Archive for the ‘Rugaciunea’ Category

Rugăciune…


Cui o citi să-i fie de folos sufletesc!

Făcut-am după putinţă, cu dragoste!!

papirus 11

Antoaneta Rădoi -de la Vrancea; 5 august 2016

Reclame

Rugaciune


Motto:

„Unii citesc şi adorm. Alţii citesc şi se trezesc!!”

Vă îndemn să citiţi spre…trezvie:

(model de rugăciune)

 

Mare esti Doamne

De Ziua Romaniei


  De Ziua Romaniei, m-am gindit sa-l rog pe Dumnezeu Atotputernicul, sa dea putere romanilor  ca sa treaca cu bine si iarna aceasta incarcata,  de pretul crescut  pina la refuz, al gigakaloriei!  Si totodata as vrea sa le propun co-nationalilor mei, sa punem rugaciune multa, ca sa ne scape Domnul, de toata sleahta de fariseii lacomi si hrapareti,  si de CIRCARII NESIMTITI care guverneaza  acest popor!
  Doamne, NU MAI VREM: circ, foame, frig! Vrem sa traim frumos si demn, in frumoasa noastra Romanie!

Maica Domnului Kato-Xenia de la…Schitul Horia


  13 oct 2013…Plec spre Schitul Horia, pentru o „întîlnire” cu Maica Domnului Kato-Xenia, Icoană adusă din Grecia, de către egumenul Mănăstirii, părintele Isaia.

  La Brăneşti-Ilfov, la aprox 500 metri după sensul giratoriu, mă opreşte Rutiera, mă amendează cu 160 lei pentru depăşirea vitezei ( aveam 76 la oră; posibil!!!; nu contest  viteza, ci atitudinea „rutieriştilor” faţă de cetăţean…). După un schimb „amabil” de opinii, plec cu dureri de cap, şi-mi continui drumul spre Schit.  Ajung şi mai „prind” o părticică din Slujba Sf Maslu.

  Maica Domnului Kato-Xenia mă întîmpină la intrare. Îngenunchez şi-i zic simplu: Maica Domnului, dacă acesta a fost tributul pe care a trebuit să-l plătesc pentru „întîlnirea” noastră, iată-mă-s!

  Mă ridic din genunchi să scriu un Pomelnic. Cînd să scot banii să plătesc Pomelnicul, constat că Actele mele  lipseau din portofel. M-am tulburat mai tare.  Am ieşit afară din Bisericuţă, şi caut din nou, răsturnînd conţinutul genţii. Nimic însă. Actele mele, cele pe care le prezentasem „rutieristului” lipseau. Măi să fie!!!

 În stradă, lîngă gardul Mănăstirii staţiona o maşină a Poliţiei Locale. Merg şi îl rog pe poliţist să dea un telefon la „colegul” de breaslă, şi să întrebe de Acte. Dar nu primeşte un răspuns, din pricina „bunei-voinţe” a colegilor… Nu-i bai!, încerc să mă liniştesc. La întoarcerea spre casă, o să opresc şi-mi recuperez Actele de la agent!…

  Fac ceea ce aveam de făcut la Horia şi mă întorc spre casă, pe acelaşi drum pe care venisem. La intrarea în Brăneşti văd un Echipaj de la Rutieră. Opresc şi întreb dacă nu cumva „colegul” din tura de dimineaţă i-a lăsat nişte acte. Răspunsul a fost că acest echipaj nu este din aceeaşi Divizie cu cel de dimineaţă…şi să încerc în sat. În sat aflu că nu mai există …Rutieră!!! Plec mai departe la Pantelimon. „Amabilitate” maximă, la Poliţistul de Proximitate!! Are loc un scurt schimb de „opinii” şi „replici”, pentru că „domnia sa” Poliţistu’ de Proximitate, încearcă să mă lămurească, cum că nu e „treaba” lui să mă ajute pe mine, cetăţeanul de rănd, care-i cerusem sprijinul. Sprijin care consta în a da un telefon la „colegul” de breaslă, ca să-i spună că îmi caut Actele, pe care acesta -colegul lui de Breaslă- nu binevoise să mi le înmîneze odată cu Procesul-verbal şi chitanţa amenzii încasate…În fine, am mai scris despre asta. Treaba e că m-am cam enervat, pe poliţistul de proximitate pentru că mi-a zis că nu e treaba lui să dea acest telefon la colegu’…Ia-mă, Doamne, stinge-mi neamu’!!!…

