbiri, aşadar dialog între artişti din generaţii, dintre diverse arte, stiluri, curente, programe estetice.                                                                                                                                                    Convorbirile noastre sunt literar-artistice pentru că au la fel de bine în centrul atenţiei şi alte arte în afara literaturii.                                                                                                                                                                        Esenţial însă este preocuparea pentru valoare, care să primeze, cum ne învaţă tot Maiorescu cu „degetul său de lumină” (E Lovinescu), de oriunde-ar fi, şi indiferent de treapta de afirmare la care se află oricine, indiferent dacă este deja un creator, un nume, sau aspiră să fie un creator, un nume. Suntem plini de nădejde că ascendentul valorii pe care îl avem în atenţie să se constituie într-o serioasă premiză ca revista noastră să fie valoroasă!

*

 

 

BUN VENIT, CONVORBIRI LITERAR-ARTISTICE!

Aureliu Goci /critic literar

 

Niciodată nu vor fi prea multe reviste de cultură, niciodată nu va fi inflaţie de pagini scrise cu talent şi gust de tineri autori care asediază Cetatea Literelor.

Să ai succes, „Convorbiri literar-artistice”, să ai colaboratori înzestraţi, să ai condeie echilibrate şi strălucitoare, să fii îmbrăţişată de talente dinamice, cu viitor în literatura românească!

Şi poate, cu acţiunea ta de acum, să apropii acel aşteptat viitor, în aşa fel încât el să vină mâine, nu poimâine!

Cu prietenie,

AURELIU GOCI -critic literar

 

*

      O convertire          

Marian Nencescu; doctor în filologie

 În luna ianuarie 1960, notează Nicolae Steinhardt (n. 29 iulie 1912, Bucureşti – d. 30 martie 1989, Baia Mare) în Jurnal personal, redactat între 1971-72, la Bucureşti, şi editat postum sub titlul Jurnalul fericirii (ed. I, cu note, prefaţă şi biobliografie de Virgil Ciomoş şi Virgil Bulat, Cluj Napoca, Ed. Dacia, 1994), la puţine zile de la internarea la Malmaison (celebrul loc de detenţie din Bucureşti, situat pe dealul Uranus, azi demolat în urma construirii Casei Poporului – n.a.) şi la doar câteva zile după aflarea veştii condamnării la treisprezece ani de muncă silnică (dintre care a efectuat doar cinci – n.a.), fostul avocat şi scriitor de etnie israelită ia decizia radicală de a se converti la creştinism, alegând deliberat cultul ortodox („Nu m-am putut opri de a nu avea un rictus nervos de teamă că nu e deloc probabil să rezist până la capăt şi că ar fi bine să mă botez”– Jurnalul fericirii, varianta a II-a, manuscris din Arhiva Mânăstirii Rohia).                                     În consecinţă, face apel la arhimandritul Mina Dobzeu, coleg de celulă, care îi acordă primele lecţii de catehizare şi care îl pregăteşte pentru taina botezului, chiar la faţa locului, adică în celula nr. 18, de la Malmaison. Ceremonia propriu-zisă a convertirii are loc la 15 martie 1960, la întoarcerea „de la aer”, adică exact în momentul când, după socoteala participanţilor, „caralii erau mai ocupaţi”. În consecinţă, tocmai când puhoiul de deţinuţi era mai mare, părintele Mina a înşfăcat o cană de metal cu smalţul ciobit, plină cu apă „viermănoasă” şi, în prezenţa a doi martori (preoţi greco-catolici), a săvârşit ceremonialul sfânt „la repezeală, dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desăvârşită, rostind cuvintele trebuitoare şi făcând semnul crucii”. A fost un gest receptat de proaspătul creştin în următorii termeni : „Mă nasc din nou din apă viermănoasă şi din duh rapid”.

Botezul, săvârşit în clandestinitate, şi lipsit de elementele consacrate – cufundarea  în apă şi mirungerea – este însă perfect valabil şi i-a oferit beneficiarului zile  grele în detenţie, dar şi nopţi cu somn liniştit. În esenţă, Steinhardt a explicat personal „misterul” convertirii sale atât în unele pagini substanţiale din Jurnalul fericirii, cât şi, mai detaliat, într-o scrisoare privată, adresată lui Emil Cioran, datată 5 mai 1986 : „Eu am fost lovit de clarviziune târziu, în închisoare, când mă apropiam de 50 de ani şi când nimic nu mă pregătise, ba chiar din contră,  pentru lovitura adevărului” (v. Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Cluj Napoca, Ed. Dacia, 1993, p. 220). În închisoare, Steinhardt descoperă că libertatea individuală este condiţionată de aplicarea legilor moralei şi că un individ fără libertate este „o caricatură, un locuitor al iadului”. Tot cu acest prilej înţelege că libertatea nu este un fetiş, un lucru ce trebuie cultivat până la absurd, ci un obiect „preţios şi fragil” ce trebuie conservat. În acest sens, atinge şi problema predestinării, constatând, pe urmele Apostolului Pavel, că fiinţa umană se aseamănă cu acele vase de cinste de care vorbeşte ucenicul lui Hristos şi că mântuirea nu este decât o nouă ipostază a fatumu-lui. În consecinţă,  fratele Nicolae constată, că după creştinare este un „alt om”: „Am intrat în închisoare orb . . . şi ies cu ochii deschişi, am intrat nemulţumit, şi ies cunoscând fericirea, am intrat nervos, suspcios, sensibil la fleacuri, şi ies nepăsător “.(Jurnalul, op.cit., p. 302). Problema fundamentală în acest context nu e atât credinţa lui Steinhardt, reală, pe cât ne este omeneşte cu putinţă să apreciem, cât devenirea românească întru fiinţă a marelui moralist și gânditor neo-creștin.

