Archive for the ‘Suspinurile noastre’ Category

Cimitirul


ana-tristetea-unui-mit-12564

Cimitirul

(sau..Unde sunt oamenii care nu mai sunt?)

Văd turla Bisericii din cimitir.

Dangătul clopotului tocmai s-a stins

glasul preotului nu-l mai aud,

dar poala hainei lui o văd ieșind prin deschizătura porții

după care, poarta grea de fier se-ntoarce și,

scrârțâind, se-așază-n țâțâni

clanțele mari, zăngănind,

cad, tulburând încă o dată

liniștea adâncă.

 

Întunericul se-anină,

mai întâi, de ramurile copacilor

de pe lângă alei,

apoi se târâie pe pământul

de care se prinde.

În acestă lume de uitare, crucile albe,

cu brațele-ntinse a deznădejde, par oameni.

 

Mirosul de frunze putrezite,

așternute deasupra mormintelor cu trupuri îngropate,

e-mprăștiat  de mireasma caișilor înfloriți

ce absorb și mirosurile de tămâie

Dintr-o scorbură țâșnește-o bufniță țintind turla Bisericii,

cucu-veau-ul ei repetat trezește din somn un liliac,

care zboară buimac,

după care, atotstăpânitoare, se lasă tăcerea.

E miezeul nopții.

De sus, de pe bolta cerească s-arată,

rând pe rând, milioanele de stele, dar nu luminând, ci,

parcă…plângând.

 

Luna, această candelă nestinsă a morților,

apare printre pomi, tristă,

se-nalță, în vălul ei,

nefericită pribeagă.

 

Nu-s într-o lume de basm,

ci-ntr-o lume încremenită, în care,

deasupra mormintelor mute,

deslușesc  epitafuri pe crucile de piatră

și mă-ntreb: ”Unde sunt cei ce nu mai sunt?”

Dar…”Unde, oare, sunt cei pe care nu-i iubește nimeni?”

 

 

Din tăcerea ce pare neclintită,

deodată, neadecvat, un tril taie tăcerea nopții

-o privighetoare îndrăgostită își cântă patima într-un tei.

Glasul ei argintiu e lin, e dulce, e străbătător,

e…jalnicul-tril al durerii după dragostea pierdută.

Simt cum cad lacrimile îngerilor atingând strunele unei harfe nevăzute.

Vaierul pasărei-cucuvea se înalță tot mai sus spre ceruri, se pogoară și iar se ridică, se stinge, dar revine și iar se revarsă, de răsună întreaga boltă și-ntreg cimitirul.

Mă tem să nu-i trezească, cumva, pe cei…adormiți!

Privighetoarea-și înalță, și ea, tânguitorul tril, și-n farmecul dumnezeiesc al câtecului

crengile caisului își scutură, ușor, floarea.

Deodată, ca printr-o minune, lumea morții

lumea de umbre –lumea de vedenii- prinde făptură.

Deasupra lespedelor albe zăresc brațele desfăcute ale crucilor

ce parcă-ncep să se miște,

văd umbre-ngenuncheate cu mâinile întinse spre copacul tainic

răsărit în alee, -în frunzișul căruia pasărea-cucuvea  suspină prelung, oboist-

unele, îngroapându-și fețele-n palme, hohotesc lăcrimând

altele, mute, își acoperă fața cu poalele veșmântului lor alb-gri.

Colo, în fundal, femeia-în-negru își leagănă copilașul în poală

Mă uit uimit către ea

pare că ține degetul la buze și-i spune: Sttt!! Ascultă!

Iar eu tac, supus, și-ascult…

Mai încolo, un bătrân se reazimă de umărul cuiva, -o fi fiul său, iar acela, cu fața-ntoarsă spre mine pare că și el șoptește: Ascultă!

Împrejurul unui mormânt bogat-împodobit, înconjurat de gărduțul aurit

stau adunate mulțime de umbre, îndreptate către cel ce nu mai e-n viață și nu mai simte nimic, în sufletul lui,

îl silesc să cate către caisul fermecat și-i poruncesc: Ascultă!