– Păi dacă nu e treaba dumitale, dle Poliţist de proximitate, ca să ajuţi cetăţeanul care-ţi solicită sprijinul, atunci..cine???…Şi, atunci care-i rolul unui poliţist de serviciu???…

  După un schimb impresionant de „amabilităţi”, cu poliţistul de serviciu, am plecat un car de nervi. Îmi vîjîia capul! Şi doar avusesem „semnale” de dimineaţă, că nu e cazul să mai plec la acest drum, chiar dacă promisesem cuiva că voi merge la Schit!!! Treaba se îngroşase acum. Între Acte, aveam talonul maşinii, care era a fratelui meu. Mă gîndeam cu groază că va trebui să-l rog să meargă la Vrancea să facă un nou talon!!! Bucuria nebunilor!!! A da cu subsemnatul la frate-miu, era mai grav decît a da cu subsemnatu’ pe la Rutieră… Ăsta, frate-miu, e mai catîr decît catîrii! Şi el, are întotdeauna ..dreptate!!! Mi-ar fi zis că cine ştie ce mama-măsii de chestie am încălcat! Iar eu, doar călcasem, „cu greutate pe picior” (în zisa „glumeţului” poliţist de la Rutiera Brăneşti!!), pedala Roverului, proprietate a frăţiorului meu drag… „Rutieristul” mă depistase, tîşnise din tufişul în care-şi făcea pînda, şi agil, mă oprise la vreme, „salvîndu-mi..VIAŢA”!!! Eu, abia demarînd 500 metri mai în urmă, căci după sensul giratoriu de la Brăneşti (sens în care, automat opreşti sau, după caz, încetineşti!!!), oprisem la o florăreasă, căci văzusem flori, şi..cumpărasem…după care am pornit la drum. Cam 500 metri…rulasem de la florăreasă pînă la poliţist. Aşadar, imaginaţi-vă cam cît puteam avea la oră…cît „pericol” prezentam…

  Am ajuns, asadar, acasă, seara tîrziu. Oprisem în mai multe puncte şi sperasem să-mi recuperez actele: talonul maşinii (fratelui meu), permisul meu, Bulentinul meu. Ceea ce nu se întîmplase. Eram acum..fiul ploii!!! [Şi cu banii daţi (160,00 amendă pt depăşirea vitezei regulamentare din oraşul european Brăneşti; 50/oră!!!; eu aveam, chipurile 76/oră; nu contest asta, ci comportamentul agentului)]! Să vezi ce mai alergare…

 Luni, n-am făcut niciun demers în a-mi recupera actele. După cum zice şi zicala: „lunea, nici iarba nu creşte!”. Aşa că am stat cuminţică în vizuina mea. Abia marţi, înarmată cu răbdare, şi pregătită psihic pentru o confruntare cu „băieţii cu ochii albaştri”, am purces la drum. Am ajuns pe undeva pe la Sediul Central al Rutierei Ilfov -Departament din care făcea parte „rutieristul” care mă oprise, unde aflu că: ” o doamnă (adică eu) pierduse nişte acte, un cetăţean onest le găsise şi le predase, taman poliţistului de la rutieră care mă oprise”!!! Măi să fie!!! Nu ştiam că în Poliţia Romănă se minte atît de …sublim!!!

 Mulţam’ Domnului!, că am recuperat Actele. Nu de alta dar, după toate astea, ar mai fi trebuit să mai dau cu explicaţia, şi fratelui meu. Şi el ar fi fost cel mai greu de lămurit!!!…

  M-am necăjit destul pentru călătoria de pe 13 0ct 2013! Şi-mi ziceam: oare Maica Domnului (Kato-Xenia; la care mă dusesem) să nu aibe nimic de spus?…

…Şi au trecut aşa cam vreo 8-9 zile! Timp în care Maica Domnului Kato-Xenia a tăcut!