Astăzi,  când ne aflăm în momentul zero al plecării în lume a unei noi publicații cultural-literare, nu putem să nu ne gândim la gestul simbolic al lui Steinhardt de a se mântui întru Hristos, chiar în ceasul marilor întrebări. Trăind, la rândul nostru, emoția începutului, parcă simțim  taina unui nou botez  spiritual. Fie ca noua publicație, ce vine azi în fața cititorilor ei înveșmântată în haina Duhului divin, să răspundă întrebărilor și dilemelor firești ale iubitorilor de cultură.  Să fie un Sfânt botez cultural binecuvîntat de Dumnezeu, iar noul prunc literar să aiba viață lungă și ferită de urgii și pizme omenești.

Drum lin şi deplină devenire întru ființa românească !

*

Un pum de inimi                 

 Aura Dan; Scriitoare.  

                                                           

(Redactor adjunct)

 

Un pumn de inimi care s-au întâlnit, la început, virtual, şi care, aparent, nu au nimic în comun, dar care scriu cu tocuri diferite înmuindu-şi peniţa în aceeaşi cerneală. O cerneală care-şi va lăsa urmele-n timp, o cerneală care va striga lumii despre literatură, pictură, muzică, teatru şi film, evenimente mai mult sau mai puţin importante, modă şi trai…

Un pumn de inimi care bat în acelaşi ritm, în acelaşi timp pentru tine, cititorule, ca tu să ţii în mână Revista „Convorbiri literar-artistice”, o revistă dintr-un noian de reviste de profil, ce se doreşte a fi scrisă şi tipărită cu simţ de răspundere şi promptitudine, a fi un etalon pentru literatură şi artă într-un ansamblu larg pentru delectarea ochiului, minţii şi sufletului. O revistă în care vei găsi editoriale, articole, critică despre scriitori şi scrieri, instantanee şi… cultură la cafeaua de dimineaţă într-un Bucureşti al secolului XXI.

De ce a văzut lumina tiparului revista „Convorbiri literar-artistice”? Fiindcă acest pumn de inimi are de spus ceva, iar tu, cititorule, dacă nu vei citi, vei pierde. Aşadar, vă propun să răsfoim împreună revista „Convorbiri literar-artistice”, căci în acest fel vom răsfoi acest pumn de inimi şi de idei şi ne vom culturaliza, sporovăind unii cu alţii şi unii despre alţii şi despre ce mai e nou sub soare!…

=

 

Alexandru Nicoară; drd. în Teologie

                                                         

(Redactor adjunct)

    Încotro educaţie?…

Pe zi ce trece interesul copiilor pentru şcoală este într-un regres continuu. Plimbările în Mega-mall, jocurile online, interesul cât mai crescut  faţă de modă şi altele au acaparat viaţa tinerilor. Latura financiară a devenit obsesivă pentru majoritatea. Trebuie să recunoaştem că societatea secularizată şi materialistă din ziua de azi stimulează în copii latura pecuniară. Visăm bani, haine, maşini de lux şi case grandioase. O stare de nemulţumire apasă peste sufletul românilor. Construim case grandioase lipsite de “gust” arhitectural care nu au nimic în comun cu sufletul şi tradiţiile noastre naţionale. Am avut ocazia să păşesc în numeroase locuinţe. Case imense, multe camere, dar încălzite “pe alocuri” ca la meteo. În multe dintre ele  stăpân e frigul. Ne este foarte greu să ne acceptăm situaţia financiară. Modestia a apus de mult!

Alergătura aceasta după bani influenţează educaţia. Părinţii au câte două sau chiar trei job-uri. Cum să mai ai timp de copii când pleci la 7 dimineaţa şi revii la 10 seara? De copii cel mai mult se ocupă bunicii. Foarte mulţi părinţi neglijează educaţia copiilor fără să conştientizeze faptul că mai târziu vor trebui să suporte efectele acestei nepăsări. Educaşia se aseamănă foarte bine cu agricultura, unde punctul de plecare este sămânța (moştenirea genetică), dar deloc neglijabile sunt lucrările câmpului (educaţia). Nu întâmplător la începutul anului şcolar, la ora de religie, se citeşte Pilda semănătorului (Matei cap. 13, 1-15).

Ce înţelegem prin educaţie? Educaţia este totalitatea metodelor, procedeelor şi măsurilor utilizate conştient în vederea structurării omului. Ea transmite imagini şi idei, cunoştinţe şi structuri, tehnici de gândire, valori morale şi estetice, modele atitudinale, norme şi principii de comportament. Pentru dezvoltare educaţia reprezintă un factor determinant.                                                                                    Nu trebuie să înţelegem eşecul şcolar ca fiind un eşec exclusiv al elevului, al incapacităţii sale (Pantelimon Golu, Psihologia învățării și a dezvoltării, Editura Fundaţiei  Humanitas, 2001, p. 144). Observăm ce poate ereditatea şi apoi ce reuşim să construim prin educaţie. Până la intrarea în şcoală, decisive sunt influenţele familiei, cu toate că acţionează şi influenţele grădiniţei, ale străzii şi celelalte medii pe care le frecventează copilul.                                                                                           Cred că una dintre multiplele probleme ale învăţământului românesc ar fi neglijarea laturii formative a educaţiei. Cu ce te ajută să ai foarte multe informaţii cănd dimineaţa uiți să îţi saluţi profesorul cu un “Bună dimineaţa”?                                  Dacă altădată elevul îşi dorea să ajungă învăţător/oare (profesor/profesoară), astăzi nici nu vor să audă de aşa ceva. Părinţii nu îi încurajează pe copii spre profesorat, argumentând că a fi profesor înseamnă a muri de foame. Am întâlnit copii care îşi doreau să devină profesori. Un elev al meu mi-a mărturisit plângând că nu-l lasă mama să se facă profesor, fiindcă ea nu vrea ca fiul ei ajungă un muritor de foame. Copilul este influenţat de tot ce aude, vede, simte şi trăieşte.

