Posts Tagged ‘arsenie papacioc’

Protosinghelul Nicodim Bujor, Avraamul meu!!…


POD de DOR către… BATRÎNI

Protosinghelul  Nicodim Bujor, Avraamul meu

                                        (Autorul Acatistului Sfîntului Calinic de la Cernica )

                                                           un…ILUSTRU NECUNOSCUT!

pr nicodim in rama cu luminare alba0001

  Înțeleptul spune: Cine nu are bătrîni să-și cumpere! Ei, bine! De nu l-aș fi avut pe părintele Nicodim Bujor, ar fi fost necesarmente trebuință să mi-l cumpăr! Dar, Dumnezeu în mărinimia Sa, mi l-a dăruit!! Așadar..gratis! De aceea, nu-mi mai rămîne decît să spun, cu recunoștință: Slavă, Ție, Doamne! Si Binecuvîntat fii bunule, drag, scump și sfînt Părinte, Nicodim Bujor, omule și brav soldat al lui Dumnezeu!

 Protosinghelul Nicodim Bujor a fost și va rămîne una dintre prealuminatele stele ale Bisericii lui Hristos din Biserica Ortodoxă română! A fost un duhovnic iscusit, un preot și om de o rară noblețe sufletească și este autorul Acatistului Sfîntului Calinic de la Cernica! A fost unul dintre preoții trăitori în Hristos și unul dintre duhovnicii iscusiți pe care Biserica Ortodoxă din România i-a avut dar pe care sinodalii n-au știut să-i prețuiască și…NU L-A PREȚUIT!! și, sfinția sa este cel care, cu un an înaintea canonizării Sfîntului Calinic de la Cernica, atunci cînd se zvonea că va urma canonizarea, a întocmit, într-o dudovnicească și îngerească limbă, unul dintre cele mai minunate Acatiste creionate vreodată. Și, cu toate că el a dat neamului rămânesc acest minunat Acatist (cinstindu-l, astfel, pe Sf Calinic și prin el pe Dumnezeu -Cel Care a pus Har peste Har în lucrările Sale, prin Sfinții Săi pe care ni i-a dăruit spre folos!), părintele Nicodim Bujor, el, autorul Acatistului, așadar, este un…”ilustru necunoscut!”

  L-am cunoscut pe părintele Nicodim Bujor în primăvara anului 2005, pe cînd sfinția sa avea 90 de ani! M-am bucurat cîțiva ani buni de binecuvîntarea de a-l fi cunoscut și-I mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru că m-a bucurat pe mine -ingrata!- cu aceastăSfîntă Binecuvîntare!

 Părintele Nicodim Bujor s-a născut la Piatra Neamț și este al 8-ulea copil din cei 11 ai familiei. A studiat la Liceul Petru Rareș, liceu pe care l-a absolvit cu notă maximă, după care a s-a înscris la Scoala de Geniu din Timișoara, pe care a abandonat-o în favoarea teologiei. A fost închinoviat la Mănăstirea Cernica în anul 1935 ”la recomandarea și cu binecuvîntarea Preafericitului Patriarh, de la acea vreme, Nicodim Munteanu”, la propunerea lui Gala Galaction, care l-a și însoțit la Mănăstire și căruia părintele Nicodim Bujor i-a păstrat, în întreaga sa viață, o cinstire deosebită. Nu era dată să ne ducem la Părintele și, printre altele sau înainte de toate, să nu ne vorbească despre marele GalaGalaction, cel care ”l-a descoperit” pe tînărul Nicolae (Pr Nicodim de mai tîrziu și de-a pururi!) și, mai apoi, ”l-a recomandat” la…Dumnezeu, prezentîndu-l celor care administrau la acea vreme Mănăstirea Cernica.

 Părintele era mic de statură și subțiratic, drept pentru care, Secretarul Mănăstirii, cînd l-a văzut pe tînărul Nicolae (pe atunci), n-a putut să-și reprime mirarea, așa că l-a întrebat pe preotul și profesorul Gala Galaction (Grigorie Pișculescu era numele lui și era profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă și preot slujitor la Mănăstirea Radu-vodă din București.):

–          Ce va face el la Mănăstire? La care, marele Gala Galaction i-a răspuns concis:

–          Găina asta mică, să vedeți ce ouă multe are să facă!

Mulți dintre cei care au avut bucuria de a-l fi cunoscut știu ”ce multe ouă” a făcut acest

blind, bun și înduhovnicit preot al lui Dumnezeu. Iar eu știu și mai bine cite ”ouă” a făcut ”găina asta mică!!”, dragul, scumpul și sfîntul meu părinte, Nicodim Bujor, cel pe care eu l-am numit, Avraamul meu!

La închinovierea părintelui Nicodim Bujor ca monah în Mănăstirea Cernica, la depunerae voturilor monahale, marele Gala Galaction a mai spus:

–          Bucură-te Mănăstire, că frumoasă floare-ți vine!

Ce frumos!… Știa părintele, profesorul Gala Galaction, ce știa!!…”Frumoasă floare” a Bisericii lui Hristos a fost, atît cît a trăit, și ”frumoase flori” a sădit în Biserica, în Grădina lui Dumnezeu și în multe inimi!

  Ceea ce mi se pare interesant și, poate, demn de reținut, în cazul Bătrînului NicodimBujor, este aceea că el a venit pe lume într-o zi de Sărbătoare (pentru ortodocși), pe 5 mai 1915, de Sfînta Irina și a plecat din lume tot într-o zi de Sărbătoare, pe 30 ianuarie 2011, de Sfinții Trei Ierarhi – trei arhierei și dascăli ai lumii creștine: Vasilie cel Mare, Ioan Gură de Aur și Grigorie Teologul! Și ceea ce mi se pare și mai interesant este aceea că părintele Nicodim Bujor, dăduse examen și intrase cu brio la Școala deGeniuTimișoara, dar nu a urmat-o, ci, din pronie dumnezeiască, a urmat calea…monahismului și a ajuns un… ”monah de geniu”, ”un soldat de geniu” în Mănăstirea Cernica! El devenind un brav soldat al lui Hristos! Era îmbrăcat în Armele Luminii  și a trăit ca un Înger în Trup, fiind de-o bunătate și blîndețe arar întîlnite și de o curățenie sufletească care…te sfințea! Era un preot, un monah ”bolnav de iubire!” El chiar avea o vorbă, și anume: ”Aș vrea să pot răspîndi o EPIDEMIE, ca să-i îmbolnăvesc pe toți de SFINȚENIE!” Așa o dragoste mare avea, încît își doarea să aibă puterea ca, prin atingerea sa de noi să ne sfințească! Ceea ce se și întîmpla! Numai că noi, nedesfințeam, grabnic, de cum plecam de la sfinția sa, umplîndu-ne iarăși cu păcate, lucru pentru care părintele suferea, însă nu ne certa niciodată ci, de fiecare dată, de cum ajungeam la sfinția sa, ne curăța cu rugăciune și cu dragostae lui nemăsurată  plîngea la Dumnezeu și la Maica Domnului pentru noi! N-o făcea fățiș, la vedere, ci…în taină! Am simțit asta de nenumărate ori! Și am văzut lucrarea lui Dumnezeu săvîrșită

prin acest iscusit duhovnic! Și nu odată!… De cum intram pe ușă, ne lua pe fiecare în brațele lui primitoare și făcîndu-și mîinile căuș în jurul capului nostru, ne binecuvînta  cu binecunoscuta-i, UNICA, DUMNEZEIASCA sa binecuvîntare: ”Duhul Înțelepciunii, Duhul Răbdării și al Modestiei, Duhul Bărbăției și al Gîndului Curat …Toată Darea cea Bună și tot Darul cel Desăvîrșit să se pogoare de Sus, de la Părintele Luminilor!”, după care ne pecetluia cu Semnul Crucii și ne săruta pe frunte,sfințindune! Prin această Sfîntă Sărutare deveneam ai lui!…

  Părintele Nicodim Bujor, acest ”ilustru necunoscut”, era un erudit. Știa 4-5 limbi străine. Dar încă de cînd a intrat în Mănăstire a făcut foarte multa muncă fizică, lucrînd din greu pe lîngă Cantinele de Săraci de la Așezămîntul Sfinții Apostoli, unde alegea grîul pentru 20 de colive care se făceau săptămînal pentru pomenirea celor căzuți pentru apărarea Patriei și a neamului, plus că ajuta la tot ce era muncă fizică acolo. Ne spunea că acolo, în vremea aceea, mîncau 150 de oameni ai străzii, pe care, după ce el ajuta la prepararea mîncării, îi servea la masă!

