Posts Tagged ‘critic literar’

Aventurile unei credincioase în lupta cu sistemul


Aventurile unei credincioase în lupta cu sistemul…

                      de Aureliu Goci ( critic literar)

autograf goci pt antogoci bn bn anto

Antoaneta Rădoi dovedeşte un real talent literar, rafinament estetic şi o adevărată rigoare epică. „Povestind” ( aparent ) nişte banale încurcături personale sau nişte disproporţionate confruntări cu diverse ( şi puternice ) instituţii ale statului, autoarea construieşte remarcabile arhitecturi narative, pline de haz ( dar şi de semnificaţie ) şi care se urmăresc în relatarea surprinzător de dinamică şi revoluţionară, cu sufletul la gură. De fapt, personalitatea autoarei -care nu este o natură conflictuală, nu are nicio statură impunătoare, ba dimpotrivă!- este îmbibată de un spirit de dreptate şi de un elan al echităţii care determină să intre în contradicţie cu anumite forţe decizionale, de la înalţii BOR, pînă la miliţienii tablagii care îşi răsucesc mîinile pe şosea şi doinesc a jale cu fluiericiul.

  Autoarea e un adevărat personaj de epopee care atrage toate necazurile şi suportă nedreptatea, impostura şi toată cohorta de agresiune din partea forţelor represive şi discreţionare. Ea nu admite nici cel mai mic afront şi, chiar dacă pare -numai apare- o victimă sigură şi, oarecum, inocentă- ei bine, nu este!

  Fiinţa minionă şi blîndă, se transformă într-un redutabil adversar, capabil să se înfrunte cu giganţii puterii şi ordinii publice şi, pînă la urmă, chiar să cîştige!

 Textele ei, care nu au cum să fie încă romane ( fără nicio idee de construcţie ), înregistrează aventurile unei luptătoare care se simte neîndreptăţită în lupta cu oamenii şi instituţiile. Talentul ei narativ rămîne fermecător. Autoarea ştie să convertească în „poveşti nemuritoare”, mici întîmplări sau incidente generate însă de un om pragmatic care deţine nu numai spiritul justiţiar, ci şi talentul evocativ de a face din orice relatare anostă o poveste credibilă. De exemplu, eu ca cititor, nu pot să-mi dau seama cîte din întîmplările relatate sînt reale şi cîte înventate, adică texte ficţionale. Concluzia mea nu face decît să evidenţieze capacitatea de invenţie, de a spune poveşti cu totul credibile. Cred că cele mai multe sînt şi verificabile, adică demonstrabile cu documente şi martori, dar toate intră sub cupola ficţiunii. De fapt, calitatea primordială a autoarei rămîne instinctul prieteniei, voinţa şi talentul de a trăi şi socializa în mici comunităţi de prieteni -şi în această zonă acţionează talentul portretistic, chiar genial tipologic al Antoanetei Rădoi, care surprinde exact şi cu acurateţe diversitatea caracterelor umane. Apar oameni cu mare credinţă, binefăcători dar şi excesivi, grandomani în tot ce fac, spirite avide de putere, lăudăroşi, vicleni, împăciuitori, rataţi, din toate sferele profesionale şi/sau artistice. Ochiul neîndurător al autoarei înregistrează totul, cu o înaltă rezoluţie a adevărului, avînd încredere că poate face dreptate cu ajutorul lui Dumnezeu.

  Povestitor universal şi, în acelaşi timp, personaj principal, narator înzestrat şi fidel, şi, în acelaşi timp, protagonist al acţiunii, autoarea Antoaneta Rădoi deţine, instinctiv, măsura echilibrului în aprecierea situaţiilor umane conflictuale şi talentul narativ, modalitatea de a relata cu fidelitate şi semnificativ. Ea potenţează oralitatea familială, spiritul popular, la fel cum făcea, în urmă cu un secol şi jumătate, într-o altă zonă socială, Ion Creangă. Autoarea identifică sigur centrul de greutate al evenimentelor relatate şi marchează firesc substanţa socială a întîmplărilor care provin dintr-o zonă puţin cunoscută -lumea bisericii. Nu se fereşte de pitoresc, ba, chiar, aş zice că, uneori, îl caută, nu evită caricaturalul şi tuşa groasă în portretizarea acelor caractere care îi incită interesul. Povesteşte uşor şi atractiv şi nu-i lipseşte nici spiritul de construcţie, de a contura o arhitectură epică, oricît de fragilă. În plus, există şi o solidaritate discretă cu această lume ficţională, elaborată şi selecţionată din elemente preluate din universul real al Bisericii Ortodoxe.

