Posts Tagged ‘calinic de la Cernica’

Bunul meu Părinte, Nicodim Bujor


Am mai scris despre „LUCRURILE” părintelui Nicodim Bujor.  Relaţia mea cu el -sau a lui cu mine ( Domnul ştie! )-, nu mai este niciun secret pentru nimeni. Am spus şi răs-spus…
  Ei, bine! În ultimul timp, cîteva luni bune, nu am mai avut parte de ceva demn de consemnat. Doar că mergeam şi aprindeam candela în micuţul Paraclis, unde sălăşluieşte BĂTRÎNUL meu, bunul şi blîndul Părinte Nicodim Bujor, alături şi dimpreună cu Maica Domnului şi  Sfînţii apropiaţi sufletului meu. La aprinderea candelei ( care, na’, se mai şi stinge dacă nu te preocupi ca ea să rămînă permanent aprinsă, plus că..vrăjmaşul, niciodată nu oboseşte. Uneori îşi permite să se  „giumbuşlucărească” şi-mi stinge candela, eu iarăşi o reaprind şi …tot aşa, de cîteva ori, pînă cînd ajung să schimb N fitile şi să-i spun franc BĂTRÎNULUI,  că eu am aprins-o pentru ultima oară, aşa că, să facă bine, să aibă grijă ca ea, candela, să nu mai fie la cheremul „cuiva”, ci să rămînă aprinsă prin grija dumnealui…Îl cam boscorodeam, recunosc! Dar, BĂTRÎNUL meu, scump şi drag, e învăţat cu „boscorodeala” mea. El îmi ştie toate neputinţele, fiindcă lui îi fac capul arşice…zi de zi, cu toate zdroabele şi „neputinţele” mele… 
  În ultimele luni, în afară de episoadele cu stinsul şi reaprinsul candelei şi cu cîte un mic schimb de replici şi priviri ( din care, recunosc, nu am mai înţeles mare lucru!!! ), nu s-a mai „întîmplat” nimic special…nu-mi mai repartizase de ceva vreme, porţia de zîmbet. Ba, parcă era chiar întristat, ceea ce nu era tocmai un semn bun.
  Azi, la prînz, am deschis calculatorul şi m-am dus să caut în mail ( Pe ecran am o fotografie de-a Părintelui Nicodim Bujor, în care sfinţia sa, binecuvîntează. Şi cu el, prin intermediul acelei imagini, ori de cîte ori închidd şi/sau deschid acel computer, „vorbesc” cu Părintele…de-ale noastre!!! ), şi pînă se derula operaţiunea de deschidere a mail-ului, îi zic Părintelui: 

–  Sărutmîna scump şi drag Părinte! Ce să fac? Deschid şi io, Părinte, în ideea că am să primesc vestea mult aşteptată. Dar, ce se putea „întîmpla” de aseară, de cînd am închis calculatorul ( mai exact astă-noapte!!! ) şi pînă acum??!! Însă eu, AM DREPTUL să sper, nu??!… Că d-aia strig la Dumnezeu! Ca să mă audă!!!… Cu-n pic de ajutor de la sfinţia ta, Părinte, sigur că..lucrurile s-ar putea..întîmpla!!…


 Recunosc, nu eram deloc încrezătoare; aşteptam un răspuns care ştiam că nu avea cum să vină atît de rapid. Nici Armata Salvării nu vine aşa prompt!!! Aşa că nici eu nu mă puteam aştepta la miracole. Părintele mă privea, parcă impasibil. În ultimul timp, simt că mă iubeşte mai puţin (Hmm). Nu ştiu dacă i-am dat motive, însă neştiind logica Sfinţilor lui Dumnezeu ( printre care, nădăjduiesc, că şi dînsul se află! ), nu pot analiza corect. Îi mai spun un sarutmîna ta, Părintele meu drag şi scump, îl mai asigur de dragostea mea, prin cîteva cuvinte, şi trec la rasfoirea mail-ului. Nu era nimic nou! Numai şi numai rahaturi fezandate, publicitatea care-mi intra cu anasîna şi căreia nu-i pot veni de hac!
Răsfoiesc prin calculator, boscorodindu-l pe BĂTRÎNUL meu şi reproşîndu-i că m-a cam uitat. Bătrînul schiţează, şugubăţ, un zîmbet discret.
  Slavă Domnului că, în sfîrşit, mai faci asta, Părintele meu drag!, îi zic, şi-mi continui răsfoirea.
 Răsfoind însă, gîndul îmi spune:
– Nu-i nimic! Acum, nu vei găsi nimic demn de luat în seamă, dar..orice se poate întîmpla în secunda următoare! La Dumnezeu toate sînt cu putinţă, că..”repede aleargă Cuvîntul Lui!”
– Da, gîndule! Cred! Doar că..mai cad şi eu în deznădejde!, îi răspund gîndului.
– Să crezi şi să nu te îndoieşti în inima ta!, mă asaltează gîndul.
– Offff, gîndule! De-aş putea avea aşa o CREDINŢĂ!…
Şi, pînă să mai am un schimb de „opinii” cu GÎNDUL, iată că intră un mail…
Nu era mail-ul aşteptat de mine, ca răspuns la un mail trimis aseară, însă era un răspuns la un alt mail, răspuns pe care-l aşteptasem, inutil, cîteva zile… la care renunţasem să mai aştept un răspuns, fie el şi negativ. Mail-ul conţinea un mesaj pozitiv!!!…
 Cu siguraţă că, peste ceva vreme, voi primi răspuns şi la mail-ul trimis aseară!, mi-am zis acum, oarecum, încrezătoare…
Slavă lui Dumnezeu!
Binecuvîntare scumpului meu Părinte Nicodim Bujor! Cel care mă îmbărbătează în căderile mele!IMG_6382
                                                                         
Antoaneta
7 aprilie 2014

Reclame

Florăreasa, „Sfîntul din Ploieşti”, Erm şi ..gardul cel nou


          Florăreasa;

    ”Sfîntul din Ploieşti”;

    Erm; Gardul cel nou

O dată m-am dus cu Erm la Ploieşti.Voiam să mergem fără “gloată”. Şi-am plecat “fără surle şi trîmbiţe”, cît am putut de discret, închizîndu-ne telefoanele, ca să nu fim “descoperiţi”…

Speram să ne descurcăm fără “ghid”. Uşor de zis, greu de făcut!… Dar…mare-I Dumnezeu!

