Archive for the ‘suferinta creatiei’ Category

Cimitirul


ana-tristetea-unui-mit-12564

Cimitirul

(sau..Unde sunt oamenii care nu mai sunt?)

Văd turla Bisericii din cimitir.

Dangătul clopotului tocmai s-a stins

glasul preotului nu-l mai aud,

dar poala hainei lui o văd ieșind prin deschizătura porții

după care, poarta grea de fier se-ntoarce și,

scrârțâind, se-așază-n țâțâni

clanțele mari, zăngănind,

cad, tulburând încă o dată

liniștea adâncă.

 

Întunericul se-anină,

mai întâi, de ramurile copacilor

de pe lângă alei,

apoi se târâie pe pământul

de care se prinde.

În acestă lume de uitare, crucile albe,

cu brațele-ntinse a deznădejde, par oameni.

 

Mirosul de frunze putrezite,

așternute deasupra mormintelor cu trupuri îngropate,

e-mprăștiat  de mireasma caișilor înfloriți

ce absorb și mirosurile de tămâie

Dintr-o scorbură țâșnește-o bufniță țintind turla Bisericii,

cucu-veau-ul ei repetat trezește din somn un liliac,

care zboară buimac,

după care, atotstăpânitoare, se lasă tăcerea.

E miezeul nopții.

De sus, de pe bolta cerească s-arată,

rând pe rând, milioanele de stele, dar nu luminând, ci,

parcă…plângând.

 

Luna, această candelă nestinsă a morților,

apare printre pomi, tristă,

se-nalță, în vălul ei,

nefericită pribeagă.

 

Nu-s într-o lume de basm,

ci-ntr-o lume încremenită, în care,

deasupra mormintelor mute,

deslușesc  epitafuri pe crucile de piatră

și mă-ntreb: ”Unde sunt cei ce nu mai sunt?”

Dar…”Unde, oare, sunt cei pe care nu-i iubește nimeni?”

 

 

Din tăcerea ce pare neclintită,

deodată, neadecvat, un tril taie tăcerea nopții

-o privighetoare îndrăgostită își cântă patima într-un tei.

Glasul ei argintiu e lin, e dulce, e străbătător,

e…jalnicul-tril al durerii după dragostea pierdută.

Simt cum cad lacrimile îngerilor atingând strunele unei harfe nevăzute.

Vaierul pasărei-cucuvea se înalță tot mai sus spre ceruri, se pogoară și iar se ridică, se stinge, dar revine și iar se revarsă, de răsună întreaga boltă și-ntreg cimitirul.

Mă tem să nu-i trezească, cumva, pe cei…adormiți!

Privighetoarea-și înalță, și ea, tânguitorul tril, și-n farmecul dumnezeiesc al câtecului

crengile caisului își scutură, ușor, floarea.

Deodată, ca printr-o minune, lumea morții

lumea de umbre –lumea de vedenii- prinde făptură.

Deasupra lespedelor albe zăresc brațele desfăcute ale crucilor

ce parcă-ncep să se miște,

văd umbre-ngenuncheate cu mâinile întinse spre copacul tainic

răsărit în alee, -în frunzișul căruia pasărea-cucuvea  suspină prelung, oboist-

unele, îngroapându-și fețele-n palme, hohotesc lăcrimând

altele, mute, își acoperă fața cu poalele veșmântului lor alb-gri.

Colo, în fundal, femeia-în-negru își leagănă copilașul în poală

Mă uit uimit către ea

pare că ține degetul la buze și-i spune: Sttt!! Ascultă!

Iar eu tac, supus, și-ascult…

Mai încolo, un bătrân se reazimă de umărul cuiva, -o fi fiul său, iar acela, cu fața-ntoarsă spre mine pare că și el șoptește: Ascultă!

Împrejurul unui mormânt bogat-împodobit, înconjurat de gărduțul aurit

stau adunate mulțime de umbre, îndreptate către cel ce nu mai e-n viață și nu mai simte nimic, în sufletul lui,

îl silesc să cate către caisul fermecat și-i poruncesc: Ascultă!

Un glas neomenesc, un glas adânc, venit de aiurea,

pare că se-mprăștie în văzduh și zice: Ascultați!

Pasărea-cucuvea jelește-a pustiu și a moarte

Privighetoarea își cântă plecatul în izbucniri pătimașe

Deodată tresar, un fior mă cuprinde-n această lume ciudată.

Despletită, cu fruntea încinsă de-o coroană-de-flori

cu veșmântul în falduri gri-alb, de sus până jos,

o vedenie vine spre mine din fundalul cărării.

Stau încremenit!

Trece pe lângă mine pășind încet către caisul vrăjit

întinzându-și brațele, ca și când ar vrea să prindă pe cineva.

Aud glasul  șoptit care spune umbrelor: ”Plângeți! Plângeți! Trece fecioara…

fecioara logodită, moartă în ajunul nunții”.

Și umbrele-și pleacă capul și plâng,

Mama își strânge copilul la sân,

Bătrânul își îmbrățișează fiul.

Cu fața țintă-nainte, vedenia trece…

Din ochi îi picură mărgăritare luminoase;

Trece, ajunge sub caisul înflorit,

îngenunchind, cuprinde cu mâinile trunchiul.

Cu capul îngropat în bogăția părului-năframă,

rezemată de trunchi, își cutremură-ntreg trupul de suspine.

Pasărea-cucuvea a tăcut și-ascultă

parcă simte că cineva care a iubit n-a putut îmbrățișa.

O ascultă-ndelung, și-apoi…jelește încet, stins,

sfâșietor de duios,

cucu-veau, cucu-veau, cucu-veau…

și vedenia plânge, plânge…

După un timp, privighetoarea țâșnește din cais înalțâd un tril,

Crengile, tremurând, presar cu floarea lor drumul pe care avea să se întoarcă mireasa nefericită,

ea se ridică-ncet, își înalță fruntea și trece.

Luceafărul-de-dimineață îi împletește în păr beteala razelor lui,

îi văd albastrul ochilor.

Dar zorii zilei sosesc ștergând din minte această lume

de umbre,

amuțesc toate, și cucuveaua, și  plânsul,

chiar și glasul privighetoarei…

dispărând, rând pe rând,

risipesc urzeala visului meu dureros.

Unde sunt oamenii care nu mai sunt?…

(Anto 21 aug 2020).

Suferința creației (Artistului plastic AR)


SUFERINŢA CREAŢIEI
Artistului plastic A R
Suferinţa-i viforoasă
S-a născut în flori de gând
Şi-ntr-o mână înţeleaptă
De-a crea flori pe pământ.
Este lacrima izbânzii
Împlinită în cuvânt.
Este-a cerului strigare
De-a da roade pe pământ.
Fie-i mintea luminată
De a cerului puteri
Şi în taina iscusinţei
Să clădească visu-i drept!
Elena Trifan  (Poezie dedicată Antoanetei Rădoi, publicată în resvista ”Confluențe Literare”; 10 ianuarie 2015; editia 1471 )
elena_trifan_1420917232