 Părintele a întocmit  multe lucrări scripturistice necesare la stăreție (lucru despre care nu se vorbește încă nimic -deși au trecut deja 4 ani de la plecarea lui dintre noi-, ca și cum nu s-ar ști, deși acele lucrări există, din cite știu eu de la părintele Nicodim Bujor și ele pot da mărturie, la nevoie, despre activitatea intelectuală desfășurată de sfinția sa în cadrul Mănăstirii și nu numai!- și tot dumnealui s-a ocupat de editarea ziarului ”Cuvînt Bun” . A făcut parte, alături de marele Dumitru Stăniloaie (și de alții mai puțin cunoscuți mie!) din Rugul Aprins, al cărui CREZ era apărarea CREDINȚEI și a VIEȚIICREȘTINE, care erau amenințate de Comunism.

 Despre munca fizică pe care a trebuit să o exercite în cadrul Mănăstirii, părintele ne povestea cu umor că, de cum a sosit a fost repartizat la Arhondar (loc unde se primesc oaspeții), iar administratorul l-a întrebat dacă știe cumva ceva limbi străine și dacă da, care anume, iar el a răspuns:

–          Da știu! Știu germană, franceză, greacă, latină, ebraică. La care, administratorul i-a zis:

–          Ei, acum o să înveți o limbă nouă: tîrnăcop, sapă, hîrleț!…

Părintele Nicodim Bujor a slujit cu credincioșie  făcînd, așadar, fel de fel de munci fizice, chiar dacă structura lui fizică nu-l prea ajuta, dar și muncă intelectuală, pentru că intelectul -acest UNIC, dumnezeiesc DAR, îl ajuta mult!!!…

 Pe vremea aceea se avansa greu în treptele preoției (nu ca azi!!!, contra-cost; simonic!!) și el a trebuit să facă multă ascultare pînă să ajungă să capete ”medalia” de protosinghel, pe care a obținut-o după ani mulți de multă osteneală și slujire adusă lui Hristos, Maicii Domnului, Sfîntului Calinic și oamenilor! Cu ”medalia de protosinghel” a și rămas părintele pînă în ultima zi a vieții sale, medaliecu care va merge și în..CERURI și cu ea se va prezenta înaintea Tronului Slavei!!!… Căci Biserica Ortodoxă, căreia părintele i-a slujit cu credincioșie neștirbită timp de cîteva decenii bune, nu și-a mai găsit timp să-i acorde acestui duhovnic și învățător iscusit, acestui Avva, bravului soldat al lui Hristos, părintelui Nicodim Bujor, nicio altă…medalie! Niciun rang preoțesc! Slavă, Ție, Doamne!, că acum bunul, blîndul, dragul, scumpul și sfîntul meu părinte, Nicodim Bujor, se bucură în Ceruri de Slava Ta! Și aceasta ne este nouă, ucenicilor lui, mîngîiere! Și ne dă nădejde, totodată!

În 1955, Părintele Nicodim Bujor, a avut un însemnat rol, participînd activ, trup și suflet, la canonizarea Sfîntului Calinic, eveniment despre care ne relata, povestind cu mare revărsare de suflet. Trăia, de fiecare dată cînd ne povestea, fiecare moment al Actului Canonizării Sfîntului, față de care sfinția sa avea o mare-mare evlavie și cinstire! Cinstire pe care și-a manifestat-o încă înainte de canonizarea Sfîntului, alcătuind un Acatist de o dumnezeiască frumusețe stilistică! Ascultati, vă rog, simfonia duhovnicească revărsată din sufletul lui: ”Pomenirea ta cea purtătoare de lumină, Ierarhe Calinic, veselește sufletele celor credincioși, iar atingerea de Racla Sfintelor tale Moaște sfințește sufletele și dăruiește tămăduiri; pentru aceasta, cinstindu-te, cu bucurie îți cîntăm: Bucură-te Sfinte Ierarhe Calinic, cel ce de Dumnezeu ai fost înțelepțit”…

Tot Părintele Nicodim Bujor, prin pronia dumnezeiască, însemnase cîndva Cinstitul cap al Cuviosului Stareț Gheoghe de la Cernica, acest lucru fiind de folos mai tîriu -prin 2006 parcă- la identificarea și proslăvirea acestuia, la vremea canonizarii.

  L-am cunoscut pe părintele și pot spune și o spun cu bucurie, că am avut și am cu sfinția sa o legătură specială (lucru despre care vorbesc pe larg în cartea mea: Dragul, scumpul și sfîntul meu Părinte, Nicodim Bujor, autorul Acatistului Sfîntul Calinic de la Cernica, un…ilustru necunoscut!” -publicata in aprilie 2015, de Hramul Sf Calinic și a cărei lansareaa fost făcută la mormîntul scumpului meu părinte, Nicodim Bujor, în Cimitirul Mănăstirii Cernica; ca un omagiu adus Părintelui meu drag, scump și sfînt, precum și Sfîntului Calinic, Sfînt pe care Părintele Nicodim Bujor îl prețuia nespus). Nu înțeleg ”taina„. Nici nu am încercat să o descifrez. Doar mă bucur de binefacerile ”prieteniei” noastre, și-atît! Pentru că, DA, pot spune, în adevăr, că părintele Nicodim Bujor îmi este un real prieten! Poate singurul pe care îl am!…Cum altfel să înțeleg grabnicul ajutor, sprijinul și ocrotirea de care mă bucur din partea lui, încă din prima zi în care l-am întîlnit? Căci, din prea-plin de duhovnicească dragoste, mi-a revărsat în inimă, îndrăznesc să zic…un strop de har

 –Îți mulțumesc, drag, scump și sfînt Părinte, Nicodim Bujor! Binecuvîntat fii între Sfinții lui Dumnezeu și Binecuvîntat să fie Dumnezeu, Care mi-a dăruit mie bucuria de a te fi întîlnit și de a mă bucura de binecuvîntările sfinției tale!

 Despre părintele Nicodim Bujor, Avraamul meu, cum cu duiosă dragoste l-am numit eu, aș putea vorbi la nesfîrșit, findcă am multe experiențe de viață trăite, dar nu o voi face și aici! Cei interesați pot citi cartea mea, despre care am făcut cunoscut mai sus! Tot ce aș vrea însă să mai spun este aceea că, părintele a slujit în Mănăstirea Cernica vreme de mulți-mulți ani și a  slujit cu credincioșie, cu sfințenie, punîndu-și sufletul pentru Mănăstire, pentru Maica Domnului, pentru Sfîntul Calinic și pentru oameni!

 A fost multă vreme faorte-foarte bolnav, timp în care, avînd binecuvîntarea mai-marelui său, s-a retras din Mănăstire  pentru a-și urma drasticul tratament! A viețuit la o familie din Ploiești care a avut mare grijă de sfinția sa. Acolo l-am cunoscut și eu. Și pot spune că dacă nu ai fi știut că este bolnav, că suferă de o boală atît de cruntă, nu ai fi descoperit, pentru că părintele NU SE VĂITA NICIODATĂ! Și era primitor de oaspeți! Ne primea, totdeauna, cu bucurie și cu larghețe mare de suflet ”la orice oră din zi și din noapte!” Tăifăsuiam cu sfinția sa ore în șir și nu se sătura să ne vorbaescă despre sfinți, despre marii noștri cărturari, despre al său duhovnic, marele Gala Galaction, iar despre Sfîntul Calinic și despre Maica Domnului ne vorbea cu revărsare de suflet, îndemnîndu-ne să-i cinstim cu mare evlavie și să-i chemăm în ajutor! Despre Maica Domnului făcea mereu remarca: ”Toată guvernarea lumii a dat-o Hristos, mamei Sale, Fecioara Maria și cu ea, prin mijlocirea ei, vom rezolva multe lucruri!” (Pentru cine are urechi de auzit, sa audă!)

 Cu ceva vreme înainte de plecarea sa la Domnul, Dumnezeu a rînduit și părintele Nicodim Bujor a fost readus la Cernica și a viețuit în chilia sa, pe care stă scris: Pr. Nicodim!