Expunerea e vie, dinamică, şi reflectă foarte sugestiv, „fotosinteza” vieţii, din care nu lipsesc cruzimea, violenţa, nedreptatea. Spiritul colocvial, de „gaşcă”, nu opresează şi nu elimină sentimentele nobile şi judecăţile subtile, într-un discurs unitar şi convingător expresiv. Distincţiile narative şi opţiunile specifice personalităţii autoarei nu o opresc să aibă atitudini şi poziţii contrastive. Faptul că este credincioasă, un spirit cu adevărat religios, nu o reţin să emită judecăţi criticiste asupra înaltului BOR, iar spiritul său de dreptate se activează cînd sesizează inechităţile şi tranzacţiile pe care le operează pe şosea agenţii de circulaţie care fac ordine şi dreptate după raţiuni financiare personale.

  Ar mai fi de adăugat că texte scrise de Antoaneta Rădoi nu ţin deloc de registrul „prozei feminine”. Fără lirism şi subiectivitate, căutînd, dimpotrivă, o exprimare exactă, obiectivă, mulată pe dimensiunile şi distorsiunile realităţii.

Şi nu lipseşte o anume gravitate, să-i spunem chiar, solemnitate a atitudinii narative.

Sînt convins că autoarea Antoaneta Rădoi îşi va lărgi universul creativităţii sale narative, că va elabora romane adevărate cu largă perspectivă socială şi profundă complexitate epică.

…………………………………………………………………………………………………………………………….

  Recomfortantă în vremurile noastre,  în care tinerii se constituie în grupuri „tematice”: „pasionaţi de rock”, „băutori de bere al halbă”, „fanii net-ului (sau internetului)” sau mai ştiu eu ce, este ideea că există şi grupuri de iubitori ( şi practicanţi ) ai credinţei, comunităţi constituite în spiritul credinţei creştine. Pentru Antoaneta Rădoi însă, totul este firesc, normal, în firea lucrurilor. E miraculos, dar mai există tineri care-şi structurează existenţa pe spiritul unităţii religioase ortodoxe.

  Credinţa are două deschideri, spre moralitate şi spre estetică, împlinind deci binele şi frumosul. Genul acesta de naraţiune eu îl definesc ca boccaccesc ( de la Boccaccio ), pentru că o poveste nu se termină niciodată şi fiecare poveste atrage altă poveste, pînă rămînem definitiv în ţara poveştilor. Iată cum spune acest lucru, Antoaneta Rădoi: „ca să spun în ce împrejurări l-am cunoscut pe părintele Nicodim Bujor, ca să arăt frumuseţea sufletească a părintelui, să vorbesc despre căldura inimii lui, despre blîndeţea, răbdarea şi dragostea sfinţiei sale, trebuie, înainte de toate, să vorbesc despre alte întîmplări pretrecute cu mult înainte, cît şi despre anumite persoane şi „personaje”…între care îmi duceam existenşa sau care-şi duceau existenţa pe lîngă mine”…

                                                 Aureliu Goci -scriitor; critic literar

                                                            27 dec 2014

                          

           ( Cuvînt Înainte, scris/spus de scriitorul şi criticul literar Aureliu Goci, pentru cartea: „Dragul, scumpul şi sfîntul meu părinte, Nicodim Bujor, un…ilustru necunoscut”, carte care, cu binecuvîntarea lui Dumnezeu şi a Cuviosului meu drag, pr Gavriil,  va apărea în inauarie 2015 -carte care ar fi trebuit să apară încă din 2012, în semn de mare preţuire pentru BĂTRÎNUL Nicodim Bujor   -Autorul Acatistului Sf Calinic de la Cernica! )

Autograf: Aureliu Goci, critic literar, scriitor


autograf goci pt antocarti 28 maigoci bn bn antoPrigonitorii - 19 noiembrie

Aventurile unei credincioase în luptă cu sistemul, de Aureliu Goci


Aventurile unei credincioase în luptă cu sistemul…

                                  de Aureliu Goci

                           ( scriitor, critic literar)