Elevii simt frustrările doamnei lor învăţătoare/profesoare legate de neajunsurile financiare. Nu copiii sunt vinovaţi că în sistemul de învăţământ nu sunt bani. Şi modest se poate trăi frumos, dar copii nu mai ştiu astăzi ce e modestia!!  Circulă pe internet un filmuleţ despre modestia elevilor din Japonia. Într-un after school cei mici spălau parchetul sălii de curs şi singuri îşi puneau ciorbiţă în castronaşe. Copiii sunt crescuţi pentru a deveni ulterior cetăţeni model. În Japonia pe tot parcursul şcolii, până când termină liceul, elevii se ocupă şi de curăţenie. Dar mamele japoneze îi încurajează pe copii: “Hai, ştiu că poţi să faci singur!”. În Romania însă mamele îşi duc odraslele la şcoala până în anii de liceu, omiţând că rolul mamei este acela de a învăţa copilul să se descurce singur şi de a forma un viitor adult responsabil.

O altă migrenă a societăţii este vorbirea de rău a cadrelor didactice. Aud prin mijloacele de transport cum părinţii vorbesc în batjocură despre profesori în faţa copiilor. Se naşte întrebarea: “Când să-şi asculte părinţii? Atunci când batjocoresc autoritatea didactică în faţa lor  sau atunci când spun: “Mami, să o asculţi pe doamna”? Toate acestea sunt împotriva propriului copil. Acesta pierde respectul faţă de cadrele  didactice, faţă de şcoală şi faţă de cultură, în general. Părinţii mei nu mi-au permis niciodată să comentez un cadru didactic. Ce hotăra dna învăţătoare la şcoală era mai sfânt decât “TableleLegii.

Generaţia de astăzi este destul de dificilă şi pretenţioasă. Elevii nu sunt receptivi la discursul profesorului, fiindcă li se pare “plicticos” şi “ nu are fundament în realitate”. Ca profesor de religie am încercat să reactualizez toată  învăţătura Bisericii. Totul a plecat de la întrebarea elevilor: “Cu ce mă ajută acest lucru în viaţă?”.

În învăţământul românesc există foarte multe figuri care nu au nimic în comun cu sistemul. Ca profesor nu-i suficient să fii licenţiat. Ai nevoie de dragoste nesfârşită faţă de copii, răbdare cât muntele Everest şi o personalitate foarte bine conturată!

*

Reclame

Cîteva dintre interviurile Antoanetei din 2016…


Poeta Victoria Milescu…Cenusa verii


„Cenusa  verii”, cartea de poezii a Victoriei Milescu, lansata la Libraria Sadoveanu din Bucuresti…milescu coperta 1 bnmilescu coperta 4poem 1 milescuautograf pt anto d milescu poem 2 milescu poem 3 milescu

Florăreasa, „Sfîntul din Ploieşti”, Erm şi ..gardul cel nou


          Florăreasa;

    ”Sfîntul din Ploieşti”;

    Erm; Gardul cel nou

O dată m-am dus cu Erm la Ploieşti.Voiam să mergem fără “gloată”. Şi-am plecat “fără surle şi trîmbiţe”, cît am putut de discret, închizîndu-ne telefoanele, ca să nu fim “descoperiţi”…

Speram să ne descurcăm fără “ghid”. Uşor de zis, greu de făcut!… Dar…mare-I Dumnezeu!

[ Erm, e ( ra )”tovarăşul meu!” Om bun, da’.. cu “lipsuri!”…Pămîntu-i rău că-l ţine!”, ne mai amuzam noi cîteodată. Ăsta e aşaa, mainuştiucum… Dacă-l lauzi, nu-i convine; dacă-l critici, iarăşi nu-i convine. Aşa că…tot n-o nimereşti, oricum ai da-o! Are nişte mîini de aur. Şi-un creier de numa-numa. Păcat însă că ”n-are mintea-n cap!!!”… E mai tot timpu’..”plecat!” ( în  lumea …lui!!! ), zic eu… I-a dat Dumnezeu talanţi din belşug. Cîntă la flaut şi la pian, scrie, pictează -fără a copia pe cineva- şi e un fin observator al “Lucrurilor lui Dumnezeu!”…doar că trebuie mereu impulsionat…

Am totuşi nădejdea că va veni şi ziua cînd se va hotărî să înmulţească aceste minunate  sfinte daruri!….

N-a sosit vremea!!!”, în zisa părintelui Nicodim Bujor.

Aşadar…”cînd va fi vremea!!”, Erm dragule ( “Boulică al meu”, cum, “ cu graţie” îl alint eu; spre maxima lui frustrare!!! ). Nădăjduim!!!… Ce altceva putem face!… Dumnezeu a lucrat, eu am lucrat…acum, mai trebuie “ lucrezi” şi tu… Nu la ceea ce faci ( în  2009 )!! NU!… Ci să înmulţeşti, cu maximă responsabilitate, talanţii pe care i-ai primit în dar de la Dumnezeu, ca răsplată şi recunoştinţă faţă de Cel Căruia Îi datorezi atît de mult!…

Deocamdată, bucură-te că: “La barza chioară, i-a făcut Dumnezeu cuib!, în zisa părinte-

lui; exact aşa a zis Bătrînul: i-a făcut, nu că îi face, ci că: i-a făcut!]