 După o viață de sfințenie închinată lui Dumnezeu, Biseicii și mădularelor ei, oamenii, părintele Nicodim Bujor a trecut la Domnul, la 96 de ani, așa cum am mai spus, pe 30 ian 2011! Ziua în care Biserica Ortodoxă îi prăznuia pe Sfinții Trei Ierarhi! Așadar, într-o zi de Sărbătoare venise pe lume și tot într-o zi de Sărbătoare pleca la Domnul! Și aceasta este pentru mine UN SEMN ce-mi dă nădejfe! Și nu-s singura!…

A plecat la Domnul! Acolo de unde și venise!…Și venise spre bucuria și mîntuirea multora, printre care, îndrăznesc să mă număr…și eu! Căci îndrăznesc la mîntuire, din pricina promisiunilor părintelui! Și pentru ale lui sfinte rugăciuni și promisiuni, îndrăznim -cred- noi toți, cei care am avut binecuvînatata bucurie de a-l fi întîlnit!

A fost înmormînatat, fără fast, în Cimitirul Mănăstirii Cernica…

S-a dus Părintele…tiptil…smerit! Așa cum a trăit! Și, la 4 ani de la plecarea lui la Domnul, ucenicii lui încă tac! Parcă înadins s-ar vrea ca el, BĂTRÎNUL Nicodim Bujor, autorul Acatistului Sfîntul Calinic de la Cernica, acest Avva care a trăit smerit și care a lăsat națiunii ortodoxe un minunat Acatist -după care se slujește în Mănăstiri și Biserici ce poartă HRAMUL Sfîntului Calinic-, să rămînă un..”ilustru necunoscut!”

Prea multă discreție domnilor!! Dar…

                                                              Fiți iertați! Și…Iertați!

                                                                                           Autor: Antoaneta Rădoi -de la Vrancea

Mama, de George Cosbuc


În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară –
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipeşte-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colţuri de odaie.

Cu tine două fete stau
Şi torc în rând cu tine;
Sunt încă mici şi tată n-au
Şi George nu mai vine.

Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculţi povestea ei
Şi stai îngândurată.

Şi firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă.
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţântă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfiră…
Te uiţi la el şi nu-l ridici,
Şi fetele se miră.

…O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung priveşti –
– „Ce vezi?” întreab-o fată.
– „Nimic… Mi s-a părut aşa!”
Şi jalea te răpune,
Şi fiecare vorbă-a ta
E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, neridicând
De jos a ta privire:
– „Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire…
Mai ştiu şi eu la ce gândeam?
Aveţi şi voi un frate…
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!… Să-l văd venind,
Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind
Să-l văd o dată-n faţă.
Aşa vrea poate Dumnezeu,

Aşa mi-e datul sorţii,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!”

Afară-i vânt şi e-nnorat,
Şi noaptea e târzie;
Copilele ţi s-au culcat –
Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând:
E dus şi nu mai vine!
Ş-adormi târziu cu mine-n gând
Ca să visezi de mine!

George Coșbuc

Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculţi povestea ei
Şi stai îngândurată.

Şi firul tău se rupe des,

Psalm (Rugăciunea mea, un țipăt de pescăruț în…cădere!)


Doamne,

am auzit

că-n necaz,

BEȚIVUL

se-alină

cu …RĂCHIE!

EVLAVIOSUL

cu…AGHIAZMĂ!

Iar eu…

eu

încerc, Doamne,

să m-alin

cu…RUGĂCIUNEA!

Dar ea,

RUGĂCIUNEA mea,

nu-i, Doamne,

decît UN ȚIPĂT

de pescăruș

în… cădere!!!

Căci sufletu-mi e

străpuns

de..DURERE!!!

De-aceea vin,

Doamne,

ASTĂZI

înaintea TA,

și TE ROG

să-mi dai,

ASTĂZI,

MÎNGÎIERE!

Să pui Tu, DOAMNE,

ASTĂZI,

peste sufletul meu,

alifie de-aloe

și untdelemn sfințit,

și să-mi dai, Doamne,

ASTĂZI,

VINDECARE!

Căci TU ești,

Doamne,

CEL CARE,

pe toate le poți!

Numai

SĂ VREI!

Voiește, dar,

Doamne,

ASTĂZI!!!,

cu o COPILĂ a TA…

cuvint de folos cu luminare0000

(Antoaneta Rădoi -de la Vrancea, din volumul ”Psalmi”, in curs de aparitie)

Victorita Milescu/Veronica Stanei Macoveanu -poezie


Lansare de carte, doua doamne ale poeziei romanesti, Victorita Milescu si Veronica Stanei Macoveanu:carte alta vict mil carte victoritei cartea vict mil bn carti veronica stanei image sala calderon mile recita si poenaru cu scriit milescu 2 feeds milescu cu feeeds milescu in publ de taiat cap milescu recita bn poenaru cu feeds public bn la milescu public scriitoarele 2 doina ghit pp bn cu carteun domn scriit expresivfotograful pp bnitist bn peretdragos si alt fotografmilesci si scriitoare autografe 3milescu 2 si pretinamilescu 5 pretina imbratis fbnmilescu 33 sta la pictaremilescu pp bnmilescu autografe 2 bnmilescu autografe 2 bnmilescu autograf 333 bnmilescu autogr 222 bnmilescu 33 sta la pictaremilescu 5 pretina imbratis fbnmilescu 2 si pretinamilesci si scriitoare autografe 3doina 2 si vidrascu bnvidrascu f f f bnanto filmeaza milescu fbn

Florăreasa, „Sfîntul din Ploieşti”, Erm şi ..gardul cel nou


          Florăreasa;

    ”Sfîntul din Ploieşti”;

    Erm; Gardul cel nou

O dată m-am dus cu Erm la Ploieşti.Voiam să mergem fără “gloată”. Şi-am plecat “fără surle şi trîmbiţe”, cît am putut de discret, închizîndu-ne telefoanele, ca să nu fim “descoperiţi”…

Speram să ne descurcăm fără “ghid”. Uşor de zis, greu de făcut!… Dar…mare-I Dumnezeu!

[ Erm, e ( ra )”tovarăşul meu!” Om bun, da’.. cu “lipsuri!”…Pămîntu-i rău că-l ţine!”, ne mai amuzam noi cîteodată. Ăsta e aşaa, mainuştiucum… Dacă-l lauzi, nu-i convine; dacă-l critici, iarăşi nu-i convine. Aşa că…tot n-o nimereşti, oricum ai da-o! Are nişte mîini de aur. Şi-un creier de numa-numa. Păcat însă că ”n-are mintea-n cap!!!”… E mai tot timpu’..”plecat!” ( în  lumea …lui!!! ), zic eu… I-a dat Dumnezeu talanţi din belşug. Cîntă la flaut şi la pian, scrie, pictează -fără a copia pe cineva- şi e un fin observator al “Lucrurilor lui Dumnezeu!”…doar că trebuie mereu impulsionat…

Am totuşi nădejdea că va veni şi ziua cînd se va hotărî să înmulţească aceste minunate  sfinte daruri!….

N-a sosit vremea!!!”, în zisa părintelui Nicodim Bujor.

Aşadar…”cînd va fi vremea!!”, Erm dragule ( “Boulică al meu”, cum, “ cu graţie” îl alint eu; spre maxima lui frustrare!!! ). Nădăjduim!!!… Ce altceva putem face!… Dumnezeu a lucrat, eu am lucrat…acum, mai trebuie “ lucrezi” şi tu… Nu la ceea ce faci ( în  2009 )!! NU!… Ci să înmulţeşti, cu maximă responsabilitate, talanţii pe care i-ai primit în dar de la Dumnezeu, ca răsplată şi recunoştinţă faţă de Cel Căruia Îi datorezi atît de mult!…

Deocamdată, bucură-te că: “La barza chioară, i-a făcut Dumnezeu cuib!, în zisa părinte-

lui; exact aşa a zis Bătrînul: i-a făcut, nu că îi face, ci că: i-a făcut!]

Noi nu ştiam cum se numea strada şi nici numărul casei unde locuia părintele Nicodim Bujor nu-l ştiam.

De fiecare dată cînd mergeam la sfinţia sa, eu fiind şoferul, eram ghidată de nelipsitul Johan sau de către oricare altul dintre “supuşii” săi. Acum însă nu avusesem “chef” să-i simt prin preajmă, aşa că am plecat la drum, ”fără escortă”.

– Ne-om descurca noi!, îi zic lui Erm. Ploieştiu-i mic, dacă “ne supărăm”, o luăm la pas, stradă cu stradă şi tot îl găsim pe părintele!..

Ajunşi la Ploieşti, n-am rătăcit prea mult…Doar cîteva întoarceri şi reveniri pe unele şi aceleaşi străduţe, ce-mi  păreau a fi cunoscute..