 Cînd tocmai am uitat de „întîmplările zilei de 13 oct 2013”, vine Baby, care fusese cu mine în maşină, în ziua cu pricina, şi-mi zice:

– Antoaneta, hai să-ţi zic ceva! Maica Domnului care a văzut cîtă supărare ţi-au făcut neisprăviţii ăia care te-au amendat şi apoi şi-au mai bătut şi joc, oprindu-ţi actele…n-a tăcut! Ăia u fost „săltaţi” de DNA!!! Vreo 11 poliţişti de la Rutiera Ilfov!!

– Ei, na!?

– Da!, zice Baby. Maica Domnului Kato-Xenia, n-a tăcut! Ci i-a adus Înaintea Domnului pe neisprăviţi! I-am văzut eu la televizor!, zice ea.  La ştiri….

 Seara m-am uitat la Ştiri, şi i-am văzut şi eu. Numai că eu nu-l mai recunoscusem pe cel care mă oprise. Baby fusese mai atentă însă…eu îs aşa…mai superficială…Nu-s atentă la detalii…

 Nu mă bucur pentru necazul lor! Dar, desigur că, mă bucur să văd cum lucrează Maica Domnului!…

Ataşez mai jos, Icoana Maica Domnului Kato-Xenia, de la Schitul Horia:

                                                          md kato xenia  horia si pr Isaia

Asteptind, astept un răspuns la rugăciune…sau..unde dai si unde crapa


   Mi-am tot propus în ultimul timp să mă pot trezi mai în zori, dar efortul meu se dovedea a fi inutil. Starea de stres în care mă aflu de ceva vreme mă ţine trează mai toată noaptea sau dorm „în felii”, iar dimineatza cînd să mă dau jos din pat, mă simt mai obosită decît seara la culcare, aşa încît dacă n-ar fi STRICT OBLIGATORIU, nici nu mi-ar trece prin cap să mă dezlipesc de aşternut. Dar, neavînd încotro, mă tîrăsc jos din pat, dau fuga (somnambul, lovidu-mă inevitabil de tot ce-mi iese-n cale!!!) să-mi spăl ochii ( după metoda tradiţională, exersată îndelung în familia mea…), mă uit buimacă la ceas şi constat că e suficient de tîrziu, că nu mi-ar mai rămîne decît s-arunc ceva ţoale de oras pe mine şi s-o iau la  fugă pe scări, apoi pe stradă, şi s-o ţin tot într-o fugă, ca să ajung, oarecum, la o oră cit mai apropiată de ora de începere a programului meu de muncă…

 

Aşa m-am „trezit” şi azi, 1 febr 2013…Ufff!!! Nacazu-i cît casa peste mine, şi eu n-am vreme nici de-o mica rugăciune!.. Cel mai ades, în ultima vreme ( mult prea multă..vreme!!..), doar ce-am mai reuşit să zic un Doamne, miluieşte-mă!, sărind din treaptă-n treaptă pe scări (în jos, pt că nu mai e vreme să aştept un lift care se mişcă prea greoi pt graba mea!!!) şi rugîndu-mă-n mers ( în fapt o fugă..) strig la Sfinţii lui Dumnezeu, funcţie de cum se intersectează ei cu mine, în drumul meu spre „corvoada zilnică” ( slavă, Ţie, Dumnezeul meu, că o am!): Sfîntul Ciprian şi Sfînta Iustina, Arhanghelii Mihail şi Gavriil ( cît şi Rafail!, care nu ţine de hramul acelei Biserici, pe lîngă care am  traseul, da’ eu îl strig şi-l rog la fel de stăruitor ca pe ceilalţi  Arhangheli care patroneaza Lacasul), Sf Dimitrie, sf Nicolae, Sf Spiridon, Proorocul Ilie, Sf Antonie cel Mare, şi tot aşa, grăbit, strig în mers, pe fugă, la  toţi Sfinţii aşezaţi în Lăcaşurile de pe Chei, de pe lîngă Chei sau de-a lungul lui, atentă ca nu cumva să-mi „scape” vreunul, pînă ajung la ..destinaţie. De ce mă grăbesc? Habar n-am! Oricum, nimeni nu mă doreşte…( prin zonă! )…  Nimeni nu mă caută. Doar vreo bătrinică neputincioasă, care a ieşit din casă pentru a-şi mai dezmorţi „oasili” sau ca să mai „ia pulsu’ politicii”, cît şi să mai „plimbe  bastonu’-n cartier”…N-am chef de ea, nicidecum, da’ cum n-am încotro tre’ s-o ascult, s-o suport(…) şi, poate, să-i mai dau şi un îndem la speranţă…poate ş’-un frăncuţ, acolo unde-i cazu’!!!…