Noi nu ştiam cum se numea strada şi nici numărul casei unde locuia părintele Nicodim Bujor nu-l ştiam.

De fiecare dată cînd mergeam la sfinţia sa, eu fiind şoferul, eram ghidată de nelipsitul Johan sau de către oricare altul dintre “supuşii” săi. Acum însă nu avusesem “chef” să-i simt prin preajmă, aşa că am plecat la drum, ”fără escortă”.

– Ne-om descurca noi!, îi zic lui Erm. Ploieştiu-i mic, dacă “ne supărăm”, o luăm la pas, stradă cu stradă şi tot îl găsim pe părintele!..

Ajunşi la Ploieşti, n-am rătăcit prea mult…Doar cîteva întoarceri şi reveniri pe unele şi aceleaşi străduţe, ce-mi  păreau a fi cunoscute..

Opresc maşina la o Florărie.

De fiecare dată, cînd mergeam la părintele, îi duceam flori! Le iubea nespus. Le cumpăram, de obicei, din drum, de pe şosea, de pe la porţile caselor. Flori adevărate. Naturale. Crescute în pămînt îngrăşat natural. Acum nu văzusem flori pe şosea. Aşa că, am oprit la o Florărie în oraş.

– Doamnă, vă rog să-mi daţi cele mai frumoase flori şi să-mi faceţi cel mai frumos bu-chet!, îi zic florăresei. Dar ştiţi cum?? Aşa cum n-aţi mai făcut vreodată!, mai adug.

– Îţi fac, frumoasa mea! Îţi fac! Dar  e …scumpe!, zice “negresa”, pardon rroma.

– N-auzi, femeie!, i-am zis, lăsînd la o parte politeţurile ( că doar şi ea mă luase la jargoa-ne..). Am zis: să-mi faci, cel mai frumos  buchet din cele mai frumoase flori! Şi..nu-ţi fă griji! Văd că …”e scumpe!” Dar, îţi zic ceva, şi anume: CEL CĂRUIA I LE VOI DĂRUI, E LA FEL DE SCUMP PRECUM O FLOARE! I-am zis apăsînd cuvintele, căci mă grăbeam şi voiam să mă fac repede înţeleasă…

– Aaa…frumoaso! Se pare că matale mergi la un ..sfînt! Am să-ţi fac cel mai frumos bu-chet!

Bre, aşa să faci! Vezi să nu mă “ameţeşti” cu vorbe, şi, în fapt, să-mi pui niscai pălituri, că nu-ţi merge cu mine. Io-ţi dau cît ceri, fără să mă tocmesc, da’ să-mi faci treabă bună!

– Stai liniştită , ”scumpo!”, mă gratulează “negresa”, schimbînd registru’, nu fac io d’astea! Ai zis frumoase, frumoase-ţi pun! Că doar matale plăteşti!

– Mă bucur c-ai priceput!…

Şi-n timp ce titirisea la întocmirea celui mai frumos buchet, din cele mai frumoase flori,

îmi zice sec:

– Auzi, frumoasao! Ştii că şi noi, aici la Ploieşti, avem un..SFÎNT?

– Haide bre! Nu mai spune!, îi zic. Unu-i prea puţin, dar doi, e deja prea..mult pentru Ploieştiu’ ăsta!! Unde stă şi cum îl cheama? Că poate-i duc lui florile astea!, îi zic în zeflemea…

– Uite-acile-aşa, o iei mata pe strada asta  -îmi zice ea arătînd cu mîna-, mergi pînă la capăt ( vezi că-i cam lungă strada şi un pic şerpuită! ), apoi coteşti la stînga, şi gata! Da’…nu  ştie “mama” numărul casei! Da’ te descurci mata şi fără, că te văd isteaţă!, îmi  zice, fără să-i pese prea mult, dăcă o să mă descurc sau nu…”Facea conversaţie” , feme-ia…ca să treaca timpu’, şi să-mi “ia ochii” de la pălituri… Din zece vorbe m-a lămurit! Sfîntul ei era …sfîntul meu! Părintele Nicodim Bujor! L-am “dibuit” mai repede decît ne aştepam. Şi cît de simplu??!!..

( “Cu o floare poţi cuceri -cîteodată- CERUL!!!” ), se adeverea mie, acum, zicala..

Îmi iau buchetu’, plătesc fără să mai aştept restul la bancnota consistentă, îi mulţumesc “negresei”, şi dispar la maşina…

-“Boulică” ( aşa  îl “alintam” eu pe Erm, spre maxima lui frustrare!! Frumos alint, nu?; îmi plăcea să-l necăjesc, cu alintul acesta ), îi zic “suav”, am cea mai preţioasă informaţie! Hai că l-am “dibuit” pe “MOŞU’ Nicodim!” Uite-acuş ajungem! La capătul străzii ăsteia, pe care taman, ne aflăm, facem stînga şi gata… Numa’ de-om mai dibui şi casa!!!.., îi zic.

– Ei naa! Uraaa!! Ta-na-na-na!! Ta-na-na-na!, fredonează, Erm, fericit -trecînd cu vederea faptul că-i zisesem iarăşi “Boulică” expresie care-l scotea din uz şi pe care eu o rosteam ostentativ-. Ta-na-na-na!!! Sigur c-o dibuim! Doar am fost de-atîtea ori!, zice Erm încrezator ( El era -şi este- mereu încrezător. Chiar şi cînd evidenţele spun altceva. El rămîne încrezător!!! Şi se lasă în grija Domnului! Eu, nu-s aşa…).

– Da. Am fost. Dar uiţi că mereu am avut GHID? Şi uiţi că eu conduceam maşina asta, în timp ce tu ascultai Haggard dormitînd?..