Opresc maşina la o Florărie.

De fiecare dată, cînd mergeam la părintele, îi duceam flori! Le iubea nespus. Le cumpăram, de obicei, din drum, de pe şosea, de pe la porţile caselor. Flori adevărate. Naturale. Crescute în pămînt îngrăşat natural. Acum nu văzusem flori pe şosea. Aşa că, am oprit la o Florărie în oraş.

– Doamnă, vă rog să-mi daţi cele mai frumoase flori şi să-mi faceţi cel mai frumos bu-chet!, îi zic florăresei. Dar ştiţi cum?? Aşa cum n-aţi mai făcut vreodată!, mai adug.

– Îţi fac, frumoasa mea! Îţi fac! Dar  e …scumpe!, zice “negresa”, pardon rroma.

– N-auzi, femeie!, i-am zis, lăsînd la o parte politeţurile ( că doar şi ea mă luase la jargoa-ne..). Am zis: să-mi faci, cel mai frumos  buchet din cele mai frumoase flori! Şi..nu-ţi fă griji! Văd că …”e scumpe!” Dar, îţi zic ceva, şi anume: CEL CĂRUIA I LE VOI DĂRUI, E LA FEL DE SCUMP PRECUM O FLOARE! I-am zis apăsînd cuvintele, căci mă grăbeam şi voiam să mă fac repede înţeleasă…

– Aaa…frumoaso! Se pare că matale mergi la un ..sfînt! Am să-ţi fac cel mai frumos bu-chet!

Bre, aşa să faci! Vezi să nu mă “ameţeşti” cu vorbe, şi, în fapt, să-mi pui niscai pălituri, că nu-ţi merge cu mine. Io-ţi dau cît ceri, fără să mă tocmesc, da’ să-mi faci treabă bună!

– Stai liniştită , ”scumpo!”, mă gratulează “negresa”, schimbînd registru’, nu fac io d’astea! Ai zis frumoase, frumoase-ţi pun! Că doar matale plăteşti!

– Mă bucur c-ai priceput!…

Şi-n timp ce titirisea la întocmirea celui mai frumos buchet, din cele mai frumoase flori,

îmi zice sec:

– Auzi, frumoasao! Ştii că şi noi, aici la Ploieşti, avem un..SFÎNT?

– Haide bre! Nu mai spune!, îi zic. Unu-i prea puţin, dar doi, e deja prea..mult pentru Ploieştiu’ ăsta!! Unde stă şi cum îl cheama? Că poate-i duc lui florile astea!, îi zic în zeflemea…

– Uite-acile-aşa, o iei mata pe strada asta  -îmi zice ea arătînd cu mîna-, mergi pînă la capăt ( vezi că-i cam lungă strada şi un pic şerpuită! ), apoi coteşti la stînga, şi gata! Da’…nu  ştie “mama” numărul casei! Da’ te descurci mata şi fără, că te văd isteaţă!, îmi  zice, fără să-i pese prea mult, dăcă o să mă descurc sau nu…”Facea conversaţie” , feme-ia…ca să treaca timpu’, şi să-mi “ia ochii” de la pălituri… Din zece vorbe m-a lămurit! Sfîntul ei era …sfîntul meu! Părintele Nicodim Bujor! L-am “dibuit” mai repede decît ne aştepam. Şi cît de simplu??!!..

( “Cu o floare poţi cuceri -cîteodată- CERUL!!!” ), se adeverea mie, acum, zicala..

Îmi iau buchetu’, plătesc fără să mai aştept restul la bancnota consistentă, îi mulţumesc “negresei”, şi dispar la maşina…

-“Boulică” ( aşa  îl “alintam” eu pe Erm, spre maxima lui frustrare!! Frumos alint, nu?; îmi plăcea să-l necăjesc, cu alintul acesta ), îi zic “suav”, am cea mai preţioasă informaţie! Hai că l-am “dibuit” pe “MOŞU’ Nicodim!” Uite-acuş ajungem! La capătul străzii ăsteia, pe care taman, ne aflăm, facem stînga şi gata… Numa’ de-om mai dibui şi casa!!!.., îi zic.

– Ei naa! Uraaa!! Ta-na-na-na!! Ta-na-na-na!, fredonează, Erm, fericit -trecînd cu vederea faptul că-i zisesem iarăşi “Boulică” expresie care-l scotea din uz şi pe care eu o rosteam ostentativ-. Ta-na-na-na!!! Sigur c-o dibuim! Doar am fost de-atîtea ori!, zice Erm încrezator ( El era -şi este- mereu încrezător. Chiar şi cînd evidenţele spun altceva. El rămîne încrezător!!! Şi se lasă în grija Domnului! Eu, nu-s aşa…).

– Da. Am fost. Dar uiţi că mereu am avut GHID? Şi uiţi că eu conduceam maşina asta, în timp ce tu ascultai Haggard dormitînd?..

– Mdaa ştiu!!! Dar mai ştiu şi că, atunci cînd mă trezeam “din dormitare”, o făceam, mereu lîngă un gard VERDE!

– Bun indiciu’!!, dragul meu. Un gard verde, în Ploieşti pe stînga! Bine-aşa!, îi ziceam persiflîndu-l…

N-apucarăm să ne contrăm  prea mult, c-a şi sosit  “staţia terminus”. Parcăm pe trotuar undeva lîngă un gard…maro. PROASPĂTVOPSIT! Coborîm din maşina.  Nedumeriţi, oarecum, pentru că nu era niciun gard verde pe-acolo. Ne începem căutarea…

– Parc-ar fi poarta asta!, zice Erm, arătînd spre una dintre porţi.

( Acum, erau 3-4 case, cu garduri de aceeasi culoare: maro! ) Hai să sunăm!, Anto.Unde-o fi soneria?, zice şi caută bîjbîind, Erm, băgîndu-şi mîinile după un gard, în interiorul curţii, unde ştia el că era soneria )…

– Nuuuu!!! Nu e aia poarta! Nu suna! Că nu e aia casa. Şi vezi să nu te-nhaţe cîinele!!…

Nu-i asta casa! Părintele n-avea cîine! Sau, cel puţin, eu n-am văzut niciodată vreunul. Poate mi-a scăpat! Oricum, hai, te rog, fii mai cu grijă, că ne punem lumea-n cap, pe-aici, şi-or să creadă oamenii că sîntem niscai spărgători, ziua în amiaza mare!!!..Am venit la părintele după Cuvînt de Folos, şi… plecăm bătuţi! Ai grijă! Să facem gălăgie cît mai puţină!!…Hai să gîndim de două ori înainte de-a acţiona!…Să nu-i facem supărare părintelui, deranjîndu-i vecinii!!.. Nu mai suna aiurea, măăă…”Boulică” ( îl gratulez eu! )! Nu-i nici asta casa!, îi zic după încercarea trei…

– Ba da, Anto, uite fereastra aia deschisă e de la camera părintelui! Ştii că o ţinea totdea-una deschisă vara!…

– Aş! Nu mai ţine altul fereastra deschisă, că de’, tre’ să vină doi proşti de la Bucureşti şi să se ghideze după o fereastră deschisă, în Ploieşti pe stînga! Măi-măi, ce mai logică! Spargi ziduri cu ea!  Au închis ăştia din Ploieşti ferestrele că vine Erm, din Bucureşti, în vizită la părintele Nicodim Bujor şi nu cumva să-şi piardă reperu’! Stai blînd, nu mai su-na să deranjezi oamenii pe-aici! Hai s-o luăm prin eliminare!, îi..tot dădeam eu,”inteligent”. Şi dăi şi luptă…

Nu mai era niciun gard verde acolo. Principalul nostru punct de reper se evaporase! Apoi, parcă nici aleea din curte nu mai semăna, nici pomii nu mai erau dispuşi, parcă, în ordi-nea pe care noi o ştiam…Offf!!! Eram derutaţi.

Am tot orbecăit de la un gard la altul, dus-întors, preţ de cîteva zeci de minute …Şi cînd te gîndeşti că plecasem pe furiş, din Bucureşti, ca să nu ne ştie Johan!!! Pfui!! Ce s-ar mai veseli,”neisprăvitul” ăla, de-ar şti că noi rătăcim de-a surda, prin Ploieşti, şi nu-l găsim pe Moşu’ Nicodim !!!…

Pierzindu-şi răbdarea, Erm, se opreşte la una dintre porţi, care i se păruse cel mai aproape de ceea ce ştia, şi-mi zice:

– Anto, io sun aici! Că aici stă parintele! Uite şi tu…şi îmi dă tot felul de argumente “solide”…ca chişleagu’…

– Biiine, sună! Dar dacă te ia cineva cu reteveiul, nu eşti cu mine!, îi zic sec.