Ei…astazi o să fiţi văduviţi de prezenta mea la primă oră, scumpii mei bătrinei; am să rămin, cuminte, fără grabă, acas’, şi-am să îngenunchez…Voi face rugăciunea mult promisă mie insămi şi Domnului meu, Hristos. 

Îngenunchez,aşadar…

…Aduc înaintea Domnului păcatele mele, neputinţele mele, nedreptăţile ce am făcut altora -marunte, dar muuulteee-, bolile mele, zdroabele mele. Îi pun înaintea Lui pe toţi cei pe care-i port în gîndul meu şi în inima mea. Pe cei vii şi pe cei adormiţi, pe cei pe care-i iubesc cît şi pe cei pe care nu-i iubesc, din pricină că… nici ei !!, nu mă iubesc, pe mine ( mă îndreptăţesc eu!!!);  şi-L rog pe Domnul meu, Hristos, să ne dea tuturor Duh de Pocăinţă şi de smerenie!…ca să ne putem ierta unii pe alţii. Îi amintesc pe cei bolnavi, pe cei singuratici, pe toţi oropsiţii şi pe binefăcătorii mei. Apoi decid, brusc, să fac un Acatist. Aleg Buna-Vestire…după care, fac metanie Dumnezeului meu, mulţumindu-I pentru că m-a primit să mă Împărtăşesc cu EL prin..rugăcine, mijlocitori fiindu-mi Maica Domnului, Sfinţii şi Puterile Cereşti, cît şi Îngerul meu Păzitor. Cer binecuvîntare Domnului, pentru Ziua în curs cît şi pentru toate zilele vieţii pe care EL Însuşi mi le-a hărăzit!… Mă ridic şi plec la muncă, continuîndu-mi obişnuita rugăciune în mers şi  strigînd, rînd pe rînd, la sfinţii ce sălăşluiesc în Lăcaşurile întîlnite în cale, aşa cum fac zilnic…

Ajung la muncă…

M-apuc de lucru…

Muncesc asiduu, concentrat pe lucrul meu, fară să mă uit la ceas. Într-un tîrziu, îmi arunc ochii în computerul de pe birou şi constat ca e ora 2. My God! Nimeni n-a intrat pe usă pîna la ora asta! Nici macar una dintre obişnuitele mele bunicuţe…Ca să nu-mi crape capul, mă repliez pe ceea ce aveam de facut. Înca vreo 2 ceasuri. Nimeni nu-mi invadează habitatu’. Mă uit prin fereastră afară. Un soare, luminos, puternic străpunge încăperea. Afară e, aşadar, frumos! Dar…unde-s oamenii? Unde-i lumea? Parc-aş fi in „pustie”… N-apuc să „cuget” mai mult, că aud uşa. Intra prietena mea, ” Zuza”…
Asta cînd intră pe uşă, zici că-i Cruella, personajul acela „simpatic” din 101 Dalmaţieni. Intră trîntind uşa zgomotos, tîrîndu-şi haina luungaaa de blană, dărîmînd tot în jur cu geanta-i cît un valizoi…Pfuiii!!!, s-a dus toată „liniştea” mea!!…acu-ncepe să-i sune telefoanele, iar ea răspunde urlînd în aparate, repetînd întrebările ( sau răspunsurile, după caz!) către interlocutor ( tot un „surd” ca şi ea!!!), dînd din mîini, cerînd şi dînd interminabile explicaţii. Uneori mă-ntreb: de ce n-o fi stînd ea acas’, să vorbească din destul, sa urle-n telefoane cit ii pofteste inima, să lămurească acolo problema?…Cu ce-or fi obligaţi „auditorii”, s-o suporte?…
Si n-apuc a cugeta bine, ca si aud zornaitul telefoanelor…

Eu încă mă rog! Şi, încă  sper!…

pentru că ştiu, că….