– Mdaa ştiu!!! Dar mai ştiu şi că, atunci cînd mă trezeam “din dormitare”, o făceam, mereu lîngă un gard VERDE!

– Bun indiciu’!!, dragul meu. Un gard verde, în Ploieşti pe stînga! Bine-aşa!, îi ziceam persiflîndu-l…

N-apucarăm să ne contrăm  prea mult, c-a şi sosit  “staţia terminus”. Parcăm pe trotuar undeva lîngă un gard…maro. PROASPĂTVOPSIT! Coborîm din maşina.  Nedumeriţi, oarecum, pentru că nu era niciun gard verde pe-acolo. Ne începem căutarea…

– Parc-ar fi poarta asta!, zice Erm, arătînd spre una dintre porţi.

( Acum, erau 3-4 case, cu garduri de aceeasi culoare: maro! ) Hai să sunăm!, Anto.Unde-o fi soneria?, zice şi caută bîjbîind, Erm, băgîndu-şi mîinile după un gard, în interiorul curţii, unde ştia el că era soneria )…

– Nuuuu!!! Nu e aia poarta! Nu suna! Că nu e aia casa. Şi vezi să nu te-nhaţe cîinele!!…

Nu-i asta casa! Părintele n-avea cîine! Sau, cel puţin, eu n-am văzut niciodată vreunul. Poate mi-a scăpat! Oricum, hai, te rog, fii mai cu grijă, că ne punem lumea-n cap, pe-aici, şi-or să creadă oamenii că sîntem niscai spărgători, ziua în amiaza mare!!!..Am venit la părintele după Cuvînt de Folos, şi… plecăm bătuţi! Ai grijă! Să facem gălăgie cît mai puţină!!…Hai să gîndim de două ori înainte de-a acţiona!…Să nu-i facem supărare părintelui, deranjîndu-i vecinii!!.. Nu mai suna aiurea, măăă…”Boulică” ( îl gratulez eu! )! Nu-i nici asta casa!, îi zic după încercarea trei…

– Ba da, Anto, uite fereastra aia deschisă e de la camera părintelui! Ştii că o ţinea totdea-una deschisă vara!…

– Aş! Nu mai ţine altul fereastra deschisă, că de’, tre’ să vină doi proşti de la Bucureşti şi să se ghideze după o fereastră deschisă, în Ploieşti pe stînga! Măi-măi, ce mai logică! Spargi ziduri cu ea!  Au închis ăştia din Ploieşti ferestrele că vine Erm, din Bucureşti, în vizită la părintele Nicodim Bujor şi nu cumva să-şi piardă reperu’! Stai blînd, nu mai su-na să deranjezi oamenii pe-aici! Hai s-o luăm prin eliminare!, îi..tot dădeam eu,”inteligent”. Şi dăi şi luptă…

Nu mai era niciun gard verde acolo. Principalul nostru punct de reper se evaporase! Apoi, parcă nici aleea din curte nu mai semăna, nici pomii nu mai erau dispuşi, parcă, în ordi-nea pe care noi o ştiam…Offf!!! Eram derutaţi.

Am tot orbecăit de la un gard la altul, dus-întors, preţ de cîteva zeci de minute …Şi cînd te gîndeşti că plecasem pe furiş, din Bucureşti, ca să nu ne ştie Johan!!! Pfui!! Ce s-ar mai veseli,”neisprăvitul” ăla, de-ar şti că noi rătăcim de-a surda, prin Ploieşti, şi nu-l găsim pe Moşu’ Nicodim !!!…

Pierzindu-şi răbdarea, Erm, se opreşte la una dintre porţi, care i se păruse cel mai aproape de ceea ce ştia, şi-mi zice:

– Anto, io sun aici! Că aici stă parintele! Uite şi tu…şi îmi dă tot felul de argumente “solide”…ca chişleagu’…

– Biiine, sună! Dar dacă te ia cineva cu reteveiul, nu eşti cu mine!, îi zic sec.

– Ei naaa!..Mă renegi???!!!, îmi zîmbeşte larg…enigmatic. Asta e!..Risc acum, ce să fac?!!!Şi zicînd, împinge de poartă. Dar poarta era încuiată! Se vedea cheia pe dinăuntru, printre stinghiile gardului…Sunăm ! Nimic!… Mai sunăm o dată, încă o dată şi încă o dată şi..nimic!

– Măi Erm, poarta pare a fi asta! Dar..de ce nu iese nimeni? De ce nu răspunde dna Mia

( Proprietăreasa. Doamna la care locuia, de cîţiva ani buni, părintele.) Ea ieşea pe dată. Se pare că am geşit adresa!, îi zic lui Erm.Totuşi asta pare a fi casa…chiar dacă gardul e acum maro. Se vede, clar, că e proaspăt-vopsit. Deşi nu pare a fi gardul pe care-l ştim noi…Ăla era din lemn ceva mai vechi, erau mai mîncate scîndurile pe la capete…

Ia mai sună, Erm! Mai sună!, îl îmbii. Părintele nu pleacă nicăieri. Şi nu cred că-l lăsa dna Mia nesupravegheat… Ştii doar cît e de grijulie cu el !!…

Mai sunăm o dată şi încă o dată şi, cînd ne aşteptam mai puţin…ţac!, se deschide uşa la tindă…În spatele uşii, părintele!!! Ghemuit, stătea pe jumătate într-un fotoliu, pe jumătate pe jos, slăbit…ţinîndu-se cu o mînă de clanţa uşii, uitîndu-se tăcut, neputincios, la noi…