– Ei naaa!..Mă renegi???!!!, îmi zîmbeşte larg…enigmatic. Asta e!..Risc acum, ce să fac?!!!Şi zicînd, împinge de poartă. Dar poarta era încuiată! Se vedea cheia pe dinăuntru, printre stinghiile gardului…Sunăm ! Nimic!… Mai sunăm o dată, încă o dată şi încă o dată şi..nimic!

– Măi Erm, poarta pare a fi asta! Dar..de ce nu iese nimeni? De ce nu răspunde dna Mia

( Proprietăreasa. Doamna la care locuia, de cîţiva ani buni, părintele.) Ea ieşea pe dată. Se pare că am geşit adresa!, îi zic lui Erm.Totuşi asta pare a fi casa…chiar dacă gardul e acum maro. Se vede, clar, că e proaspăt-vopsit. Deşi nu pare a fi gardul pe care-l ştim noi…Ăla era din lemn ceva mai vechi, erau mai mîncate scîndurile pe la capete…

Ia mai sună, Erm! Mai sună!, îl îmbii. Părintele nu pleacă nicăieri. Şi nu cred că-l lăsa dna Mia nesupravegheat… Ştii doar cît e de grijulie cu el !!…

Mai sunăm o dată şi încă o dată şi, cînd ne aşteptam mai puţin…ţac!, se deschide uşa la tindă…În spatele uşii, părintele!!! Ghemuit, stătea pe jumătate într-un fotoliu, pe jumătate pe jos, slăbit…ţinîndu-se cu o mînă de clanţa uşii, uitîndu-se tăcut, neputincios, la noi…

– Văleleuuu, părintele!!!, zice Erm…Na, Anto, ce-am făcut? Uite părintele s-a dat jos din pat şi s-a tîrît pînă la uşă!!!…ca să ne deschidă nouă!!!…Doamne, Anto, ce-am făcut? Ce fac acum ? Sar gardu’? Dacă se ridică din fotoliul ăla ca să ajungă la poartă şi cade pe caldarîm?…Ce fac, Anto?, mă tot întreba, Erm, disperat. Uite-l, dă să se ridice! Doamne, dacă…

– Dacă..dacă..bla..bla…Sări, desigur! Nu mai pierde timpul! Faci ca ăia cu drobul de sare! Sări! Dar, nu înainte a-l întreba pe părintele. Să nu se supere dna Mia! Ştii că şi aşa nu-i trebe’ ei prea mult!!…  Şi-apoi e curtea omului…

Şi nici una, nici două, strig la părintele:

– Părintee, poa’ să sară gardu’? Staţi acolo, cuminte, pe fotoliu, vă rugăăăm! Staţi acolo! Nu vă ridicaţi! Că venim noi! Nu vă  ridicaţi!!!

Poa’ să sară gardu’???…

Să nu cadă! Să nu cadă!, repeta, ca pentru sine, abia auzit, părintele…

– Nu-i bai! Numa’ staţi acolo, părinte, vă rugăm!…Şi ziceţi dacă să sară gardul …

Da’ să nu cadă! Să nu cadă!, repeta, “absent”, “Bătrînul”… Nu vorbea cu noi…

– Nu cade!, părinte. Şi dacă va cădea, ”pagubăn ciuperci!, îi zic…

Nici una, nici două, cum primi încuviinţarea -sau ce i s-a părut lui a fi încuviinţare!!-, Erm, se-avîntă pe gard..Şi, cînd credeam că tocmai a scăpat şi a trecut dincolo, i s-a agă-ţat un crac de la pantaloon în una dintre scînduri şi l-a atîrnat  în..gard…cu josu’-n sus…Offf!!! Exact ce ne trebuia ( Ştiam eu ca “Boulică ăsta al meu, nu-i bun de nimic!!!”, îmi zic în gînd )! Erm se zbătea acum, neputincios, prins în gard, ca şoarecele-n capcană…

Încerca să scape.Trăgea de crac, să-l rupă, ca să se elibereze şi…nimic. Era suspendat, aiurea de tot, într-o poziţie care nu-i permitea să mai facă nicio mişcare. Se zbătea ca un pui de găină prins în gard ( Ce să-ţi fac “Boulică?” Ăsta-i “riscul” dacă porţi blugi de fir-mă!!!, îmi venea să-i zic fudulului. Care, atunci cînd era vorba să-şi cumpere o pereche de pantaloni, mă căra tot Tîrgu’, pe la cele mai “de fiţe” Magazine, să-şi ia lucru’ de mar-că!!! Numa’ branduri prefera! Vorba aia: şi sărac şi fudul!; Strîmba din nas, mofturind, mai ceva ca un prinţ!!! Îmi venea să-i “amintesc” eu acum, toate astea, în timp ce el atîrna, ridicol, în gard!!!; dar ştiind că şi-ar fi ieşit din pepeni şi nu mi-ar fi iertat-o prea curînd, am păstrat…sobrietatea ce se impunea momentului!!! )! …Faza era de Benny Hill. Sau, mai degraba, era de rîsu’-plînsu’…

Să nu cadă! Să nu cadă!, repeta părintele…

Cu chiu cu vai am urcat pe gard, numai Dumnezeu ştie cum ( gardul era foarte înalt pentru mine, era un gard, nefiresc, înalt ), şi am  reuşit să-l “desprind” pe Erm din gard, tăindu-i cracul pantalonului lui de fiţe!!!, cu-n cutter găsit prin port-bagajul maşinii…

Ajuns la sol, în cap, s-a dezmeticit rapid ( n-aveam timp de pierdut cu văicăreala! ), mi-a descuiat poarta şi am intrat, alergînd amîndoi, la părintele…

Părintele, văzîndu-ne, în sfîrşit, lîngă el, ne-a îmbrăţişat, strîngîndu-ne afectuos, în bra-ţele-i plăpînde, ca pe nişte odoare de mare preţ, repeta mereu:

Măi copii! Măi copii!!…M-am temut să nu cadă! M-am temut să nu cadă! Mă rugam…să nu cadă!!!, zice, într-un tîrziu, părintele, după ce ne strînge bine la piept, ca pe nişte comori de mare preţ… Apoi, făcînd abstracţie, parcă, de prezenţa noastră, zice ca pentru sine: ”Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Mîinilor Tale, şi niciun cuvînt nu este îndeajuns, spre Slava Măreţiei Minunilor Tale!”  Şi repetă de trei ori: ”Mare esti, Doamne…”

M-am temut tare, să nu cazi!, îi zice apoi lui Erm, sărutîndu-l pe frunte, mîngîindu-l,  îmbrăţişîndu-l, binecuvîntîndu-l şi pecetluindu-l cu semnul Sfintei Cruci…

( Bătrînula ştiut” că, dacă se va sui pe gard, ca să-l sară, Erm, va avea  ..probleme!!! El, “văzuse” dinainte, cele ce aveau să se întîmple şi de aceea tot zicea: ”Să nu cadă! Să nu cadă!“, evitînd să dea un răspuns direct, la o întrebare directă, atunci cînd noi îl tot întrebam dacă ne permite să sărim gardul.)

Stăteam acolo în hol, părintele în fotoliu, iar noi pe jos, la picioarele lui, precum puii sub cloşcă şi ne bucuram de mîngîierile şi de îmbrăţişările părintelui şi-l ascultam…

Şi cum ne bucuram noi, infinit, şi ne îmbrăţişam duios cu părintele nostru drag şi scump, numa’ ce-apare, pe uşa din spate, dinspre bucătărie, nimeni alta, decît …dna Mia!, şi dă peste noi, acolo-n hol, pe jos, toţi trei, îmbrăţişaţi, ca-ntr-un “grup statuar”.

– Pe unde-aţi intrat,  măăăiii?, răcneşte ea…”spărgînd văzduhul”…

– Pe poartă!…Ammm..am ..sărit gardul!, zice Erm cu seninătate, oarecum fîstîcit de strigătele ei ( Ăsta nu ştie să mintă! Nici măcar atunci cînd e strict necesar..Mă seacă uneori cu sinceritatea lui imbecilă.Uneori mai e necesar ca omul să mai şi ocolească adevărul, îi ziceam adesea, dar ăsta n-avea urechi de auzit. El mergea aşa de-a-n boulea…Iar acum, îmi venea, de-a dreptul să-l sugrum!!; dar… nu era locul potrivit!!!…).