[ Erm, e ( ra )”tovarăşul meu!” Om bun, da’.. cu “lipsuri!”…Pămîntu-i rău că-l ţine!”, ne mai amuzam noi cîteodată. Ăsta e aşaa, mainuştiucum… Dacă-l lauzi, nu-i convine; dacă-l critici, iarăşi nu-i convine. Aşa că…tot n-o nimereşti, oricum ai da-o! Are nişte mîini de aur. Şi-un creier de numa-numa. Păcat însă că ”n-are mintea-n cap!!!”… E mai tot timpu’..”plecat!” ( în  lumea …lui!!! ), zic eu… I-a dat Dumnezeu talanţi din belşug. Cîntă la flaut şi la pian, scrie, pictează -fără a copia pe cineva- şi e un fin observator al “Lucrurilor lui Dumnezeu!”…doar că trebuie mereu impulsionat…

Am totuşi nădejdea că va veni şi ziua cînd se va hotărî să înmulţească aceste minunate  sfinte daruri!….

N-a sosit vremea!!!”, în zisa părintelui Nicodim Bujor.

Aşadar…”cînd va fi vremea!!”, Erm dragule ( “Boulică al meu”, cum, “ cu graţie” îl alint eu; spre maxima lui frustrare!!! ). Nădăjduim!!!… Ce altceva putem face!… Dumnezeu a lucrat, eu am lucrat…acum, mai trebuie “ lucrezi” şi tu… Nu la ceea ce faci ( în  2009 )!! NU!… Ci să înmulţeşti, cu maximă responsabilitate, talanţii pe care i-ai primit în dar de la Dumnezeu, ca răsplată şi recunoştinţă faţă de Cel Căruia Îi datorezi atît de mult!…

Deocamdată, bucură-te că: “La barza chioară, i-a făcut Dumnezeu cuib!, în zisa părinte-

lui; exact aşa a zis Bătrînul: i-a făcut, nu că îi face, ci că: i-a făcut!]

Noi nu ştiam cum se numea strada şi nici numărul casei unde locuia părintele Nicodim Bujor nu-l ştiam.

De fiecare dată cînd mergeam la sfinţia sa, eu fiind şoferul, eram ghidată de nelipsitul Johan sau de către oricare altul dintre “supuşii” săi. Acum însă nu avusesem “chef” să-i simt prin preajmă, aşa că am plecat la drum, ”fără escortă”.

– Ne-om descurca noi!, îi zic lui Erm. Ploieştiu-i mic, dacă “ne supărăm”, o luăm la pas, stradă cu stradă şi tot îl găsim pe părintele!..

Ajunşi la Ploieşti, n-am rătăcit prea mult…Doar cîteva întoarceri şi reveniri pe unele şi aceleaşi străduţe, ce-mi  păreau a fi cunoscute..

Opresc maşina la o Florărie.

De fiecare dată, cînd mergeam la părintele, îi duceam flori! Le iubea nespus. Le cumpăram, de obicei, din drum, de pe şosea, de pe la porţile caselor. Flori adevărate. Naturale. Crescute în pămînt îngrăşat natural. Acum nu văzusem flori pe şosea. Aşa că, am oprit la o Florărie în oraş.

– Doamnă, vă rog să-mi daţi cele mai frumoase flori şi să-mi faceţi cel mai frumos bu-chet!, îi zic florăresei. Dar ştiţi cum?? Aşa cum n-aţi mai făcut vreodată!, mai adug.

– Îţi fac, frumoasa mea! Îţi fac! Dar  e …scumpe!, zice “negresa”, pardon rroma.

– N-auzi, femeie!, i-am zis, lăsînd la o parte politeţurile ( că doar şi ea mă luase la jargoa-ne..). Am zis: să-mi faci, cel mai frumos  buchet din cele mai frumoase flori! Şi..nu-ţi fă griji! Văd că …”e scumpe!” Dar, îţi zic ceva, şi anume: CEL CĂRUIA I LE VOI DĂRUI, E LA FEL DE SCUMP PRECUM O FLOARE! I-am zis apăsînd cuvintele, căci mă grăbeam şi voiam să mă fac repede înţeleasă…

– Aaa…frumoaso! Se pare că matale mergi la un ..sfînt! Am să-ţi fac cel mai frumos bu-chet!

Bre, aşa să faci! Vezi să nu mă “ameţeşti” cu vorbe, şi, în fapt, să-mi pui niscai pălituri, că nu-ţi merge cu mine. Io-ţi dau cît ceri, fără să mă tocmesc, da’ să-mi faci treabă bună!

– Stai liniştită , ”scumpo!”, mă gratulează “negresa”, schimbînd registru’, nu fac io d’astea! Ai zis frumoase, frumoase-ţi pun! Că doar matale plăteşti!

– Mă bucur c-ai priceput!…

Şi-n timp ce titirisea la întocmirea celui mai frumos buchet, din cele mai frumoase flori,

îmi zice sec:

– Auzi, frumoasao! Ştii că şi noi, aici la Ploieşti, avem un..SFÎNT?

– Haide bre! Nu mai spune!, îi zic. Unu-i prea puţin, dar doi, e deja prea..mult pentru Ploieştiu’ ăsta!! Unde stă şi cum îl cheama? Că poate-i duc lui florile astea!, îi zic în zeflemea…

– Uite-acile-aşa, o iei mata pe strada asta  -îmi zice ea arătînd cu mîna-, mergi pînă la capăt ( vezi că-i cam lungă strada şi un pic şerpuită! ), apoi coteşti la stînga, şi gata! Da’…nu  ştie “mama” numărul casei! Da’ te descurci mata şi fără, că te văd isteaţă!, îmi  zice, fără să-i pese prea mult, dăcă o să mă descurc sau nu…”Facea conversaţie” , feme-ia…ca să treaca timpu’, şi să-mi “ia ochii” de la pălituri… Din zece vorbe m-a lămurit! Sfîntul ei era …sfîntul meu! Părintele Nicodim Bujor! L-am “dibuit” mai repede decît ne aştepam. Şi cît de simplu??!!..

( “Cu o floare poţi cuceri -cîteodată- CERUL!!!” ), se adeverea mie, acum, zicala..

Îmi iau buchetu’, plătesc fără să mai aştept restul la bancnota consistentă, îi mulţumesc “negresei”, şi dispar la maşina…

-“Boulică” ( aşa  îl “alintam” eu pe Erm, spre maxima lui frustrare!! Frumos alint, nu?; îmi plăcea să-l necăjesc, cu alintul acesta ), îi zic “suav”, am cea mai preţioasă informaţie! Hai că l-am “dibuit” pe “MOŞU’ Nicodim!” Uite-acuş ajungem! La capătul străzii ăsteia, pe care taman, ne aflăm, facem stînga şi gata… Numa’ de-om mai dibui şi casa!!!.., îi zic.