– Văleleuuu, părintele!!!, zice Erm…Na, Anto, ce-am făcut? Uite părintele s-a dat jos din pat şi s-a tîrît pînă la uşă!!!…ca să ne deschidă nouă!!!…Doamne, Anto, ce-am făcut? Ce fac acum ? Sar gardu’? Dacă se ridică din fotoliul ăla ca să ajungă la poartă şi cade pe caldarîm?…Ce fac, Anto?, mă tot întreba, Erm, disperat. Uite-l, dă să se ridice! Doamne, dacă…

– Dacă..dacă..bla..bla…Sări, desigur! Nu mai pierde timpul! Faci ca ăia cu drobul de sare! Sări! Dar, nu înainte a-l întreba pe părintele. Să nu se supere dna Mia! Ştii că şi aşa nu-i trebe’ ei prea mult!!…  Şi-apoi e curtea omului…

Şi nici una, nici două, strig la părintele:

– Părintee, poa’ să sară gardu’? Staţi acolo, cuminte, pe fotoliu, vă rugăăăm! Staţi acolo! Nu vă ridicaţi! Că venim noi! Nu vă  ridicaţi!!!

Poa’ să sară gardu’???…

Să nu cadă! Să nu cadă!, repeta, ca pentru sine, abia auzit, părintele…

– Nu-i bai! Numa’ staţi acolo, părinte, vă rugăm!…Şi ziceţi dacă să sară gardul …

Da’ să nu cadă! Să nu cadă!, repeta, “absent”, “Bătrînul”… Nu vorbea cu noi…

– Nu cade!, părinte. Şi dacă va cădea, ”pagubăn ciuperci!, îi zic…

Nici una, nici două, cum primi încuviinţarea -sau ce i s-a părut lui a fi încuviinţare!!-, Erm, se-avîntă pe gard..Şi, cînd credeam că tocmai a scăpat şi a trecut dincolo, i s-a agă-ţat un crac de la pantaloon în una dintre scînduri şi l-a atîrnat  în..gard…cu josu’-n sus…Offf!!! Exact ce ne trebuia ( Ştiam eu ca “Boulică ăsta al meu, nu-i bun de nimic!!!”, îmi zic în gînd )! Erm se zbătea acum, neputincios, prins în gard, ca şoarecele-n capcană…

Încerca să scape.Trăgea de crac, să-l rupă, ca să se elibereze şi…nimic. Era suspendat, aiurea de tot, într-o poziţie care nu-i permitea să mai facă nicio mişcare. Se zbătea ca un pui de găină prins în gard ( Ce să-ţi fac “Boulică?” Ăsta-i “riscul” dacă porţi blugi de fir-mă!!!, îmi venea să-i zic fudulului. Care, atunci cînd era vorba să-şi cumpere o pereche de pantaloni, mă căra tot Tîrgu’, pe la cele mai “de fiţe” Magazine, să-şi ia lucru’ de mar-că!!! Numa’ branduri prefera! Vorba aia: şi sărac şi fudul!; Strîmba din nas, mofturind, mai ceva ca un prinţ!!! Îmi venea să-i “amintesc” eu acum, toate astea, în timp ce el atîrna, ridicol, în gard!!!; dar ştiind că şi-ar fi ieşit din pepeni şi nu mi-ar fi iertat-o prea curînd, am păstrat…sobrietatea ce se impunea momentului!!! )! …Faza era de Benny Hill. Sau, mai degraba, era de rîsu’-plînsu’…

Să nu cadă! Să nu cadă!, repeta părintele…

Cu chiu cu vai am urcat pe gard, numai Dumnezeu ştie cum ( gardul era foarte înalt pentru mine, era un gard, nefiresc, înalt ), şi am  reuşit să-l “desprind” pe Erm din gard, tăindu-i cracul pantalonului lui de fiţe!!!, cu-n cutter găsit prin port-bagajul maşinii…

Ajuns la sol, în cap, s-a dezmeticit rapid ( n-aveam timp de pierdut cu văicăreala! ), mi-a descuiat poarta şi am intrat, alergînd amîndoi, la părintele…

Părintele, văzîndu-ne, în sfîrşit, lîngă el, ne-a îmbrăţişat, strîngîndu-ne afectuos, în bra-ţele-i plăpînde, ca pe nişte odoare de mare preţ, repeta mereu:

Măi copii! Măi copii!!…M-am temut să nu cadă! M-am temut să nu cadă! Mă rugam…să nu cadă!!!, zice, într-un tîrziu, părintele, după ce ne strînge bine la piept, ca pe nişte comori de mare preţ… Apoi, făcînd abstracţie, parcă, de prezenţa noastră, zice ca pentru sine: ”Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Mîinilor Tale, şi niciun cuvînt nu este îndeajuns, spre Slava Măreţiei Minunilor Tale!”  Şi repetă de trei ori: ”Mare esti, Doamne…”

M-am temut tare, să nu cazi!, îi zice apoi lui Erm, sărutîndu-l pe frunte, mîngîindu-l,  îmbrăţişîndu-l, binecuvîntîndu-l şi pecetluindu-l cu semnul Sfintei Cruci…

( Bătrînula ştiut” că, dacă se va sui pe gard, ca să-l sară, Erm, va avea  ..probleme!!! El, “văzuse” dinainte, cele ce aveau să se întîmple şi de aceea tot zicea: ”Să nu cadă! Să nu cadă!“, evitînd să dea un răspuns direct, la o întrebare directă, atunci cînd noi îl tot întrebam dacă ne permite să sărim gardul.)