– Pai, de ce-aţi făcut asta, măăăiiii? Dacă rupeaţi garduuu’???…D-abia l-am făcut! M-a costat 10 milioaneee!!! Dacă rupeaţi garduuu’???, turuia dna Mia….Şi..cîte-o fi mai strigat ea acolo, în năduful ei. Răcnea de ne spărgea urechile! Sau, cel puţin aşa ni se părea, nouă, acolo, în liniştea ce domnise pînă la sosirea ei “intempestivă”…

Noi rămăseserăm sideraţi şi nu prea mai ştiam ce să facem şi cum să ne comportăm. Dna Mia striga cît o ţinea gura. Se vede treaba că o cam supăraserăm! Un pic mai mult!!!…

Ne părea rău că i-am făcut femeii supărare, dar cel mai rău ne părea că-i făcem tulburare părintelui. Nouă, sincer, nu ne prea păsa de ea! Nouă ne păsa de părintele! El însă, tăcea..mîlc! Iar noi, eu şi Erm, nu ştiam cum am mai fi putut s-o dregem. Ne ceream scuze mereu, dar dna Mia, parcă nici nu ne mai auzea.Turuia întruna, amintindu-ne, printre altele că gardul costase 10 milioane şi că noi i l-am fi putut  rupe, aşa de nou!!!…Dar, ce mai puteam face? Nu mai puteam schimba lucrurile, deşi tare mi-aş fi dorit!  Îmi venea, la un moment dat să-i zic:

– Da’mai taci, femeie!, că-ţi dau dublu cît ai dat pe el, numa’ să faci linişte…Dar, nu-mi permiteam pentru că şi aşa “sărisem calul”, sărind gardul şi nu voiam să înmulţim răul prin “zona” şi aşa..”minată”…Şi-apoi, ne era atît de drag părintele, că nu i-am fi făcut, noi, o aşa supărare! Să o afrontăm -pe faţă- pe dna Mia!, “patriarhul” lui [Aşa o “botezase” el, sau aşa o percepusem noi. Nimeni nu mai ştie. Cert este că noi ( toţi din grupul nostru ) ne “temeam” de ea şi n-am fi vrut s-o supărăm pentru nimic în lume. Deşi, nu ştiu cum se făcea că, mai mereu, ne ieşea pe dos!!…Şi mai tot timpul îi dădeam pricina de sfadă…Cu cît ne străduiam mai mult să-i fim pe plac, cu-atît mai mult dădeam cu “oiştean gard! Oricît ne străduima, ne ieşea, mai mereu, pe dos…]

Şi ca să incheiem “represaliile”, în semn de pace, îi şoptesc lui Erm la ureche:

– Dă-i florile! Dă-i florile, Erm!…Erm, însă încremenise cu braţul de flori în mîini, se uita siderat spre femeie şi nu mai scotea nici un chiţăit! Nici paşi spre dna Mia nu făcea şi mai stătea nemişcat şi-n faţa mea, blocîndu-mi trecerea! Drept pentru care, îl împing de la spate, zicîndu-i răspicat, în urechi:

– Du-i florile, Erm! Du-i florile!! Tu nu auzi?? Du-i florile!!! ( măi “Boulică”, îi şotesc apăsat, accentuînd pe apelativu’ “Boulică”, în urechea ascunsă după claia de păr lung. Eşti surd?!!, îi zic aranjîndu-i părul pe după ureche, ca să nu-şi dea seama dna Mia că-l sudălmesc şi-l împing de la spate.)

Dar Erm nu îndrăznea să facă un pas. Parcă era înfipt în podea! Şi-atunci, îi smulg din braţe buchetul cu Crini albi Imperiali, îl împing la o parte, înaintez spre dna Mia şi-i întind florile peste masa care ne despărţea, zicîndu-i sec:

– Dna Mia, vă rugăm să ne iertaţi pentru gard! Noi… v-aduseserăm un buchet de flori! Vă rugăm să-l primiţi!… Şi primiţi, vă rog, şi scuzele noastre, dar.. ştiţi…părintele era pe prag şi…

Aş!..Am pus paie pe foc! Abia atunci, uitîndu-se ea mai atent, ştiind că de fiecare dată cînd îi aduc flori BĂTRÎNULUI  îi aduc şi dumneaei, a “văzut” că părintele avea braţele încărcate cu Crini Imperiali, pe care sfinţia sa le strîngea la piept, mai-mai să le strivească şi le mirosea …“absent”, băgat cu nasul în buchet, ca şi cum pe-acolo, prin jurul lui, nu sentîmpla nimic!!!… Şi-atunci a început iar să tune:

– Ce faceţi părinteee!!! Nuuuu!!! N-aveţi voieee!!!…Ştiţi că aveţi probleme! Vă rog, NUUUuuu!!! Şi, într-o fracţiune de secundă, ajunge lîngă “Bătrîn” şi dă să-i smulgă buchetul de crini din mîini.

Ce-am făcut ?, ne întrebam, eu şi Erm, uitîndu-ne şi mai nedumeriţi, unul la altul şi, totodată, la părintele şi la dna Mia, privind cu uimire scena. Îi dădusem părintelui nişte flori, nu otravă!!!…Eram tare dezamăgiţi…

Nu-i nimic! Nu-i nimic!, vorbea, părintele, ca pentru sine, abia auzit. Nu-i nimic!, repeta, mirosind, parcă absent, florile, nedîndu-le drumul din braţe…

Jenaţi de situaţie şi oarecum “în culpă” ( deşi neintenţionat! ) am vrut să i le luăm din mîini, ca să dregem situaţia, dar părintele ne-a rugat să i le mai lăsăm să le mai miroase…doar puţin, că tare-i plac..

– Bine! Puţin, da’ pe urmă gata!, a decretat, cedînd, dna Mia. Auzindu-l şi văzînd cu cîtă ardoare ţinea părintele la piept buchetul de flori de Crini Albi, s-a mai îmblînzit un pic.

– Ştiţi, părinte, că nu vă fac bine?!, a mai adăugat ea, după care, a luat florile de la mine, a mulţumit, s-a liniştit oarecum, ne-a şi zîmbit şi ne-a zis că ar fi trebuit să sunăm ( de parcă noi nici nu sunasem din destul!! ), că ea se dusese la bucătărie să-i facă părintelui ceva de mîncare…

Apoi s-a retras în bucătărie şi şi-a văzut de oalele ei ( ce noroc pe noi că avea treabă!!! Uraa !!!.), uitînd chiar şi de florile din braţele părintelui (Aşa era ea, mai mereu, vulcanică. – Dumnezeu s-o odihnească în pacea Sa!- Dar uita repede şi, apoi, se purta cu noi, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat! ). Iar noi am putut tăifăsui, liniştiţi, mult şi bine, cu scumpul şi dragul nostru părinte Nicodim Bujor, căci nimeni nu ne-a mai tulburat…spre bucuria noastră supremă…Dumnezeu ne-a compensat mîhnirea, cu vreo două ceasuri de “taifas” duhovnicesc! Slavă, Ţie, Doamne! Ne aflam acum în sînul lui “Avraam”…Şi am stat acolo pe săturate! El era AVRAAMUL nostru!!

Ne-am cuibărit, din nou, la picioarele părintelui, iar el ne mîngîia şi ne vorbea, blajin, liniştitor. Şi am cules învăţătură şi-am luat sfat! Apoi, din nou, ne-a vorbit părintele, în parabole ( ??!!.) I-a sărutat mîinile lui Erm, înainte ca el să apuce să şi le retragă…şi i-a spus vorbe de “nedesluşit!!!”...După care am puces la drum…nu înainte de a-l întreba:

– Părinte, cînd să mai venim? Cînd, cam pe la ce ore să ajungem ca să nu deranjăm?

Oricînd! Oricînd! Cînd vreţi şi cînd puteţi!, zice părintele. Şi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva, a continuat: …pe parcursul zilei!…

– Bine, părinte! Pe parcursul zilei! Am înţeles! Mulţumim pentru dragostea cu care ne înconjuraţi! Şi ne iertaţi!