Un glas neomenesc, un glas adânc, venit de aiurea,

pare că se-mprăștie în văzduh și zice: Ascultați!

Pasărea-cucuvea jelește-a pustiu și a moarte

Privighetoarea își cântă plecatul în izbucniri pătimașe

Deodată tresar, un fior mă cuprinde-n această lume ciudată.

Despletită, cu fruntea încinsă de-o coroană-de-flori

cu veșmântul în falduri gri-alb, de sus până jos,

o vedenie vine spre mine din fundalul cărării.

Stau încremenit!

Trece pe lângă mine pășind încet către caisul vrăjit

întinzându-și brațele, ca și când ar vrea să prindă pe cineva.

Aud glasul  șoptit care spune umbrelor: ”Plângeți! Plângeți! Trece fecioara…

fecioara logodită, moartă în ajunul nunții”.

Și umbrele-și pleacă capul și plâng,

Mama își strânge copilul la sân,

Bătrânul își îmbrățișează fiul.

Cu fața țintă-nainte, vedenia trece…

Din ochi îi picură mărgăritare luminoase;

Trece, ajunge sub caisul înflorit,

îngenunchind, cuprinde cu mâinile trunchiul.

Cu capul îngropat în bogăția părului-năframă,

rezemată de trunchi, își cutremură-ntreg trupul de suspine.

Pasărea-cucuvea a tăcut și-ascultă

parcă simte că cineva care a iubit n-a putut îmbrățișa.

O ascultă-ndelung, și-apoi…jelește încet, stins,

sfâșietor de duios,

cucu-veau, cucu-veau, cucu-veau…

și vedenia plânge, plânge…

După un timp, privighetoarea țâșnește din cais înalțâd un tril,

Crengile, tremurând, presar cu floarea lor drumul pe care avea să se întoarcă mireasa nefericită,

ea se ridică-ncet, își înalță fruntea și trece.

Luceafărul-de-dimineață îi împletește în păr beteala razelor lui,

îi văd albastrul ochilor.

Dar zorii zilei sosesc ștergând din minte această lume

de umbre,

amuțesc toate, și cucuveaua, și  plânsul,

chiar și glasul privighetoarei…

dispărând, rând pe rând,

risipesc urzeala visului meu dureros.

Unde sunt oamenii care nu mai sunt?…

(Anto 21 aug 2020).

ŞŞttt!!!…Vorbeşte filologul şi…criticul literar, Dl Marian Nencescu!!!


 ….Doamneee, ajută!! Să se-audă unde trebuie!!

Cândva, o poetă se plângea că, nefiind suficient de citită, nu este nici îndeajuns de înțeleasă de public. Desigur, în această situație există și un remediu. Scriitorul autentic își formează întâi cititorii, apoi publică. Asta se întâmpla cândva…cam pe vremea lui Paul Valery. Astăzi, între autor și cititor a intervenit un soi de supra-cititor, criticul, sau mai bine spus „interpretul” literar. El explică, judecă, recomandă ori respinge (tot mai rar !) orice nouă creație, pretinzând că face aceste gesturi dintr-o vocație altruistă. Orgoliul lui secret rămâne, ne asigură academicianul Eugen Simion, acela de a compune texte care „să dureze”, dacă se poate cel puțin cât operele recomandate.
Așa au procedat marii critici, așa aspirăm și noi. Așadar, judecând după ocupație, criticul este cam tot un soi de cititor, dar mai avizat, mai informat. El nu publică romane, poezie ori teatru, dar dă impresia că este cel puțin egalul, dacă nu superiorul autorilor comentați. Este, ca să mă exprim într-un limbaj la modă, un cititor „jucător”. Cu excepția criticilor instituționalizați, retrași deja în adâncimile profunde și repetitive ale spațiului universitar, majoritatea criticilor activi publicistic, indiferent de vârstă, condiție sau grup, practică încurajarea „mediatică”, de regulă în varianta ei populistă, orală.
De aceea, la cenacluri, lansări de carte sau la chermeze literare dai de cititorul „jucător”, un actor nelipsit al acestor scene colorate divers și care reprezintă, generic, „lumea literară”. El comenteaza, uneori chiar fără să citească acea carte la care se referă, căci, la nevoie, elocvența îi ține loc de cunoștințe. În lipsa suportului scris (de regulă, textul se produce separat, în cu totul alte circumstanțe), cititorul „jucător”, evoluează oral și se bazează mai mult pe charismă ca să-i convingă pe ceilalți (potențiali) cititori de virtuțiile cărții respective.