Stăteam acolo în hol, părintele în fotoliu, iar noi pe jos, la picioarele lui, precum puii sub cloşcă şi ne bucuram de mîngîierile şi de îmbrăţişările părintelui şi-l ascultam…

Şi cum ne bucuram noi, infinit, şi ne îmbrăţişam duios cu părintele nostru drag şi scump, numa’ ce-apare, pe uşa din spate, dinspre bucătărie, nimeni alta, decît …dna Mia!, şi dă peste noi, acolo-n hol, pe jos, toţi trei, îmbrăţişaţi, ca-ntr-un “grup statuar”.

– Pe unde-aţi intrat,  măăăiii?, răcneşte ea…”spărgînd văzduhul”…

– Pe poartă!…Ammm..am ..sărit gardul!, zice Erm cu seninătate, oarecum fîstîcit de strigătele ei ( Ăsta nu ştie să mintă! Nici măcar atunci cînd e strict necesar..Mă seacă uneori cu sinceritatea lui imbecilă.Uneori mai e necesar ca omul să mai şi ocolească adevărul, îi ziceam adesea, dar ăsta n-avea urechi de auzit. El mergea aşa de-a-n boulea…Iar acum, îmi venea, de-a dreptul să-l sugrum!!; dar… nu era locul potrivit!!!…).

– Pai, de ce-aţi făcut asta, măăăiiii? Dacă rupeaţi garduuu’???…D-abia l-am făcut! M-a costat 10 milioaneee!!! Dacă rupeaţi garduuu’???, turuia dna Mia….Şi..cîte-o fi mai strigat ea acolo, în năduful ei. Răcnea de ne spărgea urechile! Sau, cel puţin aşa ni se părea, nouă, acolo, în liniştea ce domnise pînă la sosirea ei “intempestivă”…

Noi rămăseserăm sideraţi şi nu prea mai ştiam ce să facem şi cum să ne comportăm. Dna Mia striga cît o ţinea gura. Se vede treaba că o cam supăraserăm! Un pic mai mult!!!…

Ne părea rău că i-am făcut femeii supărare, dar cel mai rău ne părea că-i făcem tulburare părintelui. Nouă, sincer, nu ne prea păsa de ea! Nouă ne păsa de părintele! El însă, tăcea..mîlc! Iar noi, eu şi Erm, nu ştiam cum am mai fi putut s-o dregem. Ne ceream scuze mereu, dar dna Mia, parcă nici nu ne mai auzea.Turuia întruna, amintindu-ne, printre altele că gardul costase 10 milioane şi că noi i l-am fi putut  rupe, aşa de nou!!!…Dar, ce mai puteam face? Nu mai puteam schimba lucrurile, deşi tare mi-aş fi dorit!  Îmi venea, la un moment dat să-i zic:

– Da’mai taci, femeie!, că-ţi dau dublu cît ai dat pe el, numa’ să faci linişte…Dar, nu-mi permiteam pentru că şi aşa “sărisem calul”, sărind gardul şi nu voiam să înmulţim răul prin “zona” şi aşa..”minată”…Şi-apoi, ne era atît de drag părintele, că nu i-am fi făcut, noi, o aşa supărare! Să o afrontăm -pe faţă- pe dna Mia!, “patriarhul” lui [Aşa o “botezase” el, sau aşa o percepusem noi. Nimeni nu mai ştie. Cert este că noi ( toţi din grupul nostru ) ne “temeam” de ea şi n-am fi vrut s-o supărăm pentru nimic în lume. Deşi, nu ştiu cum se făcea că, mai mereu, ne ieşea pe dos!!…Şi mai tot timpul îi dădeam pricina de sfadă…Cu cît ne străduiam mai mult să-i fim pe plac, cu-atît mai mult dădeam cu “oiştean gard! Oricît ne străduima, ne ieşea, mai mereu, pe dos…]

Şi ca să incheiem “represaliile”, în semn de pace, îi şoptesc lui Erm la ureche:

– Dă-i florile! Dă-i florile, Erm!…Erm, însă încremenise cu braţul de flori în mîini, se uita siderat spre femeie şi nu mai scotea nici un chiţăit! Nici paşi spre dna Mia nu făcea şi mai stătea nemişcat şi-n faţa mea, blocîndu-mi trecerea! Drept pentru care, îl împing de la spate, zicîndu-i răspicat, în urechi:

– Du-i florile, Erm! Du-i florile!! Tu nu auzi?? Du-i florile!!! ( măi “Boulică”, îi şotesc apăsat, accentuînd pe apelativu’ “Boulică”, în urechea ascunsă după claia de păr lung. Eşti surd?!!, îi zic aranjîndu-i părul pe după ureche, ca să nu-şi dea seama dna Mia că-l sudălmesc şi-l împing de la spate.)

Dar Erm nu îndrăznea să facă un pas. Parcă era înfipt în podea! Şi-atunci, îi smulg din braţe buchetul cu Crini albi Imperiali, îl împing la o parte, înaintez spre dna Mia şi-i întind florile peste masa care ne despărţea, zicîndu-i sec:

– Dna Mia, vă rugăm să ne iertaţi pentru gard! Noi… v-aduseserăm un buchet de flori! Vă rugăm să-l primiţi!… Şi primiţi, vă rog, şi scuzele noastre, dar.. ştiţi…părintele era pe prag şi…

Aş!..Am pus paie pe foc! Abia atunci, uitîndu-se ea mai atent, ştiind că de fiecare dată cînd îi aduc flori BĂTRÎNULUI  îi aduc şi dumneaei, a “văzut” că părintele avea braţele încărcate cu Crini Imperiali, pe care sfinţia sa le strîngea la piept, mai-mai să le strivească şi le mirosea …“absent”, băgat cu nasul în buchet, ca şi cum pe-acolo, prin jurul lui, nu sentîmpla nimic!!!… Şi-atunci a început iar să tune:

– Ce faceţi părinteee!!! Nuuuu!!! N-aveţi voieee!!!…Ştiţi că aveţi probleme! Vă rog, NUUUuuu!!! Şi, într-o fracţiune de secundă, ajunge lîngă “Bătrîn” şi dă să-i smulgă buchetul de crini din mîini.