V-aş fi zis: 24 din 24, completează părintele, dar…”patriarhul!!!”…ne zice şugubăţ. Nu mă lasă “patriarhul!”, trebuie fac ascultare depatriarh!”, precizează părintele!!!, că eu v-aş primi 24 din 24…

– Mulţumim, părinte! S-a reţinut! Surutăm mîinile!, părinte. Să vă găsim sănătos, data viitoare!, i-am zis tare ca să ne facem auziţi, iar mai în taină, mai în sîn, am zis: şi eliberat de subjugul fascist!”…Şi ne-am îndreptat spre poartă chicotind de gluma noastră proastă, care-i era adresată, evident, “cerberei” dnă ..Mia!!

Nu mai mult de 100! Nu mai mult de 100, copii!!!…ne zice părintele, după ce ne mai binecuvîntează încă o dată.

( Se referea, evident, la faptul să nu merg mai mult de-o sută km la oră. Ştia că nu prea am răbdare în trafic…)

– Am înţeles!, părinte. Voi încerca! “Nu mai mult de 100”, îl asigur. Dacă atît permite Radarul!…mă supun

Era în vara anului 2007

                                         Cap 6

                         “Lucrarea” părintelui în viaţa mea

       Binecuvîntarea din 2005; Alergatul

În convalescenţă fiind eu, în 2005, după o îndelungă paralizie -care a durat mai bine de un an ( o VEŞNICIE!!! )-  am ajuns la părintele Nicodim Bujor, pentru prima oară, aşa cum am mai spus, în prima zi a Paştelui, împreună cu alţi, vreo 10-12 amici – la acea vreme.

Păşeam încet, mărunt-mărunt în poziţie semiîncovoiat.Una dintre vertebre, cît şi cocci-sul mă împiedicau să păşesc şi să merg vertical, aşa cum merge tot omnul…

Va continua…

( Fragment din cartea: „Dragul, scumpul şi sfîntul meu părinte, Nicodim Bujor, Autorul Acatistului Sf Calinic de la Cernica, un…ilustru necunoscut”, de Antoaneta Rădoi -de la Vrancea)

Părintele Nicodim Bujor, autorul Acatistului Sf Calinic de la Cernica, un…”ilustru necunoscut!”


                  Ultima…binecuvîntare; noiembrie 2010

pr nic bujor lungit in pat0001

…Cînd am revenit la Cernica, prin noiembrie 2010, cam după 3 săptămîni, să-l văd, părintele nu m-a mai recunoscut. Era total schimbat! Îl plimba un tănăr, Dragoş îl cheamă, într-un cărucior cu rotile. L-am lăsat să treacă prin faţa mea de mai multe ori, încercînd să-mi dau seama  dacă mă observă, dacă ştie de existenţa mea. Mi-am dat seama că nu. Atunci am realizat că…nu mai e mult pînă ce părintele …va pleca! M-am aşezat înaintea căruciorului, în genunchi şi luîndu-i mîinile într-ale mele şi sărutîndu-i-le, încercam să-i zic “formula magică”:

– Părinte Nicodim, sînt Antoaneta!

Dar el, n-a răspuns! S-a uitat prin mine…peste mine…undeva spre orizont…peste turlele Cernicăi.

– Părinte Nicodim, sînt Antoaneta! Ştiţi că vă iubesc nespus de mult! Vă iubesc mult, părinte!, m-aţi auzit?, îi repetam, strîngînd în mîinile mele, mîinile lui firave şi sărutîndu-i-le. Dar părintele, zîmbind larg, cum nu-l mai văzusem niciodată, s-a adunat şi coborîndu-şi ochii asupra mea, a zis doar atît:

Şmechericăăă! Şmechericăăă!! Apoi, punăndu-şi mîinile sale căuş, ca de obicei, în jurul capului meu, m-a strîns la piept, m-a sărutat pe frunte şi m-a mîngîiat…pierdut. N-a mai scos niciun cuvînt! Doar m-a strîns în braţele-i plăpînde, mîngîindu-mă! Am rămas cîteva minute bune, în îmbăţişarea aceea, asistaţi de buna mea Baby şi de tînărul care-i ţinea căruciorul cu rotile! Îi simţeam pîlpîierea sufletului lui curat! Nu-mi venea să mă mai desprind din braţele părintelui! Îi simţeam revărsarea de HAR! A fost ultima noastră-mbrăţişare şi ultima lui Sfîntă Binecuvîntare pentru mine! Binecuvîntare pe care, o rostise, de astă dată, fără glas! O rostise prin acea sfintă, dumnezeiască îmbrăţişare!

M-am desprins cu greu din braţele părintelui şi am plecat de-acolo cu sufletul încărcat de lacrimi! Ştiam va pleca! Şi voi rămînecopil orfan!!! Mi-am zis în gînd, cu ciudă: “Şi tu, Brutus?”…

Era…prea mult pentru mine! Plecaseră pe rînd, fraţii mei, mama, tata, tatăl lui Erm, lăsînd fiecare în inima mea hăuri de neacopeit. Şi cîte multe, alte, nenorociri se abătuseră, nemilos, asupra mea în ultimii ani!! Îl “pierdusem” pe Erm şi odată cu el tot ceea ce avusesem mai de preţ în ultimii ani. BĂTRÎNUL Nicodim îmi mai era singurul alean. Pe el îl simţeam cel mai aproape de sufletul meu! Cel mai curat! La el îmi căutam şi îmi găseam mîngîierea. Mă simţeam răsfăţată în braţele lui şi, cît timp eram în prezenţa lui, uitam cu totul de toate necazurile! Părintele Nicodim Bujor era Avraamul meu! Şi, ori de cîte ori necazurile mă năpădeau -şi mă cam năpădeau!!!-, mă urcam în maşină şi mă duceam la BĂTRÎNUL. Era suficient doar să-l văd. Şi tot necazul meu dispărea ca prin farmec. Niciodată nu mă duceam să mă jelesc! Sau să-i cer să facă ceva anume pentru mine! Mă duceam doar să-l văd! Iar la întoarcerea de la Ploieşti, simţeam că zbor!!! Atunci, la Cernica, în faţa chiliei lui, după îmbrăţişarea aceea, am simţit că el mă va părăsi. Simţeam că de data asta nu mai pot îndura! Nu-mi mai rămăsese nimeni care să ţină la mine şi pe care să mă pot bizui! Eram răvăşită…Mi s-a pus un nod în gît şi pînă acasă nu am putut să scot niciun cuvînt! Am plecat de la Cernica tăcut şi am lăsat-o, fără o vorbă, pe Baby acasă la ea…M-am dus apoi, acasă, m-am încuiat într-o cameră şi am plîns mult, înnăbuşit, suspinat! Ştiam! De data aceasta, ştiam că…nu va mai fi mult!! Şi nu voiam să fie aşa! Dar, din păcate, aşa a fost…

La mai puţin de două luni Bătrînul Nicodim Bujor, dragul, scumpul şi sfîntul meu părinte, tată bun şi iubitor, Avraamul meu, pleca dintre noi!…

A rămas însă…cu noi…cu mine!

Îl port VIU în gîndul meu şi în inima mea, mereu! Şi el îmi este şi acum…mîngîiere în nevoi! Căci nu-l slăbesc nicio clipă! Îl strig, îi vorbesc, mă consult cu el în diferite chestiuni, îl boscorodesc, ţinem “consilii defamilie”. Este vie relaţia noastră! Îi simt căldura sufletească şi dragostea ce ne-o purta tuturor şi pe care ne-o poartă şi azi! Şi cu care ne ocroteşte de-acolo de Sus! Căci îl ştiu sălăşluit în rînd cu Sfinţii lui Dumnezeu!

De unde ne trimite şi azi: “…Toată Darea Cea Bună şi Tot Darul Cel Desăvîrşit de la…Părintele Luminilor!…”

Să fie binecuvîntarea aceasta peste voi toţi!, dragii mei cititori. Să vă bucure Domnul, cu binecuvîntarea de-a avea parte de duhovnici iscusiţi şi, prin mijlocirea lor, de iubirea lui Hristos!

 

                        Antoaneta Rădoi -de la Vrancea

( Fragment din cartea: Dragul, scumpul şi sfîntul meu părinte, Nicodim Bujor, autorul Acatistului Sf Calinic de la Cernica, un…”ilustru necunoscut”, carte care se afla în tipografie şi urmează să apară pe 30 ianuarie 2015. Scrisă spre cinstirea părintelui Nicodim Bujor, Avraamul meu, şi lansată cu ocazia comemorării a 4 ani de la plecarea lui la Domnul.)