Se mai poate vorbi în aceste condiții de o lectură obiectivă, pe criterii estetice, temeinice? Răspunsul ține, paradoxal, de calitatea literaturii comentate, căci, nu-i așa ?, „spiritul critic șomează, când dispare literatura autentică”, cum ne învața, cândva, la Facultate, profesorul Eugen Simion. Așadar, șansa noastră, a celor din tagma cititorilor „jucători”, este să ne întâlnim, din când în când, cu creația autentică. Nimeni nu ne scuză dacă, în clipa de grație a impactului cu capodopera, am ratat esențialul.

Marian Nencescu -critic literar, filolog (as putea spune si..filozof!! A.R.)

(Nota: aici, de la mine, A R, in loc de comentariu: ganditorul2)

Daniela Şontică Un scenariu de coşmar pentru scriitor: criticul care „critică” fără să fi citit!
Nicolae Rotaru
Nicolae Rotaru Sau sa fi citit fara sa fi inteles

Îmi place · Răspunde · 1 · 3 ore

Antoaneta Radoi Din gama: Iartă-i, Doamne, că poate nu ştiu ce fac!!(si unii si altii) Dle Nencescu, mi-aţi facut ziua mai buna, aveti de la mine o…

„Suspinul pentru problemele noastre!!”…


Hmm..Cum spuneam mai dăunzi. Scriitori de „catifea!!”…

Iar am primit azi în mail înştiintarea că a mai apărut pe un Site cu pretenţii literare ceva interesant scris de o dna, scriitoare,  şi INVITAŢIA să citesc…

Zic scriitoare, dar ZĂU că nu ştiu cum aş putea-o intitula pe scriboloaga care are Njde mii de postări in Situ’ ăla, TOATE aduse acolo cu copy-paste… Mă ia capu’! (Treaba e că nu-i singura care practica, la greu, copy-paste-ul, pe Situ ăla ..pretenţios!! Mai toate madamele, îl practică. Şi-atunci mă-ntreb, de-a surda, la ce bun acest SITE???…literar, chipurile!!!, care oricum e întreţinut din donaţiile care se adună la insistentele strigăte de ajutor al unui…scriitor/administrator sau, poate, dor Vornic!! Oare n-a răguşit, strigînd?? Se pare că se simte bine-n pielea lui…) ) Oare chiar să nu poţi tu, care te intitulezi şi te mai intitulează şi alţii, scriitoare, să nu poţi tu să scrii ceva pornit din capu’ tău, din mintea ta??? Să-ţi înfrunzeşti Palmarescul scriitoricesc cu Njde mii de copy-paste-uri de pe Bloguri adunate şi iarasi la lume date…mi se pare de-a dreptul hilar, dacă nu chiar de-a…plînsu’!!!, avînd în vedere că doamna e cotată ca şi scriitoare, dacă nu cumva o fi chiar în Uniune! A Scriitorilor!! Şi dacă Da, mă-ntreb: pe ce criterii?? Aaa…copy-paste-ul, nu e plagiat!! Ok, dar atunci nu te poti numi scriitor, ci copist!! Scribolog, cum zicaem ami sus. Şi între una şi alta, adică între scriitor şi scribolog, e diferenţă ca de la CER la Pămînt!!…

Cît despre „Suspinul la problemele noastre”, n-ar fi rău ca doamna cu pricina să  se adîncească mai mult în suspin, căindu-se că poarta povara titulaturii de..scriitoare!!Nu i-ar strica o „Spovedanie”, fie şi ei înseşi…

Voie bună, scribologi!

Antoaneta Rădoi -de la  Vrancea Anto2 Oval cu canon