…La Dumnezeu toate sînt cu putinţă! Şi nu va lăsa rugăciunea mea fără răspuns!

28 april, 2013

Antoaneta

Lacrima durerii…


…Nu mai poți face nimic, decît doar… să plîngi…să plîngi și… să te rogi! Sau..să speri! De-a surda!!!…

……………………………………………………………………………………………………….

  Ai pierdut -într-un fel sau altul- pe cineva la care ai ținut/ții, pe cineva drag? Te-ai despărțit, dintr-o pricină sau alta???…
Totdeauna se găsesc pricini de despărțire!!! ”Prietenii știu de ce!!!”…

 E greu să descrii tristețea sufletului.
Inima ți se sfîșie și, oricît ai încerca, nu ai puterea să accepți realitatea dură! Îți vine să urli, să-ți strigi durerea… Dar, nu o faci! Taci!…

Taci, chinuit de zdroabă…

Taci, lăsînd lacrimile sufletului tău sfîșiat de durere …să vorbească! Curg în șiroaie, uneori, brăzdînd pe obraz, șănțuind adînc! Ravărsare de lacrimi, revarsare a durerii din sufletul neîmpăcat…

”Întotdeauna exista un om, din doi, care, mai devreme sau mai tîrziu, va plînge!…” după cel…plecat…

Despărțirea este lucrul cel mai greu de suportat de fiinta umană. Și cred că fiecare dintre noi a trăit-o, și nu doar o dată în viață! Am trăit-o și eu și încă o trăiesc și mă simt uneori, parcă, incapabilă să-mi continui viața, fără cel atît de drag mie, care…nu mai este!

Am pierdut, pe rînd, mai mulți dintre cei foarte dragi sufletului meu. Deznădejdea mă asuprește cumplit, dîndu-mi, repetat, tîrcoale, transformîndu-se, de multe ori, în frică, amorțindu-mi, anihilîndu-mi chiar, dorința de-a mai ști și de-a urma sfaturile primite ori…sfatul Domnului Hristos. Toată teoria însușită de-a lungul timpului, nu mai face doi bani în momentul în care ești obligat, prin DESTIN ( Da, eu cred și cred cu tărie!!!, că DESTINUL există și că, ”DESTIN”, nu-i doar o simplă formă de exprimare verbală, ci o formă de…”asuprire spirituală!!!” Și dacă-i reziști e ok! Dacă reușești să învingi  ”asuprirea” sau…s-o convingi  să… dispară, ești tare!!! Dacă nu, ești…pierdut!!!), să o aplici în practica de zi cu zi. O, Doamne! Ce mai pot spune? Căci, se știe!!!.. Tot ce am spus, tot ce spun și voi spune va fi folosit, mai devreme sau mai tîrziu, împotriva mea!!!…