Ce-am făcut ?, ne întrebam, eu şi Erm, uitîndu-ne şi mai nedumeriţi, unul la altul şi, totodată, la părintele şi la dna Mia, privind cu uimire scena. Îi dădusem părintelui nişte flori, nu otravă!!!…Eram tare dezamăgiţi…

Nu-i nimic! Nu-i nimic!, vorbea, părintele, ca pentru sine, abia auzit. Nu-i nimic!, repeta, mirosind, parcă absent, florile, nedîndu-le drumul din braţe…

Jenaţi de situaţie şi oarecum “în culpă” ( deşi neintenţionat! ) am vrut să i le luăm din mîini, ca să dregem situaţia, dar părintele ne-a rugat să i le mai lăsăm să le mai miroase…doar puţin, că tare-i plac..

– Bine! Puţin, da’ pe urmă gata!, a decretat, cedînd, dna Mia. Auzindu-l şi văzînd cu cîtă ardoare ţinea părintele la piept buchetul de flori de Crini Albi, s-a mai îmblînzit un pic.

– Ştiţi, părinte, că nu vă fac bine?!, a mai adăugat ea, după care, a luat florile de la mine, a mulţumit, s-a liniştit oarecum, ne-a şi zîmbit şi ne-a zis că ar fi trebuit să sunăm ( de parcă noi nici nu sunasem din destul!! ), că ea se dusese la bucătărie să-i facă părintelui ceva de mîncare…

Apoi s-a retras în bucătărie şi şi-a văzut de oalele ei ( ce noroc pe noi că avea treabă!!! Uraa !!!.), uitînd chiar şi de florile din braţele părintelui (Aşa era ea, mai mereu, vulcanică. – Dumnezeu s-o odihnească în pacea Sa!- Dar uita repede şi, apoi, se purta cu noi, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat! ). Iar noi am putut tăifăsui, liniştiţi, mult şi bine, cu scumpul şi dragul nostru părinte Nicodim Bujor, căci nimeni nu ne-a mai tulburat…spre bucuria noastră supremă…Dumnezeu ne-a compensat mîhnirea, cu vreo două ceasuri de “taifas” duhovnicesc! Slavă, Ţie, Doamne! Ne aflam acum în sînul lui “Avraam”…Şi am stat acolo pe săturate! El era AVRAAMUL nostru!!

Ne-am cuibărit, din nou, la picioarele părintelui, iar el ne mîngîia şi ne vorbea, blajin, liniştitor. Şi am cules învăţătură şi-am luat sfat! Apoi, din nou, ne-a vorbit părintele, în parabole ( ??!!.) I-a sărutat mîinile lui Erm, înainte ca el să apuce să şi le retragă…şi i-a spus vorbe de “nedesluşit!!!”...După care am puces la drum…nu înainte de a-l întreba:

– Părinte, cînd să mai venim? Cînd, cam pe la ce ore să ajungem ca să nu deranjăm?

Oricînd! Oricînd! Cînd vreţi şi cînd puteţi!, zice părintele. Şi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva, a continuat: …pe parcursul zilei!…

– Bine, părinte! Pe parcursul zilei! Am înţeles! Mulţumim pentru dragostea cu care ne înconjuraţi! Şi ne iertaţi!

V-aş fi zis: 24 din 24, completează părintele, dar…”patriarhul!!!”…ne zice şugubăţ. Nu mă lasă “patriarhul!”, trebuie fac ascultare depatriarh!”, precizează părintele!!!, că eu v-aş primi 24 din 24…

– Mulţumim, părinte! S-a reţinut! Surutăm mîinile!, părinte. Să vă găsim sănătos, data viitoare!, i-am zis tare ca să ne facem auziţi, iar mai în taină, mai în sîn, am zis: şi eliberat de subjugul fascist!”…Şi ne-am îndreptat spre poartă chicotind de gluma noastră proastă, care-i era adresată, evident, “cerberei” dnă ..Mia!!

Nu mai mult de 100! Nu mai mult de 100, copii!!!…ne zice părintele, după ce ne mai binecuvîntează încă o dată.

( Se referea, evident, la faptul să nu merg mai mult de-o sută km la oră. Ştia că nu prea am răbdare în trafic…)

– Am înţeles!, părinte. Voi încerca! “Nu mai mult de 100”, îl asigur. Dacă atît permite Radarul!…mă supun

Era în vara anului 2007

                                         Cap 6

                         “Lucrarea” părintelui în viaţa mea

       Binecuvîntarea din 2005; Alergatul

În convalescenţă fiind eu, în 2005, după o îndelungă paralizie -care a durat mai bine de un an ( o VEŞNICIE!!! )-  am ajuns la părintele Nicodim Bujor, pentru prima oară, aşa cum am mai spus, în prima zi a Paştelui, împreună cu alţi, vreo 10-12 amici – la acea vreme.

Păşeam încet, mărunt-mărunt în poziţie semiîncovoiat.Una dintre vertebre, cît şi cocci-sul mă împiedicau să păşesc şi să merg vertical, aşa cum merge tot omnul…

Va continua…

( Fragment din cartea: „Dragul, scumpul şi sfîntul meu părinte, Nicodim Bujor, Autorul Acatistului Sf Calinic de la Cernica, un…ilustru necunoscut”, de Antoaneta Rădoi -de la Vrancea)