Antoaneta Rădoi dovedeşte un real talent literar, rafinament estetic şi o adevărată rigoare epică. „Povestind” ( aparent ) nişte banale încurcături personale sau nişte disproporţionate confruntări cu diverse ( şi puternice ) instituţii ale statului, autoarea construieşte remarcabile arhitecturi narative, pline de haz ( dar şi de semnificaţie ) şi care se urmăresc în relatarea surprinzător de dinamică şi revoluţionară, cu sufletul la gură. De fapt, personalitatea autoarei -care nu este o natură conflictuală, nu are nicio statură impunătoare, ba dimpotrivă!- este îmbibată de un spirit de dreptate şi de un elan al echităţii care determină să intre în contradicţie cu anumite forţe decizionale, de la înalţii BOR, pînă la miliţienii tablagii care îşi răsucesc mîinile pe şosea şi doinesc a jale cu fluiericiul.

  Autoarea e un adevărat personaj de epopee care atrage toate necazurile şi suportă nedreptatea, impostura şi toată cohorta de agresiune din partea forţelor represive şi discreţionare. Ea nu admite nici cel mai mic afront şi, chiar dacă pare -numai apare- o victimă sigură şi, oarecum, inocentă- ei bine, nu este!

  Fiinţa minionă şi blîndă, se transformă într-un redutabil adversar, capabil să se înfrunte cu giganţii puterii şi ordinii publice şi, pînă la urmă, chiar să cîştige!

 Textele ei, care nu au cum să fie încă romane ( fără nicio idee de construcţie ), înregistrează aventurile unei luptătoare care se simte neîndreptăţită în lupta cu oamenii şi instituţiile. Talentul ei narativ rămîne fermecător. Autoarea ştie să convertească în „poveşti nemuritoare”, mici întîmplări sau incidente generate însă de un om pragmatic care deţine nu numai spiritul justiţiar, ci şi talentul evocativ de a face din orice relatare anostă o poveste credibilă. De exemplu, eu ca cititor, nu pot să-mi dau seama cîte din întîmplările relatate sînt reale şi cîte înventate, adică texte ficţionale. Concluzia mea nu face decît să evidenţieze capacitatea de invenţie, de a spune poveşti cu totul credibile. Cred că cele mai multe sînt şi verificabile, adică demonstrabile cu documente şi martori, dar toate intră sub cupola ficţiunii. De fapt, calitatea primordială a autoarei rămîne instinctul prieteniei, voinţa şi talentul de a trăi şi socializa în mici comunităţi de prieteni -şi în această zonă acţionează talentul portretistic, chiar genial tipologic al Antoanetei Rădoi, care surprinde exact şi cu acurateţe diversitatea caracterelor umane. Apar oameni cu mare credinţă, binefăcători dar şi excesivi, grandomani în tot ce fac, spirite avide de putere, lăudăroşi, vicleni, împăciuitori, rataţi, din toate sferele profesionale şi/sau artistice. Ochiul neîndurător al autoarei înregistrează totul, cu o înaltă rezoluţie a adevărului, avînd încredere că poate face dreptate cu ajutorul lui Dumnezeu.

  Povestitor universal şi, în acelaşi timp, personaj principal, narator înzestrat şi fidel, şi, în acelaşi timp, protagonist al acţiunii, autoarea Antoaneta Rădoi deţine, instinctiv, măsura echilibrului în aprecierea situaţiilor umane conflictuale şi talentul narativ, modalitatea de a relata cu fidelitate şi semnificativ. Ea potenţează oralitatea familială, spiritul popular, la fel cum făcea, în urmă cu un secol şi jumătate, într-o altă zonă socială, Ion Creangă. Autoarea identifică sigur centrul de greutate al evenimentelor relatate şi marchează firesc substanţa socială a întîmplărilor care provin dintr-o zonă puţin cunoscută -lumea bisericii. Nu se fereşte de pitoresc, ba, chiar, aş zice că, uneori, îl caută, nu evită caricaturalul şi tuşa groasă în portretizarea acelor caractere care îi incită interesul. Povesteşte uşor şi atractiv şi nu-i lipseşte nici spiritul de construcţie, de a contura o arhitectură epică, oricît de fragilă. În plus, există şi o solidaritate discretă cu această lume ficţională, elaborată şi selecţionată din elemente preluate din universul real al Bisericii Ortodoxe.