– Ei naa! Uraaa!! Ta-na-na-na!! Ta-na-na-na!, fredonează, Erm, fericit -trecînd cu vederea faptul că-i zisesem iarăşi “Boulică” expresie care-l scotea din uz şi pe care eu o rosteam ostentativ-. Ta-na-na-na!!! Sigur c-o dibuim! Doar am fost de-atîtea ori!, zice Erm încrezator ( El era -şi este- mereu încrezător. Chiar şi cînd evidenţele spun altceva. El rămîne încrezător!!! Şi se lasă în grija Domnului! Eu, nu-s aşa…).

– Da. Am fost. Dar uiţi că mereu am avut GHID? Şi uiţi că eu conduceam maşina asta, în timp ce tu ascultai Haggard dormitînd?..

– Mdaa ştiu!!! Dar mai ştiu şi că, atunci cînd mă trezeam “din dormitare”, o făceam, mereu lîngă un gard VERDE!

– Bun indiciu’!!, dragul meu. Un gard verde, în Ploieşti pe stînga! Bine-aşa!, îi ziceam persiflîndu-l…

N-apucarăm să ne contrăm  prea mult, c-a şi sosit  “staţia terminus”. Parcăm pe trotuar undeva lîngă un gard…maro. PROASPĂTVOPSIT! Coborîm din maşina.  Nedumeriţi, oarecum, pentru că nu era niciun gard verde pe-acolo. Ne începem căutarea…

– Parc-ar fi poarta asta!, zice Erm, arătînd spre una dintre porţi.

( Acum, erau 3-4 case, cu garduri de aceeasi culoare: maro! ) Hai să sunăm!, Anto.Unde-o fi soneria?, zice şi caută bîjbîind, Erm, băgîndu-şi mîinile după un gard, în interiorul curţii, unde ştia el că era soneria )…

– Nuuuu!!! Nu e aia poarta! Nu suna! Că nu e aia casa. Şi vezi să nu te-nhaţe cîinele!!…

Nu-i asta casa! Părintele n-avea cîine! Sau, cel puţin, eu n-am văzut niciodată vreunul. Poate mi-a scăpat! Oricum, hai, te rog, fii mai cu grijă, că ne punem lumea-n cap, pe-aici, şi-or să creadă oamenii că sîntem niscai spărgători, ziua în amiaza mare!!!..Am venit la părintele după Cuvînt de Folos, şi… plecăm bătuţi! Ai grijă! Să facem gălăgie cît mai puţină!!…Hai să gîndim de două ori înainte de-a acţiona!…Să nu-i facem supărare părintelui, deranjîndu-i vecinii!!.. Nu mai suna aiurea, măăă…”Boulică” ( îl gratulez eu! )! Nu-i nici asta casa!, îi zic după încercarea trei…

– Ba da, Anto, uite fereastra aia deschisă e de la camera părintelui! Ştii că o ţinea totdea-una deschisă vara!…

– Aş! Nu mai ţine altul fereastra deschisă, că de’, tre’ să vină doi proşti de la Bucureşti şi să se ghideze după o fereastră deschisă, în Ploieşti pe stînga! Măi-măi, ce mai logică! Spargi ziduri cu ea!  Au închis ăştia din Ploieşti ferestrele că vine Erm, din Bucureşti, în vizită la părintele Nicodim Bujor şi nu cumva să-şi piardă reperu’! Stai blînd, nu mai su-na să deranjezi oamenii pe-aici! Hai s-o luăm prin eliminare!, îi..tot dădeam eu,”inteligent”. Şi dăi şi luptă…

Nu mai era niciun gard verde acolo. Principalul nostru punct de reper se evaporase! Apoi, parcă nici aleea din curte nu mai semăna, nici pomii nu mai erau dispuşi, parcă, în ordi-nea pe care noi o ştiam…Offf!!! Eram derutaţi.

Am tot orbecăit de la un gard la altul, dus-întors, preţ de cîteva zeci de minute …Şi cînd te gîndeşti că plecasem pe furiş, din Bucureşti, ca să nu ne ştie Johan!!! Pfui!! Ce s-ar mai veseli,”neisprăvitul” ăla, de-ar şti că noi rătăcim de-a surda, prin Ploieşti, şi nu-l găsim pe Moşu’ Nicodim !!!…

Pierzindu-şi răbdarea, Erm, se opreşte la una dintre porţi, care i se păruse cel mai aproape de ceea ce ştia, şi-mi zice:

– Anto, io sun aici! Că aici stă parintele! Uite şi tu…şi îmi dă tot felul de argumente “solide”…ca chişleagu’…

– Biiine, sună! Dar dacă te ia cineva cu reteveiul, nu eşti cu mine!, îi zic sec.

– Ei naaa!..Mă renegi???!!!, îmi zîmbeşte larg…enigmatic. Asta e!..Risc acum, ce să fac?!!!Şi zicînd, împinge de poartă. Dar poarta era încuiată! Se vedea cheia pe dinăuntru, printre stinghiile gardului…Sunăm ! Nimic!… Mai sunăm o dată, încă o dată şi încă o dată şi..nimic!

– Măi Erm, poarta pare a fi asta! Dar..de ce nu iese nimeni? De ce nu răspunde dna Mia

( Proprietăreasa. Doamna la care locuia, de cîţiva ani buni, părintele.) Ea ieşea pe dată. Se pare că am geşit adresa!, îi zic lui Erm.Totuşi asta pare a fi casa…chiar dacă gardul e acum maro. Se vede, clar, că e proaspăt-vopsit. Deşi nu pare a fi gardul pe care-l ştim noi…Ăla era din lemn ceva mai vechi, erau mai mîncate scîndurile pe la capete…

Ia mai sună, Erm! Mai sună!, îl îmbii. Părintele nu pleacă nicăieri. Şi nu cred că-l lăsa dna Mia nesupravegheat… Ştii doar cît e de grijulie cu el !!…

Mai sunăm o dată şi încă o dată şi, cînd ne aşteptam mai puţin…ţac!, se deschide uşa la tindă…În spatele uşii, părintele!!! Ghemuit, stătea pe jumătate într-un fotoliu, pe jumătate pe jos, slăbit…ţinîndu-se cu o mînă de clanţa uşii, uitîndu-se tăcut, neputincios, la noi…

– Văleleuuu, părintele!!!, zice Erm…Na, Anto, ce-am făcut? Uite părintele s-a dat jos din pat şi s-a tîrît pînă la uşă!!!…ca să ne deschidă nouă!!!…Doamne, Anto, ce-am făcut? Ce fac acum ? Sar gardu’? Dacă se ridică din fotoliul ăla ca să ajungă la poartă şi cade pe caldarîm?…Ce fac, Anto?, mă tot întreba, Erm, disperat. Uite-l, dă să se ridice! Doamne, dacă…

– Dacă..dacă..bla..bla…Sări, desigur! Nu mai pierde timpul! Faci ca ăia cu drobul de sare! Sări! Dar, nu înainte a-l întreba pe părintele. Să nu se supere dna Mia! Ştii că şi aşa nu-i trebe’ ei prea mult!!…  Şi-apoi e curtea omului…

Şi nici una, nici două, strig la părintele:

– Părintee, poa’ să sară gardu’? Staţi acolo, cuminte, pe fotoliu, vă rugăăăm! Staţi acolo! Nu vă ridicaţi! Că venim noi! Nu vă  ridicaţi!!!