Cuvînt despre..”Prigonitorii mei…”


 Cuvînt despre Prigonitorii mei

  Am scris această Carte, ca o Spovedanie a ..unui învins, ca ”omagiu” adus progonitorilor mei, cei care au proclamat anul 2014, ”Anului Omagial al Spovedaniei”, carte care, dacă dădeam o altă formă textului şi mai adăugam cîteva ataşamente, putea fi cîndva o Carte-document. Zic. Fiindcă am scris despre „bunele obiceiuri” ale sinodalilor BOR. Am scris despre „dragostea” cu care arhiereii şi alţi sus-puşi ai Sinodului m-au înconjuratnvreme de mai mulţi ani, despre cîte „sfinte masluri” mi-au administrat în Anul Omagial al Sfîntului Maslu şi al întrajutorării bolnavilor ( 2012) şi de cîte „sfinte binecuvîntări” am avut parte în toată vremea în care eu m-am „încăpăţînat” să menţin în funcţiune un Magazin cu Obiecte religioase ( al meu), încălcînd „flagrant” ( în zisa lor!) o LEGE, a fărădelegii ( zic eu), emanată din minţile şi inimile lipsite de frica de Dumnezeu și de iubirea de semeni ale Sinodalilor, Lege care, ea însăşi, prin conţinutul textului, încalcă, FLAGRANT, legea bunului simţ şi a demnităţii umane, încălcînd, totodată, drepturile ce decurg din Constituţia Romîniei -cum ar fi dreptul la liberă asociere şi la liberă practică şi nu numai-, precum şi Legea concurenţei, ”lucruri” despre care, se pare că Sinodalii Bor, nici n-au auzit darmite să o mai şi respecte!

Am scris despre aceasta şi despre..”alte faceri de bine” ale sinodalilor bor pe care le-am mai văzut şi auzit, pe ici-pe colo, cît şi despre cum mai pun în practică, aceşti „haiduci în sutană”, „legea fărădelegii” pe care o fac după „bunul” lor plac, ei care-şi zic loruşi, tăticii noştri spirituali! Personal, eu nu mai văd spiritul, din cauza ceţii dense, ce s-a interpus între .. ei şi mine! ”Scumpii mei tătici!!!”…

  Cu sufletul contorsionat de durere am scris această carte, care, culmea, printr-o minune, am şi publicat-o, deşi cînd am terminat Manuscrisul nu aveam nici măcar „o monedă de 50 de bani, a mea, în buzunar!!”

 Cînd publici o Carte, e ca şi cum ţi s-ar fi născut un prunc. Bucuria este nemărginită. Ei, dar, la „naşterea” aceasta, n-am simţit nicio bucurie! Sau, cel puţin, nu am simţit acea revărsare de inimă pe care-am simţit-o în luna mai, anul acesta, la apariţia anterioarei mele Cărţi: „Părintele Ilie Lăcătuşu, grabnic-ajutătorul!”

  Nu-s fericită c-am scris despre „făptaşii” din Bor şi despre reprobabilele lor fapte.  N-am avut, după cum v-am spus, nicio revărsare de bucurie la apariţia Cărţii, în chiar Ziua Naţională a României, 1 decembrie 2014. Dar mă simt de parcă mi-aş fi împlinit o misiune. Şi simt asta pentru că, de-a lungul cîtorva ani, pe care, întîmplător sau nu, i-am petrecut printre…sutane şi printre…creştin-ortodocşi și, am observat să NIMENI nu a avut demnitatea -acest „curaj nebunesc”-, să le spună ipocriţilor din Bor, cît de…IPOCRIŢI sînt!! Ei, iată că eu am comis-o! Le-am spus-o verde-n faţă! Şi încă şi negru pe alb!!! Le-am spus-o fără ocolişuri, fără menajamente! Căci…nici ei nu m-au menajat, atunci cînd m-au tot asmuţit, re-re-repetat, preţ de trei ani, o dată  la trei luni, cu PITT-BULII de la Garda Financiară!! Şi, na! Cei care asmuţeau pitt-bulii de la GF asupra mea, erau învăţătorii şi păstorii mei!!!, iar eu, nu eram decît o…„oiţă rătăcită!!!” căreia ei, păstorii, au decis să-i..taie capul! S-o sacrifice şi s-o ofere drept jertfă de sînge, pe altarul…JERTFEI…CAINICE! (De la Cain, cel care și-a sacrificat fratele, ucigindu-l din..invidie!!) Să mă ofere, pe mine, o micuţă şi neînsemnată mieluşea din Turma lor, spre junghiere! M-au oferit, ZEULUI lor -cel căruia ei slujesc, cu „credincioşie neştirbită!” Spre…orgasmica lor bucurie!! Iertați!!! Căci biata de mine, tot încercînd să-mi ţin în picioare Magazinul, mai „cotizam” La GF, o data la 3 luni, cu sume între 10-30 milioane lei vechi, contravaloarea unei amenzi, conform Legii (faradelegii) 103/’92, revizuită, readăugită şi refasonată de imputerniciții zilei, ca să le dea lor bine şi să iasă banu’ după Legea facută de ei!!! –Legea mamii lor!!!, vorba lui Ion Săracu al lui Cezar Petrescu ( Ion, cel din romanul „Războiul lui Ion Săracu!!”).

  Eu, poate ca mulţi dintre dumneavoastră, sufăr şi mă doare că cei din Biserica în care sînt botezată şi în care-am crezut, păstorii şi învăţătorii mei, m-au lăsat pe drumuri şi m-au adus la disperare, ucigîndu-mi, cu încetinitorul, spiritul, pentru un pumn de arginţi! Sufăr cînd văd lumea că suferă sau cînd lîngă mine-i un om care plînge pentru că cineva l-a umilit ori jecmănit. Sufăr cînd duhovnicul meu –un preot al lui Hristos şi un om pita lui Dumnezeu- este deposedat de Biserica pe care dimpreună cu ai săi credincioşi a construit-o, dar nu se mai poate bucura de rodul muncii şi a strădaniei sale, din pricina acestor hulpavi- Sinodalii Bor!! Şi sufăr cînd duhovnicului meu, în loc de cinstea cuvenită, i se întinde, de către mai-marii lui, un potir plin cu…pelin!! Iar el, duhovnicul meu, e nevoit sa-l bea…pînă la ultima picătură!!!

  Am scris şi ce e scris rămîne! Poate ca un DOCUMENT la ceea ce este acum în Biserica al cărei copil încă…sînt, spre Slava lui Dumnezeu!

  Nu le-aş fi spus-o, poate, niciodată, „Prigonitorilor mei din Sinod”, cu..atîta dragoste, însă nevoia s-arăta să le-o spun ca să mă răcoresc şi, poate, să mai răcoresc şi pe alţii şi să-i răcoresc şi pe preoţii cărora li s-au tot „subtilizat” Biserici la cheie, Biserici pe care Sinodalii le-au oferit, mai apoi, acoliţilor lor, „doctorilor docenţi” (în Teologie, fireşte!!!), drept ofrandă pentru „doctoratele” lor! Să-i răcoresc pe aceşti preoţi ai lui Dumnezeu care trudesc din greu, arînd şi semănînd pe Ogorul lui Hristos, străduindu-se, nu să-nalţe Măreţe Catedrale, Ziduri Reci, fără suflare de viaţă, ci să adune suflete pentru Hristos şi să ţină aprinsă flacăra Luminii Sfinte în sufletele noastre!

  Vă ofer spre lecturare o „delicioasă”, deși-i o carte, scrisă cu suflet din suflet şi cu lacrimi de sînge! Căci mi-am jelit cu amar închiderea Magazinului  -deh, „de bună voie şi nesilită de nimeni” am făcut-o, ca să nu le mai stea-n gît  „Prigonitorilor mei din Sinod”, ci să le ofer Pacea şi Liniştea mult dorite -pe care ei n-au fost în stare să le gestioneze-, cît şi exclusivitatea încasărilor din vînzarea Obiectelor de cult și să-i văd sătui și…fericiți!

 Vă ofer Cartea şi, tare m-aş bucura s-o lecturaţi şi să luaţi din ea ceea ce este bun! Fiindcă eu cred, şi cred cu tărie, că am pus şi ceva bun în carte, în afară de obida mea şi nişte…umile păreri despre…! Trebuie doar ca dumneavoastră să descoperiţi, citind Cartea!

  Toată darea cea bună şi tot darul cel desăvîrşit, pogorîndu-se de la Părintele Luminilor, să fie peste domniile voastre şi să vă bucuraţi de iubirea lui Dumnezeu acum şi în veac!

Prigonitorii - 19 noiembrie