Neputința de a mai putea face ceva că să-mi pot alina durerea, apoi tristețea durerii, mă slăbește și mai mult și mă face să mă simt ca și cum aș fi căzută într-o prăpastie în care, rostogolindu-mă, mă afund din ce în ce mai mult, mă scufund pînă la înec…și mă afund, parcă, cu-atît mai mult cu cît mă lupt mai mult… să ies la liman! Întunericul pune stăpînire pe mine… M-agăț de ceva și, parcă, mă ridic și sper și… parcă prind putere, și-mi zic atunci c-o să reușesc să scap, să mă ridic de tot, să ies din prăpastie, dar …alunec, din nou, iar și iar, și m-afund (iarăși??..)!!! Și luptînd, iarăși dau să m-agăț…încercînd să mă prind, să mă țin de ceva… De CEVA ce-am tot învățat în vremurile în care eram… noi doi, fericiți, împreună: Nădejdea, Dragostea, Credința!…
Și cînd, cu OBIDĂ și ZDROABĂ, cu JALE, cu DOR, cu DURERE îmi vine să urlu, să strig, să sudălmesc, să BLESTEM, să-l trag la răspundere  pe cel care ne-a făcut răul acesta -indiferent CINE!; nu-mi mai pasă!; pe mine, pe el sau …pe alții-, cînd, în durerea fără margini îmi trece un gînd să ”mă cert” cu… Dumnezeu (???!!!; cine n-a făcut-o, măcar o dată-n viață, să ridice mîna sau..PIATRA!!!)-„, îmi revine-n minte, mereu, ca o Salvare supremă…RUGĂCIUNEA. Și-atunci  zic: Doamne, miluiește-l… și mîngîie durerea inimilor noastre!
Căci, nu-mi închipui că el/ea, cel …plecat, nu suferă acolo unde este! Nu cred asta! Chiar dacă suferă, poate, mai puțin decît sufăr eu, de pe urma despărțirii noastre sau sufera ALTFEL!… Chiar dacă, „MORT” sau „VIU”, s-a dus la mai bine decît ne era împreună!…
Și mă rog, înălțînd rugăciune…

Și aștept, și sper, dar…

Singur, el, ECOUL RUGĂCIUNII, se aude în singurătatea…durerii! Iar eu, doar eu, aud…

                                        DUREREA,

                                                               dorului…de el!!!

Și-atunci, îmi zic, și zic:
– Doamne! Nu-mi rămîne decît să plîng! Să plîng …

Nu mai sînt lacrimi…
Plînge doar… sufletul! RĂSTIGNIT! DE…”Trădarea” ta, omule! Plînge sufletul!…

Plînge!…
Uscat! Gol! Îndurerat! Rănit! Însîngerat!…
Ce mai pot face?
Plîng și…MĂ ROG!

Dar…nici LACRIMA, nici STRIGĂTUL, nici URLETUL durerii, nici măcar RUGĂCIUNEA nu pot umple golul absenței celui drag! Nici LACRIMA, nici RUGĂCIUNEA nu-mi pot adormi durerea și dorul de tine…
Uneori, buzele mele nu mai găsesc puterea nici măcar să mai ȘOPTEASCĂ …o rugăciune. De multe ori, cu ultimele puteri, încerc s-o  zic în inimă. Ca să nu mă coplesească durerea si deznădejdea cea cumplită!, o zic neîncetat… În zi și în noapte! În NOAPTEA ce-a rămas nemilos de prezentă…
Ea, RUGĂCIUNEA, izvorăște din IUBIREA pentru tine, dragul meu E!…
Din iubirea pentru voi frații mei care „v-ați grăbit” să… plecați! Și în „graba” voastră, ați uitat de sora voastră mai mică!…

Din IUBIREA pentru tine, scumpă…mama mea! Pentru tine, scumpul meu tată! Pentru voi iubiții mei părinți care nu mai sînteți aici cu mine…(Voi n-ati vazut, niciodată, lacrimile mele! Caci nu lacrimam…văzut!!)

Din iubirea, pretuirea si dorul după, și pentru, scumpul meu și sfîntul lui Dumnezeu, dragul părinte, Nicodim Bujor! Pentru tine Avraamul meu!!!…

Din pretuirea pentru bunul prieten drag, părintele Cristian Baroianu, care, și el!!, prea grabit a plecat!…

Din dragoste pentru tine, Iacob Ivanof, care prematur și IREMEDIABIL ai plecat dintre noi!, lasîndu-ne ca ultim cuvînt, o Sfintă Binecuvîntare: ”Mergeti cu Dumnezeu!”…

Din dragoste pentru voi TOȚI care…ați plecat! Fiecare după cum i-a fost lui rînduit din veac!!! Si nu mai sînteți aici, cu mine. Ca să mă mîngîiați cu prezența voastră!
Singura mîngîiere-mi este, acum, RUGĂCIUNEA! Da nu-mi mai e, parcă, îndeajuns! Oricît de multă ar fi…

Domnul Hristos tace! Deși ÎL simt cum PLÎNGE… și EL… uneori, dimpreună cu mine!…Pentru…mine!!! Plînge, desigur, și pentru voi, cei plecați… Caci dorul din noi, și pe EL, ÎL doare! CRED asta! Si CRED, cu tărie!…

În inima mea e un gol imens! Gol lăsat de dureroasa absență a celui drag, plecat!