Poa’ să sară gardu’???…

Să nu cadă! Să nu cadă!, repeta, ca pentru sine, abia auzit, părintele…

– Nu-i bai! Numa’ staţi acolo, părinte, vă rugăm!…Şi ziceţi dacă să sară gardul …

Da’ să nu cadă! Să nu cadă!, repeta, “absent”, “Bătrînul”… Nu vorbea cu noi…

– Nu cade!, părinte. Şi dacă va cădea, ”pagubăn ciuperci!, îi zic…

Nici una, nici două, cum primi încuviinţarea -sau ce i s-a părut lui a fi încuviinţare!!-, Erm, se-avîntă pe gard..Şi, cînd credeam că tocmai a scăpat şi a trecut dincolo, i s-a agă-ţat un crac de la pantaloon în una dintre scînduri şi l-a atîrnat  în..gard…cu josu’-n sus…Offf!!! Exact ce ne trebuia ( Ştiam eu ca “Boulică ăsta al meu, nu-i bun de nimic!!!”, îmi zic în gînd )! Erm se zbătea acum, neputincios, prins în gard, ca şoarecele-n capcană…

Încerca să scape.Trăgea de crac, să-l rupă, ca să se elibereze şi…nimic. Era suspendat, aiurea de tot, într-o poziţie care nu-i permitea să mai facă nicio mişcare. Se zbătea ca un pui de găină prins în gard ( Ce să-ţi fac “Boulică?” Ăsta-i “riscul” dacă porţi blugi de fir-mă!!!, îmi venea să-i zic fudulului. Care, atunci cînd era vorba să-şi cumpere o pereche de pantaloni, mă căra tot Tîrgu’, pe la cele mai “de fiţe” Magazine, să-şi ia lucru’ de mar-că!!! Numa’ branduri prefera! Vorba aia: şi sărac şi fudul!; Strîmba din nas, mofturind, mai ceva ca un prinţ!!! Îmi venea să-i “amintesc” eu acum, toate astea, în timp ce el atîrna, ridicol, în gard!!!; dar ştiind că şi-ar fi ieşit din pepeni şi nu mi-ar fi iertat-o prea curînd, am păstrat…sobrietatea ce se impunea momentului!!! )! …Faza era de Benny Hill. Sau, mai degraba, era de rîsu’-plînsu’…

Să nu cadă! Să nu cadă!, repeta părintele…

Cu chiu cu vai am urcat pe gard, numai Dumnezeu ştie cum ( gardul era foarte înalt pentru mine, era un gard, nefiresc, înalt ), şi am  reuşit să-l “desprind” pe Erm din gard, tăindu-i cracul pantalonului lui de fiţe!!!, cu-n cutter găsit prin port-bagajul maşinii…

Ajuns la sol, în cap, s-a dezmeticit rapid ( n-aveam timp de pierdut cu văicăreala! ), mi-a descuiat poarta şi am intrat, alergînd amîndoi, la părintele…

Părintele, văzîndu-ne, în sfîrşit, lîngă el, ne-a îmbrăţişat, strîngîndu-ne afectuos, în bra-ţele-i plăpînde, ca pe nişte odoare de mare preţ, repeta mereu:

Măi copii! Măi copii!!…M-am temut să nu cadă! M-am temut să nu cadă! Mă rugam…să nu cadă!!!, zice, într-un tîrziu, părintele, după ce ne strînge bine la piept, ca pe nişte comori de mare preţ… Apoi, făcînd abstracţie, parcă, de prezenţa noastră, zice ca pentru sine: ”Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Mîinilor Tale, şi niciun cuvînt nu este îndeajuns, spre Slava Măreţiei Minunilor Tale!”  Şi repetă de trei ori: ”Mare esti, Doamne…”

M-am temut tare, să nu cazi!, îi zice apoi lui Erm, sărutîndu-l pe frunte, mîngîindu-l,  îmbrăţişîndu-l, binecuvîntîndu-l şi pecetluindu-l cu semnul Sfintei Cruci…

( Bătrînula ştiut” că, dacă se va sui pe gard, ca să-l sară, Erm, va avea  ..probleme!!! El, “văzuse” dinainte, cele ce aveau să se întîmple şi de aceea tot zicea: ”Să nu cadă! Să nu cadă!“, evitînd să dea un răspuns direct, la o întrebare directă, atunci cînd noi îl tot întrebam dacă ne permite să sărim gardul.)

Stăteam acolo în hol, părintele în fotoliu, iar noi pe jos, la picioarele lui, precum puii sub cloşcă şi ne bucuram de mîngîierile şi de îmbrăţişările părintelui şi-l ascultam…

Şi cum ne bucuram noi, infinit, şi ne îmbrăţişam duios cu părintele nostru drag şi scump, numa’ ce-apare, pe uşa din spate, dinspre bucătărie, nimeni alta, decît …dna Mia!, şi dă peste noi, acolo-n hol, pe jos, toţi trei, îmbrăţişaţi, ca-ntr-un “grup statuar”.

– Pe unde-aţi intrat,  măăăiii?, răcneşte ea…”spărgînd văzduhul”…

– Pe poartă!…Ammm..am ..sărit gardul!, zice Erm cu seninătate, oarecum fîstîcit de strigătele ei ( Ăsta nu ştie să mintă! Nici măcar atunci cînd e strict necesar..Mă seacă uneori cu sinceritatea lui imbecilă.Uneori mai e necesar ca omul să mai şi ocolească adevărul, îi ziceam adesea, dar ăsta n-avea urechi de auzit. El mergea aşa de-a-n boulea…Iar acum, îmi venea, de-a dreptul să-l sugrum!!; dar… nu era locul potrivit!!!…).