Expunerea e vie, dinamică, şi reflectă foarte sugestiv, „fotosinteza” vieţii, din care nu lipsesc cruzimea, violenţa, nedreptatea. Spiritul colocvial, de „gaşcă”, nu opresează şi nu elimină sentimentele nobile şi judecăţile subtile, într-un discurs unitar şi convingător expresiv. Distincţiile narative şi opţiunile specifice personalităţii autoarei nu o opresc să aibă atitudini şi poziţii contrastive. Faptul că este credincioasă, un spirit cu adevărat religios, nu o reţin să emită judecăţi criticiste asupra înaltului BOR, iar spiritul său de dreptate se activează cînd sesizează inechităţile şi tranzacţiile pe care le operează pe şosea agenţii de circulaţie care fac ordine şi dreptate după raţiuni financiare personale.

  Ar mai fi de adăugat că texte scrise de Antoaneta Rădoi nu ţin deloc de registrul „prozei feminine”. Fără lirism şi subiectivitate, căutînd, dimpotrivă, o exprimare exactă, obiectivă, mulată pe dimensiunile şi distorsiunile realităţii.

Şi nu lipseşte o anume gravitate, să-i spunem chiar, solemnitate a atitudinii narative.

Sînt convins că autoarea Antoaneta Rădoi îşi va lărgi universul creativităţii sale narative, că va elabora romane adevărate cu largă perspectivă socială şi profundă complexitate epică.

…………………………………………………………………………………………………………………………….

  Recomfortantă în vremurile noastre,  în care tinerii se constituie în grupuri „tematice”: „pasionaţi de rock”, „băutori de bere al halbă”, „fanii net-ului (sau internetului)” sau mai ştiu eu ce, este ideea că există şi grupuri de iubitori ( şi practicanţi ) ai credinţei, comunităţi constituite în spiritul credinţei creştine. Pentru Antoaneta Rădoi însă, totul este firesc, normal, în firea lucrurilor. E miraculos, dar mai există tineri care-şi structurează existenţa pe spiritul unităţii religioase ortodoxe.

  Credinţa are două deschideri, spre moralitate şi spre estetică, împlinind deci binele şi frumosul. Genul acesta de naraţiune eu îl definesc ca boccaccesc ( de la Boccaccio ), pentru că o poveste nu se termină niciodată şi fiecare poveste atrage altă poveste, pînă rămînem definitiv în ţara poveştilor. Iată cum spune acest lucru, Antoaneta Rădoi: „ca să spun în ce împrejurări l-am cunoscut pe părintele Nicodim Bujor, ca să arăt frumuseţea sufletească a părintelui, să vorbesc despre căldura inimii lui, despre blîndeţea, răbdarea şi dragostea sfinţiei sale, trebuie, înainte de toate, să vorbesc despre alte întîmplări pretrecute cu mult înainte, cît şi despre anumite persoane şi „personaje”…între care îmi duceam existenşa sau care-şi duceau existenţa pe lîngă mine”…

                                                 Aureliu Goci -scriitor; critic literar

                                                            27 dec 2014

                          

           ( Cuvînt Înainte, scris/spus de scriitorul şi criticul literar Aureliu Goci, pentru cartea: „Dragul, scumpul şi sfîntul meu părinte, Nicodim Bujor, un…ilustru necunoscut”, carte care, cu binecuvîntarea lui Dumnezeu şi a Cuviosului meu drag, pr Gavriil,  va apărea în inauarie 2015 -carte care ar fi trebuit să apară încă din 2012, în semn de mare preţuire pentru BĂTRÎNUL Nicodim Bujor   -Autorul Acatistul

Păşesc anevoie prin hăţişuri de vers…


Eu, despre mine, pot spune că…sînt un stînjenitor monument de superficialitate şi uneori fac Gafe monumentale! Odată, fiind invitată la un Cenaclu Literar, tot ascultînd poezele, din pricină că mă hlizeam, nevoie-mare, împreună cu prietena mea Ylonka, moderatoarea se-ndreaptă cu microfonu’ spre mine şi vîrîndu-mi-l, intempestiv, sub nas, mă-ntreabă ce părere am despre poezie şi despre poeţi, iar eu, mai în glumă mai în serios, am zis, senin: Poeţii?? Nu-mi plac poeţii. Pentru mine, ei sînt doar nişte… poeţi!!!  Wow!!! Ce afront! A luat cerul foc!!!….Pardon, AULA… A fost supărare mare!! Unii nu şi-au mai revenit nici azi, deşi eu am explicat în mai multe rînduri că făcusem doar…o glumă. Proastă! dar..glumă!!!