Gol ce s-a lărgit, repetat, prin plecarea celor atît de mulți dintre cei dragi ai mei!

Gol ce se-adîncește într-o tristețe continuuă, apăsătoare, ucigătoare!

Gol și tristețe ce transformă totul în Hău!

E prea mult!!!…

Prea mulți sînteți cei care, nemilos, ați plecat…

Tot mai des mă simt copleșită de durere… De amintiri… De, DE CE-uri?, cărora nu le găsesc răspuns ori cărora le găsesc mai multe răspunsuri! Răspunsuri care mă fac să mă răzvrătesc mie însămi și…SOARTEI! Sau… unor SORȚI!! SORȚI ce-au fost aruncați de pe nu-știu-unde, de nu-știu-CINE!!!….

Proastă încercare!, din partea mea. Pentru ca ea, SOARTA, scoate colții și mai abitir! Iar cel/cei care au aruncat SORȚII își revendică DREPTURI,  îngenunchindu-mă! Eu dau să mă ridic, dar ei, STĂPÎNII (Soarta/SORȚII -cei care m-au cîștigat la Tumim și Umim, acele două bile ce-s rotite-n pumn, precum o Ruletă rusească!!! ), mă asupresc și mai rău și mă readuc în genunchi! Și-atunci, cînd mă văd pusă-n genunchi, iar și iar, îmi zic, c-ar TREBUI să încep… să mă rog! Să mă rog! Iarăși și iarăși…să mă rog! Și…mă rog! Uneori timid…fără nădejde (Ce nădejde-aș mai putea avea? Cînd Soarta mă joacă la Ruleta Rusească?)…

Mda, știu! Știu! Îmi dau seama că sînt slabă în CREDINȚĂ și NEPUTINCIOASĂ în fața DURERII ce doare ACUT! Cine nu e?…

Și iarăși  mă rog și …plîng!

Plîng neputincios, tăinuit…

Nu mai sînt lacrimi…

Nu-mi mai curg demult pe obraz.

Sînt alt fel de lacrimi!

Lacrimi izvorîte dintr-o inimă îndurerată, o inimă rănită, SFÎRTECATĂ, sîngerîndă!

Durerea despărțirii de cel pe care ți-l împropriaseși e cumplită!

Durere după cel pe care l-ai încuibărit în inima ta și el, a ..plecat!!, e DURERE ce DOARE!!! Și arde, PROFUND!  Arde, uneori MOCNIT, alteori cu FOC ARZĂTOR, cu FLĂCĂRI și JAR ce aprinde totul in juru-ți!  Căci, prea TE DOARE…PLECAREA aceasta!..

Și TE DOARE, fiindcă tu știi că inima ta nu avea pentru el decît: INTRĂRI!…

…………………………………………………………………………………………………………………………..

Fie, Doamne, lacrimile mele ofrandă adusă ȚIE și izbăvește-l (i) pe cel (i) care mi-a (u) pricinuit incomensurabilă… durere!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Mai am o speranță. Ultima?!…
Știu că despărțirea-i trecătoare! Ca orice lucru pămîntesc… Și știu că: ne vom REGĂSI!

Și veni-va ea…ziua… în care…Domnul va șterge lacrimile de pe sufletul meu…

                                                                                       …..și al tău!…

 
(Dragului meu E; părinților și fratilor mei.., scumpului meu părinte Nicodim Bujor, bunului pr Cristian Baroianu, necunoscutului-cunoscut Iacob Ivanof)
(… )
Antoanetaanto in ajun de craciun