– Pai, de ce-aţi făcut asta, măăăiiii? Dacă rupeaţi garduuu’???…D-abia l-am făcut! M-a costat 10 milioaneee!!! Dacă rupeaţi garduuu’???, turuia dna Mia….Şi..cîte-o fi mai strigat ea acolo, în năduful ei. Răcnea de ne spărgea urechile! Sau, cel puţin aşa ni se părea, nouă, acolo, în liniştea ce domnise pînă la sosirea ei “intempestivă”…

Noi rămăseserăm sideraţi şi nu prea mai ştiam ce să facem şi cum să ne comportăm. Dna Mia striga cît o ţinea gura. Se vede treaba că o cam supăraserăm! Un pic mai mult!!!…

Ne părea rău că i-am făcut femeii supărare, dar cel mai rău ne părea că-i făcem tulburare părintelui. Nouă, sincer, nu ne prea păsa de ea! Nouă ne păsa de părintele! El însă, tăcea..mîlc! Iar noi, eu şi Erm, nu ştiam cum am mai fi putut s-o dregem. Ne ceream scuze mereu, dar dna Mia, parcă nici nu ne mai auzea.Turuia întruna, amintindu-ne, printre altele că gardul costase 10 milioane şi că noi i l-am fi putut  rupe, aşa de nou!!!…Dar, ce mai puteam face? Nu mai puteam schimba lucrurile, deşi tare mi-aş fi dorit!  Îmi venea, la un moment dat să-i zic:

– Da’mai taci, femeie!, că-ţi dau dublu cît ai dat pe el, numa’ să faci linişte…Dar, nu-mi permiteam pentru că şi aşa “sărisem calul”, sărind gardul şi nu voiam să înmulţim răul prin “zona” şi aşa..”minată”…Şi-apoi, ne era atît de drag părintele, că nu i-am fi făcut, noi, o aşa supărare! Să o afrontăm -pe faţă- pe dna Mia!, “patriarhul” lui [Aşa o “botezase” el, sau aşa o percepusem noi. Nimeni nu mai ştie. Cert este că noi ( toţi din grupul nostru ) ne “temeam” de ea şi n-am fi vrut s-o supărăm pentru nimic în lume. Deşi, nu ştiu cum se făcea că, mai mereu, ne ieşea pe dos!!…Şi mai tot timpul îi dădeam pricina de sfadă…Cu cît ne străduiam mai mult să-i fim pe plac, cu-atît mai mult dădeam cu “oiştean gard! Oricît ne străduima, ne ieşea, mai mereu, pe dos…]

Şi ca să incheiem “represaliile”, în semn de pace, îi şoptesc lui Erm la ureche:

– Dă-i florile! Dă-i florile, Erm!…Erm, însă încremenise cu braţul de flori în mîini, se uita siderat spre femeie şi nu mai scotea nici un chiţăit! Nici paşi spre dna Mia nu făcea şi mai stătea nemişcat şi-n faţa mea, blocîndu-mi trecerea! Drept pentru care, îl împing de la spate, zicîndu-i răspicat, în urechi:

– Du-i florile, Erm! Du-i florile!! Tu nu auzi?? Du-i florile!!! ( măi “Boulică”, îi şotesc apăsat, accentuînd pe apelativu’ “Boulică”, în urechea ascunsă după claia de păr lung. Eşti surd?!!, îi zic aranjîndu-i părul pe după ureche, ca să nu-şi dea seama dna Mia că-l sudălmesc şi-l împing de la spate.)

Dar Erm nu îndrăznea să facă un pas. Parcă era înfipt în podea! Şi-atunci, îi smulg din braţe buchetul cu Crini albi Imperiali, îl împing la o parte, înaintez spre dna Mia şi-i întind florile peste masa care ne despărţea, zicîndu-i sec:

– Dna Mia, vă rugăm să ne iertaţi pentru gard! Noi… v-aduseserăm un buchet de flori! Vă rugăm să-l primiţi!… Şi primiţi, vă rog, şi scuzele noastre, dar.. ştiţi…părintele era pe prag şi…

Aş!..Am pus paie pe foc! Abia atunci, uitîndu-se ea mai atent, ştiind că de fiecare dată cînd îi aduc flori BĂTRÎNULUI  îi aduc şi dumneaei, a “văzut” că părintele avea braţele încărcate cu Crini Imperiali, pe care sfinţia sa le strîngea la piept, mai-mai să le strivească şi le mirosea …“absent”, băgat cu nasul în buchet, ca şi cum pe-acolo, prin jurul lui, nu sentîmpla nimic!!!… Şi-atunci a început iar să tune:

– Ce faceţi părinteee!!! Nuuuu!!! N-aveţi voieee!!!…Ştiţi că aveţi probleme! Vă rog, NUUUuuu!!! Şi, într-o fracţiune de secundă, ajunge lîngă “Bătrîn” şi dă să-i smulgă buchetul de crini din mîini.

Ce-am făcut ?, ne întrebam, eu şi Erm, uitîndu-ne şi mai nedumeriţi, unul la altul şi, totodată, la părintele şi la dna Mia, privind cu uimire scena. Îi dădusem părintelui nişte flori, nu otravă!!!…Eram tare dezamăgiţi…

Nu-i nimic! Nu-i nimic!, vorbea, părintele, ca pentru sine, abia auzit. Nu-i nimic!, repeta, mirosind, parcă absent, florile, nedîndu-le drumul din braţe…

Jenaţi de situaţie şi oarecum “în culpă” ( deşi neintenţionat! ) am vrut să i le luăm din mîini, ca să dregem situaţia, dar părintele ne-a rugat să i le mai lăsăm să le mai miroase…doar puţin, că tare-i plac..

– Bine! Puţin, da’ pe urmă gata!, a decretat, cedînd, dna Mia. Auzindu-l şi văzînd cu cîtă ardoare ţinea părintele la piept buchetul de flori de Crini Albi, s-a mai îmblînzit un pic.

– Ştiţi, părinte, că nu vă fac bine?!, a mai adăugat ea, după care, a luat florile de la mine, a mulţumit, s-a liniştit oarecum, ne-a şi zîmbit şi ne-a zis că ar fi trebuit să sunăm ( de parcă noi nici nu sunasem din destul!! ), că ea se dusese la bucătărie să-i facă părintelui ceva de mîncare…

Apoi s-a retras în bucătărie şi şi-a văzut de oalele ei ( ce noroc pe noi că avea treabă!!! Uraa !!!.), uitînd chiar şi de florile din braţele părintelui (Aşa era ea, mai mereu, vulcanică. – Dumnezeu s-o odihnească în pacea Sa!- Dar uita repede şi, apoi, se purta cu noi, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat! ). Iar noi am putut tăifăsui, liniştiţi, mult şi bine, cu scumpul şi dragul nostru părinte Nicodim Bujor, căci nimeni nu ne-a mai tulburat…spre bucuria noastră supremă…Dumnezeu ne-a compensat mîhnirea, cu vreo două ceasuri de “taifas” duhovnicesc! Slavă, Ţie, Doamne! Ne aflam acum în sînul lui “Avraam”…Şi am stat acolo pe săturate! El era AVRAAMUL nostru!!