În AULĂ, majoritatea, erau …poeţi! Aşa că…mi-am cam dat foc la valiză, cum se zice! Ce curaj nebunesc pe mine? Să-i înfrunt aşa făţiş, chiar in casa…poeziei….

Am plecat de la acel Cenaclu, oarecum, fără să am senzaţia că cineva-mi va purta ranchiună. Dimpotrivă, chiar mai glumisem cu cei prezenţi acolo. Îi mai „ciupisem” eu, mă mai „ciupiseră” ei, dar, seara fusese frumoasă. Crezînd ei că sînt o novice în materie de poezie, ori de-a dreptul o..lipsită de cultură, ca să mă pună în inferioritate, chiar „m-au invitat” să le recit, în fine…a fost fain…Ne-am despărţit, inclusiv de moderatoarea respectivă, cu îmbrăţişări. Abia după, cînd i-am „cerut” accept pe pagina de Feisbuc şi nu mi-a dat niciun „semn”, mi-am dat seama că…”doamna poetă”  avea resentimente faţă de..ingrata de mine, care nu făcusem altceva decît o glumă pe care…poeta din ea, n-o gustase!…Ceilalţi care fuseseră prezenţi acolo, îmi dădeau „semne” că sîntem ok!…

La următorul Cenaclu la care fusesem invitată, doamna care-mi ignorase „cererea” pe Feisbuc, „se şterge” de mine şi …trece mai departe, ca şi cum eu nu aş fi existat, iar ea, „se lovise” de-un copac. Îşi făcea pozele, ca un paparazzo în misiune, plin de rîvnă, ignorîndu-mă, ori de cîte ori era nevoită să se intersecteze cu mine. O urmăream prin „ochiul” camerei mele de filmat. Ce mîndră era de succesul ei! Fotografia pe toată lumea, se îmbrăţişa cu toată lumea, îi gratula pe toţi, mai puţin pe mine şi pe prietena mea Yle. Acu’, io mi-s mai puţin sensibiloasă, sînt aşa..a..a.. „mai butuc”, vorba părintelui Teofil Pârâianu („orbu de la Sîmbăta”; fie-i vesnică pomenirea! ), mă mai fac şi că nu observ cînd cineva se dă important (fără sa fie!!) prin jurul meu, dar Yle, Yle, niciodată nu rabdă! Ea nu îngăduie nimănui s-o calce pe bătături…

Credeam că tipa, doamna care mă ignorase pe Feisbuc, mă ignoră aici, la Cenaclul acesta, numai pe mine. Dar, nu. Ea se purta la fel şi cu Yle. Iar Yle nu avea decît vina de a fi…prietena mea şi de a fi fost împreună cu mine la Cenaclul acela în care eu am avut „nesimţirea” -citez din clasici în viaţă!!!-  să spun că…nu iubesc poezia, iar poeţii, pentru mine sînt doar…nişte poeţi!!!

Apoi, cînd se făcu de doişpefărăzece ( noaptea; tiii, ce onoare mi se făcuse!!!. Ca un „invitat” ce eram!!! la acel Event), numa’ ce mi se dă, şi mie, în sfîrşit, cuvîntul, să-mi expun, şi eu!!!, „creaţia”…

Nu poetică, ci..prozatoricească….

Cei prezenţi acolo, plictisiti, după 5 ore de şedere acolo, grupuri-grupuri, zumzăiau gălăgios, ca albinele dintr-un stup cînd vine vreme rea…Părăsiseră locurile şi erau care- înotro, pe la Bar, pe la  Washington DC, care înghesuindu-se unul în altul pe după colţuri. Nimeni nu mai asculta pe nimeni, toata lumae vorbea cu toată lumea, în timp ce unul de-al lor se expunea pe Scenă, de-a surda. M-am dus, subit, cu gîndul la părintele Vasile -Dumnezeu să-l ierte!, că trecu la Domnul-, care dacă te prindea „zumzăind” în Biserica pe care o păstorea, îţi dădea un „bonus”, canon, 500 de metanii înainte de culcare, ceea ce însemna că, pe tine, un neisprăvit de mirean, neobişnuit cu pravila, te putea apuca, nu numai dimineaţă, pînă să le faci, dar te putea apuca chiar şi a doua dimineaţă şi chiar a treia!!!  sau chiar Revelionu’, aşa că, urcînd pe Scenă, loc din care vedeam poeţimea disipată, zumzăind fiecare pe limba lui ameţită de prea multă..”poezie”, îmi venea să le strig zumzăitorilor:

-Gurrrrrraa, neisprăviţilor! Ia, să-mi faceţi înainte de culcare 500 de metanii! M-aţi auzit???…

Urc pe scenă şi.. cu voce baritonală, mă prezint, de-a răsunat AULA! Microfonul, care nu-şi găsea, nici el locul -cum nu şi-l găsise toata seara „doamna paparazzo”; cea care mă ignorase pe Feisbuc-, se scurge pe stativ …în jos. Dau să m-aplec după el. Îmi cad ochelarii. Un domnişor, inginer de sunet (Hmm, „inginerii” ăştia!!! Numai lor nu prea le iese..ingineria!!!; De curînd chiar, am filmat  chiar la..Clubul înginerilor şi..nu le mergea..sunetul!!! Ingineria-i grea dom’le, precum ..carnea de porc!!!),  aleargă pe scenă să m-ajute. Încearcă, inutil, să convingă microfonul să stea..cuminte-n stativ…Hîrtiile pe care-mi notasem cîteva cuvinte „ajutătoare” spiciului, mi-au zburat, ŞI ELE!!!, graţios, în picaj…În fine…

Stabilizăm, oarecum, situaţia microfonului, îl punem sub „ascultare” , adun spiciul de pe jos, recuperez ochelarii şi purced la lecturare…din toţi bojogii.

Lumea, ca la un semnal, s-adună de pe unde plecase, ia fiecare loc in bancuţă şi ascultă….cuminţică.

Ca să-mi spăl păcatele faţă de „doamna paparazzo”, care încă mai păstra în „procesor” gluma proastă pe care io o făcusem la adresa poeţilor -fără intentia de-a aduce cuiva vreun afront, dar cu ideea că poeţii pot gusta o glumă, chiar şi una proastă, aşa cum avusesem eu „inspiraţia” să fac atunci, la acel Cenaclul moderat de domnia sa- şi ca să-i arăt că nu urăsc poezia şi că poeţii nu-s pentru mine doar  nişte… poeţi, mă dusesem în acea seară acasă, pentru că-s un BUN CREŞTIN, îmi făcusem, afar de mea culpa, şi vreo patrijde’metanii, şi m-am pus pe scris..poezie! Iată ce-a ieşit!

Păşesc anevoie

uimit

prin hăţişuri de vers

de cuvînt rostit

„emanat” scrupulos,

şi simt că mă pierd

şi-mi vine

să m-ascund

de-al meu gînd

căci mă tem

să scriu

fiindcă nu ştiu ce să spun

ce să scriu, cum să scriu

ce să spun

ce să pun în cuvînt

căci nu ştiu

nici nu vreau

nici nu pot să m-avînt

într-un CRÎNG ce-i dospit de…Eroi!

Dar ştiu

că atît mi-am dorit:

SĂ FIU PRINTRE VOI!

Şi vă spun acum, aici: BUN-GĂSIT, dragi eroi!

Eu sînt: Antoaneta Rădoi

Cei prezenţi au aplaudat la scenă deschisă. Eram siderată şi, totodată, emoţionată. Impresionasem auditoriu şi aplaudau frenetic, strigînd: Bravo! Bravo!!!

Am mai spus, apoi, cîteva cuvinte despre mine ( presupuneam că  NIMENI nu mă cunoştea acolo, afar’ de moderatoarae Cenaclului -cea acre mă invitase la Eveniment-,  iar cine mă ştia, nu mă ştia ca prozatoare ci, poate, tot ca fiind „fata de la camera de luat filmat” ). Dar…n-am apucat să spun prea multe, fiidcă moderatoarea (cea care mă invitase la Cenaclu, ca să expun o „creaţie” de-a mea) a urcat, furibund, pe scenă şi, cu-n zîmbet laaaarg în colţul gurii, mi-a smuls microfonul din mînă, zicînd: Îţi mulţumim Antoaneta Rădoi! Îţi mulţumim, dar..nu mai avem timp…Poate…altă dată…

No fain! Şi io care, scriitor fiind, prozator, m-am străduit să vă arăt că..VĂ IUBESC, pe voi..poeţii!  Mulţam’ de invitaţie!…

..păşesc anevoie

prin hăţişuri…

iată-mă…

goci bn bn anto

alături de..criticul literar: Aureliu Goci!

Va urma….

Antoaneta Radoi si criticul literar Aurel Goci


  ImagineImagineImagine