Ne-am cuibărit, din nou, la picioarele părintelui, iar el ne mîngîia şi ne vorbea, blajin, liniştitor. Şi am cules învăţătură şi-am luat sfat! Apoi, din nou, ne-a vorbit părintele, în parabole ( ??!!.) I-a sărutat mîinile lui Erm, înainte ca el să apuce să şi le retragă…şi i-a spus vorbe de “nedesluşit!!!”...După care am puces la drum…nu înainte de a-l întreba:

– Părinte, cînd să mai venim? Cînd, cam pe la ce ore să ajungem ca să nu deranjăm?

Oricînd! Oricînd! Cînd vreţi şi cînd puteţi!, zice părintele. Şi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva, a continuat: …pe parcursul zilei!…

– Bine, părinte! Pe parcursul zilei! Am înţeles! Mulţumim pentru dragostea cu care ne înconjuraţi! Şi ne iertaţi!

V-aş fi zis: 24 din 24, completează părintele, dar…”patriarhul!!!”…ne zice şugubăţ. Nu mă lasă “patriarhul!”, trebuie fac ascultare depatriarh!”, precizează părintele!!!, că eu v-aş primi 24 din 24…

– Mulţumim, părinte! S-a reţinut! Surutăm mîinile!, părinte. Să vă găsim sănătos, data viitoare!, i-am zis tare ca să ne facem auziţi, iar mai în taină, mai în sîn, am zis: şi eliberat de subjugul fascist!”…Şi ne-am îndreptat spre poartă chicotind de gluma noastră proastă, care-i era adresată, evident, “cerberei” dnă ..Mia!!

Nu mai mult de 100! Nu mai mult de 100, copii!!!…ne zice părintele, după ce ne mai binecuvîntează încă o dată.

( Se referea, evident, la faptul să nu merg mai mult de-o sută km la oră. Ştia că nu prea am răbdare în trafic…)

– Am înţeles!, părinte. Voi încerca! “Nu mai mult de 100”, îl asigur. Dacă atît permite Radarul!…mă supun

Era în vara anului 2007

                                         Cap 6

                         “Lucrarea” părintelui în viaţa mea

       Binecuvîntarea din 2005; Alergatul

În convalescenţă fiind eu, în 2005, după o îndelungă paralizie -care a durat mai bine de un an ( o VEŞNICIE!!! )-  am ajuns la părintele Nicodim Bujor, pentru prima oară, aşa cum am mai spus, în prima zi a Paştelui, împreună cu alţi, vreo 10-12 amici – la acea vreme.

Păşeam încet, mărunt-mărunt în poziţie semiîncovoiat.Una dintre vertebre, cît şi cocci-sul mă împiedicau să păşesc şi să merg vertical, aşa cum merge tot omnul…

Va continua…

( Fragment din cartea: „Dragul, scumpul şi sfîntul meu părinte, Nicodim Bujor, Autorul Acatistului Sf Calinic de la Cernica, un…ilustru necunoscut”, de Antoaneta Rădoi -de la Vrancea)

Dragul, scumpul şi sfîntul meu părinte, Nicodim Bujor, autorul Acatistului Sfîntul Calinic de la Cernica, un..”ilustru necunoscut”.


          Părintele, fructele şi..porumbul  fiert

poya bn bn bn cu Md si alte si pr Nic Buj

Plecăm la Ploieşti! La părintele. Cineva vine de-acasă cu porumb fiert. Nici nu ştiu de

unde-l luase, că nu era încă vremea lui. Era devreme pentru porumb. În fine!..

Mîncăm fiecare pe săturate. Şi mai rămîne o bucată de  porumb. Fata care adusese po-rumbul, îi tot îmbia, rugîndu-i  pe rind, să ia careva, să mănînce şi acel porumb, ca să nu mai rămînă şi din cauza căldurii să se strice, că “era păcat!”, zisese ea. Dar niciunul nu-l mai voia. Şi-atunci îi zic solemn:

– Flori ( aşa o cheamă pe fată ), dragă! Nu  te mai ruga de “filfizonii” ăştia să mănînce porumbu’! Nu vezi că ai de-a face cu nişte “nobili”? Pune-l bine!, că-l manînc eu, cînd a-jung la Ploieşti. Ştii că-mi place de mor, porumbul fiert, dar..nu pot să mănînc acum! Tre’ să fiu atentă la drum ( ca să vă duc în siguranţă la Bătrînul )!..

Şi pune Flori, “bine” porumbul. Atît de bine încît, la Ploieşti, nimeni nu şi-a mai adus aminte de existenţa vreunui porumb…

Ajungem la Ploieşti. Intram la părintele! Era afară, în curte, sub nişte pomi, într-un scaun din acela de lemn, tip balansoar. Ne-am “năpustit” asupra lui, toţi, cu mic, cu mare, să “prindem” binecuvîntări, să-l îmbrăţişăm, care mai de care mai abitir, şi să prindem locuri “mai în faţă”. Ne-am aşezat, apoi, cuminţei pe scăunele ( ca la Grădiniţă! ), în jurul părintelui, şi ne-am pus pe “dialog”. Ne-a pus să-i citim Acatistul Sfîntului Calinic, pe rînd, fiecare cîte un Condac şi un Icos. De fiecare dată, mie îmi revenea mai mult. Nu dădeam cartea mai departe pînă nu zicea părintele. Citeam fiecare, pînă ne oprea părintele şi dădeam cartea celui pe care-l indica sfinţia sa. Indica un altul, ca mai apoi, să revină la mine. După care, la final, îmi dădea nota 10, mă îmbrăţişa, îmi aducea laude pentru intonaţie şi pentru cursivitatea lecturii şi mă binecuvînta. Asta îmi umplea sufletul de bucurie! Mă simţeam ca la şcoală, în clasa 5-a, la Serbarea de Sfîrşit de An, unde recitam solemn “Moartea Căprioarei”, “Noi vrem Pămînt” sau “El Zorab”, poezii care-mi plăceau mult şi pe care le recitam cu patos, din toţi rărunchii, de răsuna întreaga încăpere ( fără microfoane ), spre mulţumirea dirigintelui meu ( un vajnic perfecţionist, profesor de Limba Română -pe care o stăpînea la cote maxime- şi-un mare gramatician ), spre bucuria părintilor mei şi spre mîndria mea!!!…( Eram la concurenţă cu fata primarului, cu-a felcerului, cu băiatul unui învăţător, cu verişoara mea, a cărei mamă era educatoarea de la Grădiniţă…iar eu eram fata…Inspectorului bancar!! La altele “ mai luau” colegii, dar la recitare şi la bătut mingea cu băieţii, niciodată!!!… )

Îi luam mîna părintelui şi i-o sărutam ( ceea ce nu fac, de regulă ), după care o păstram, strînsă în mîna mea…Nu-mi venea să mă dezlipesc de el…La un moment dat îi căzuse papucul din picior. Se căznea să-l recupereze, în timp ce ne vorbea. Eram în dreapta lui, aproape lipită de el. M-am aplecat şi am recuperat papucelul. Avea nişte picioare mici-mici, albe-albe. N-avea nici urmă de vinişoare. Părea imaterial! M-am aplecat şi încălţîndu-l, i-am sărutat picioarele…Aşa am simţit! …

Personal, n-am aşa o evlavie excesivă, faţă de preoţi. Îi cinstesc aşa după cum am fost   educată de către părinţii mei. Cu precădere de către mama mea, care a şi cîntat în Strană,

la Biserica din sat ( fără să pretindă sau să aştepte, vreodată, vreo plată -aşa cum “se poartă” în ziua de azi! Se duc ăştia, acum, să cînte, unde-s mai bine plătiţi!, că de’, viaţa “e scumpă!”; iartă-mă, Doamne, că uite, iar “am judeca!”-), toată viaţa ei. Am pentru preoţi respect, ca pentru un învătător, dacă-l simt că e învăţător. Dar nu “ omor” cu sărutatul mîinii! Nicidecum! Arar fac acest gest. Şi dacă-l fac, apoi… preotul acela tre’ să fie unul de mare cinste!!! ( în opinia mea )…Îi “analizez” profund! Le fac ANALIZĂ de VALOARE instantaneu! Îi trec prin sita cugetului meu şi nu-i “cruţ”, orice-ar fi! Aşa că, gestul meu, acela de a-i săruta părintelui Nicodim Bujor, pînă şi picioarele, spune mult…

Părintele ia la rîndul lui mîinile mele, şi le duce într-un gest ce m-a lăsat cu gura căscată.

Voia să-mi sărute mîinile! Luată prin surprindere, abia de-am avut timp să-mi retrag mîi-nile, spunînd un NUuuu răspicat, solemn.

Ne-am continuat “taifasul”, în curte sub pomi…

Vară!..Cald!..Senin! Pomi! Flori!…Alături de părintele Nicodim Bujor!!! Ce altceva ne-am mai fi putut dori?

La un moment dat, după ce m-am asigurat că “bodyguardul” ( dna Mia!!! ), a dispărut din zonă, am scos “discret” caisele. Le cumpărasem în drum, special pentru părintele ( Totdeauna îi aduceam fructe. Şi flori! Negreşit flori! Odată i-am adus şi…alune!!! Era să “ omoare” dna Mia!!!…). Scoteam sîmburele de la caisă, disparam părţile şi, bucată cu bucată, una cîte una, i le băgam direct în gură părintelui. Părintele le mînca, cu bucurie, minunîndu-se de dulceaţa şi de prospeţimea fructului. Iar eu mă bucuram, ca un copil, căruia i s-a cumpărat “jucăria preferată!”

– Vă plac, părinte?, îl mai şi întrebam, de parcă nu se vedea limpede.

  – Daaa. Sînt grozave!, copii. S-au făcut fructe bune anul acesta! Spre Slava lui Dumnezeu şi-a Maicii Domnului!”, zicea părintele. Şi nu rata “ocazia” să sublinieze, încă o dată că: “Toată guvernarea lumii a lăsat-o Mîntuitorul Hristos, Maicii Sale, Fecioara Maria!” Şi continua:

Copii, să nu încetaţi să vă rugaţi Maicii Domnului! În orice necaz v-aţi afla! Chemaţi-o în rugăciunile voastre, şi Ea vă va acoperi cu Sfîntul Ei Acoperămînt! Şi nu uitaţi, să-l cinstiţi pe Sfîntul Calinic de la Cernica, pentru că este mare Sfînt şi mare Făcător de Minuni! Că mult lucrează Dumnezeu prin Sfîntul Calinic! Chemaţi-l în rugăciunile voastre, şi el vă va ajuta! Iar eu -completa Bătrînul nostru– mă voi ruga pentru voi, împreună cu Sfîntul Calinic!!“  Şi înca multe altele, ne mai povăţuia părintele, dar..nu le mai ţin minte acum pe toate…

– Mai vreţi, părinte, un pic de caisă? Sau, poate vreţi puţină banană?, îl mai întreb.

 Ce frumos! Ce frumos s-a făcut porumbul anul acesta!, zicea părintele ca pentru sine, omiţînd să-mi dea răspuns la ceea ce-l întrebasem. Eu nu ştiam cît să-i dau. Părintele nu mînca mult de obicei. Ciugulea precum o vrăbiuţă. Dac-ar fi fost după mine, eu l-aş fi îndopat, în neştire, ca pe curcanii puşi la îngrăşat!! Dar nu-ndrăzneam! De teamă să nu-i fac rău.

– Da, părinte. Foarte frumos! Am văzut lanurile verzi, frumoase, din şosea, venind în-coace!…Vă mai dau un pic de caisă?, părinte. Sau doriţi banană? V-am adus şi banane. Şi căpşuni, părinte!, îl sucăleam eu.

Tare frumos s-a făcut porumbu’ anul acesta!, repeta “bătrînul”, absent parcă, la întrebările mele…

Mai să fie! Ce-i tot trage-ntruna cu porumbu’?, mă întrebam nedumerită. Io-i aduc bana-ne. Îi aduc căpşuni şi caise, producţie  “number one”…şi “Moşului meu” îi arde de..porumb!!, îmi ziceam nedumerită şi chiar înciudată. Şi tot frămîntîndu-mă eu să pricep, dintr-o dată m-a “străfulgerat” un gînd: aaa, porumbu’ din maşină!!…Măi să fie! Care va să zică, “ne-a depistat!!” Noi mîncaserăm porumb pe drum şi lui nu-i aduseserăm! Mari “mocofani” mai  sîntem!!! Dar…cui i-ar fi trecut prin cap să-i aducă porumb fiert???…

– Măi, aţi mîncat porumbul ăla careva? Porumbu’ de i-am zis lui Flori să-l păstreze pentru mine?, îi întreb, pe “netrebnici”, mai mult prin semne.

– Nuuu fată!, îmi răspunde Johan ( “liderul”), fiind mereu “pe fază” şi gata să fie ser-viabil.

– Atunci, du-te ”netrebnicule”, şi adu-l aici, la Curtea cu Juraţi!, îi zic aruncîndu-i cheile maşinii. Nu “vezi” că e..”cerinţă??”…

Se duce Johan şi aduce porumbu’. Mi-l aruncă şi-mi face cu ochiul, şugubăt, să fiu cu luare-aminte la “bodyguard”…Fi-ţi şi voi atenţi!, îi răspund prin gesturi surdo-mute. Iar eu voi face “treaba murdară!!!…le zic “neisprăviţilor”, arătîndu-le, prin semne, să “păzească”, cu străşnicie, uşa dinspre unde ar putea veni…”pericolul”( Dna Mia!!!; iarta-mă, dna Mia! )…

Strîng în pumn 2-3 rînduri de boabe de pe bucata de porumb şi i le “plasez”, direct în gură, părintelui. Surprins, n-are-ncotro, mestecă şi apoi se minunează:

Mmm! Mmm!…Da’ bun mai e!!!…V-am zis eu copii că s-a făcut bun porumbu’ anul acesta!!!Măi copii, măi!! Măi copii, măi!!!…şi continua: “Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Mîinilor Tale! Niciun cuvînt nu este îndeajuns, spre slava Măreţiei Minunilor Tale!

– Mai vreţi, părinte?, îl mai întreb, după ce i-am tot îndesat, în gură, boabele de porumb, cu nemiluita…Dar, n-apuc să sfîrşesc întrebarea că apare dna Mia, în uşa bucătariei de vară!!! Gata cu “cimilitura!”, mi-am zis. Dacă m-a văzut ”Agentu’ Vip”, mi-am cam dat foc la valiză!!!..Pot să-mi fac bagajele, singură! Pot să-mi dau singură “cartonaşul roşu!!!”, îmi umbla-n minte “scorpionul”. Şi, nu ştiam cum să mă fac, mai repede, mică-mică şi să dispar sub “parimantilili” părintelui…

– Ce faceţi măăăiii?..Ce faceţi măăăiii?, ne apostrofează, baritonal dna Mia. Apoi zice, îi zice, asurzitor, părintelui:

– Păăărinte, ce faci? Ştii că n-ai voie porumb! N-ai voie fructe…n-ai voie…aia şi n-ai voie  aia!, sublinia dna Mia, înşiruind o listă lungăăă…lungăă…de “n-ai voie, părinte!!!”…Dar, uite că eu tocmai îţi fierbeam porumb!, părinte, zice ea, la finalul “prelegerii”…

Offf!!!, de n-ar mai fi şi dna Mia asta!!!” Ne-a stricat “chermeza!”, îmi ziceam în barbă. Şi unde mai pui că m-a şi văzut! Acum ştie că eu sînt “inculpata” şi ..adio vizite la părintele, Antoaneto!!! Na! Vezi acum, cum mai faci s-o dregi! Dacă mai poţi!!! Şi cum adică: “n-ai voie, părinte”, dar..”eu tocmai îţi fierbeam  porunb”, că nu-nţeleg??! Hmm!!! Ba-nţeleg eu, prea …bine!! Hai, acum să taci şi să te faci micăăă-mică, Antoaneto! Restul e ..”poezie”, mi-am zis, şi..am tăcut mîlc!

Cu dna Mia nu ne prea mergea. Femeia era cam dintr-o bucată! Nu ne menaja ( dar nici noi pe ea!!! )! Plus că mai era şi pe “teritoriul” ei! Cum să-i zici una de să se audă “cîinii în Giurgiu?” Uneori tare aveam poftă să-i cam zic!! Dar, mă gîndeam că, nu mă puteam lipsi de prezenţa părintelui meu, scump şi drag, Nicodim Bujor, prea multă vreme. Aşa că …mă înfrînam (  cu greu!! ) şi…tăceam. Ba, uneori, îmi mai ceream şi scuze stăruitor!! …O, Doamne, numai Tu ştii de cîte ori şi cît am ”sudălmito!” Biata de ea! Nu-i eram DELOC recunoscătoare pentru efortul pe care femeia îl făcea, pentru a-l îngriji, cu atîta devotament, pe părintele. Nu-mi păsa mie ( biata de mine! ), nici măcar de faptul că, desigur, nu-i este nici dumneaei prea comod, mereu-mereu, cu-atîta lume care se perinda zilnic, inoportun, prin casa ei. Şi nici că noi, neisprăviţii, ne duceam în turmă, la ore la care ar fi trebuit să stăm cuminţei pe la casele noastre şi să-i lăsam să-şi tihnească odihna.

Nu! Nimic din toate astea nu mă “pasionau” atunci! Eu ştiam, doar că: TRE’ L VĂD PE PĂRINTELE! Atît şi nimc mai mult!…Nici mai puţin…

Doamne, nădăjduim că, în marea TA milostivire, ne vei ierta pentru “neputinţele” noastre! Şi nu ne vei înscrie la păcate!!…Şi doamna Mia, dacă vei citi cumva şi vei “descoperi” cele ce noi neisprăviţii le gîndeam atunci, ca nişte dobitoace necuvîntătoare, ce sîntem să ne ierţi! Pentru că ştim că de nenumărate ori te-am supărat! În nevoia noastră de prezenţa părintelui, noi nu mai vedeam altceva în jur! Iartă-ne, Doamna Mia!

În fapt, dna Mia, era ( am auzit că ar fi plecat la Domnul; Dumnezeu să-I primeasă drept Jertfă, toate! Şi să ne ierte şi pe noi pentru isprăvile noastre! ) un om bun. Grija ei, nemăsurată, faţă de sănătatea precară a părintelui, o făcea însă, cel ami adesea să se poarte cu noi ca o zbiroaică ( drept pentru care uneori o “dezmierdam”: “Cruella”, “Bodyguardul”, “Agentu’ M” sau “patriarhul” părintelui. Bineînţeles, că ea n-a ştiut niciodată asta..). Dar, întotdeauna, lăsa de la ea, după ce ne bruftuluia bine mai întîi şi pînă la urmă plecam de acolo bucuroşi, cu îmbrăţişări şi strîngeri de mînă şi cu pace!

..Abia la finalul vizitei “vedeam” noi partea ei cea bună!…

              Antoaneta Rădoi -de la Vrancea

Galeriile Ivanei


Marturii Botez

Cruciulite/marturii pentru BOTEZ

 

 

smirna originala

smirna originala

NGP_0118tamiie naturalaCasete pt SF TaineCaseta pt Sf MoasteCandela de perete (lemn)Candela cu lant UK rainaBrățări UnisexBratari traditionale (Pachistan )2Bratari barbatesti Brățări Unisex

Bratari dama strasuri

Bratari cu strasuri

Troita  LemnIcoana Sf Ecaterina

cruci agate

Cruci Agat/pt git

Cr Rustic

Rustic

Cr Rustic 1

Rustic 1

Vaza 2 fete pictate cu icoane

vaza acu icoane

unicat-pictura

Ic-Ferecatura (Maica Domnului cu Pruncul)

Maica Domnului cu Pruncul Ic Catapeteasma(imaginea de sus)

 

Candela lemn-Rustic

Candela lemn-Rustic(de masa)