Archive for the ‘Minuni’ Category

Despre Tatăl nostru cu Antoaneta Rădoi


Cine se teme de-Arsenie Boca?, de Nicolae Nicoara-Horia


Luni, 17 Aprilie 2017
din Săptămâna Luminată
„Vezi că eu mor şi nu va trece mult timp
şi în România va fi vărsare de sânge”.
Arsenie Boca
(Vața de Sus, 29 Septembrie 1910-Sinaia, 28 Noiembrie 1989)

arsenie boca

Cine se teme de-Arsenie Boca,
Cine vrea să-l despartă de Dumnezeu?
E sfânt? Nu e sfânt? Ce mută îndoială
Apasă pe sufletul neamului meu!

Ce semne mai vreți? Ce minuni nefăcute?
Aici, pretutindeni, sunt destule dovezi,
Sfântul acesta cu mult mai-nainte
Și-a scris moartea s-o citești și să crezi!

Dumnezeu a pus în el o Lumină
Și nimeni n-o va lua înapoi,
Sfântul Ardealului de la Vața de Sus
A fost și rămâne viu printre noi!

El nu cerșește îndurare, nici milă,
Canonizat dacă este, ori nu,
La Prislop, unde curge izvorul cel viu
Însetat de oriunde, vino și tu

Și atinge cu sufletul crucea fierbinte
Să te cuprindă fiorul cel sfânt,
Cine se teme de-Arsenie Boca,
De Sfântul acesta fără mormânt?

Nicolae Nicoară-Horia

Se-ntîmplă…MINUNI!!


Se-ntîmplă MINUNI! Şi nu pentru că vrem noi sau pentru că prea ne „omorîm” noi în rugăciune (deşi Dumnezeu ia în seamă”osteneala” noastră de a ne înfăţişa înaintea Sa spre a-I cere sau spre a-I mulţumi pt ceva anume!!), ci pentru că AŞA A RÎNDUIT şi Rînduieşte EL!! Ca să bucure în necaz sufletul nostru!!!…

Drept este că eu…m-am rugat! Nu cu prea mare osîrdie, dar..Domnul ştie „neputinţele” mele…

De cînd mă ştiu, mă rog. Mă rog dimineaţa sau la prînz ori seara, sau  Dimineţa, la Prînz şi Seara…după putinţă ori după STAREA sufletului care, poate…tînjeşte după întîlnirea cu Dumnezeu! Ce ştiu eu!! Nu eu fac ceva cu vreo vrednicie, ci Dumnezeu face, prin Îngerul meu -Căruia ÎI mulţumesc!! Acum relatez, nu spre a mă lăuda, ci spre a fi pildă şi altora care vor citi…şi fie, ca Domnul să înţelepţească pe fiecare, să priceapă LUCRAREA Lui!

  Am în casă un Acatistier, nu din acelea clasic-cunoscute, ci unul apărut într-o EDIŢIE mai aparte. Nu, nu este meritul meu că-l am, ci..ÎNTÎMPLAREA a făcut ca această CARTE-Acatistier să ajungă şi apoi să şi rămînă în custodia mea.

Mi-adusese cineva prin 2006 să-i vînd nişte CĂRŢI, printre care şi acest UNIC exemplar-Acatsitier. Îl pusesem la vînzare cu 20,00 lei, cît ceruse pe el omul. Vindeam atunci pe  la Mrea Cernica, pe şanţ…şi ziceam bogdaproste lui Dumnezeu că Economul de la Mănăstire îmi îngăduise acest lucru. Eram după perioada cruntă a paraliziei mele (care a durat un an paralizia -2004- plus un an convalescenta -2005- cu reminiscente şi prin 2006 cînd încă mergeam cu paşi mărunţi şi încovoiată precum o seceră…; o VEŞNICIE…îngrozitoare!!), după ce lichidasem absolut toată agoniseala mea de mulţi ani, în speranţa că mă vor face doctorii bine!! Aş!! Nu doctorii m-au făcut bine, dimpotrivă medicamentatia era cît pe ce să mă ducă la…clopot!!, dar Dumnezeu a LUCRAT cum a ştiu EL şi..cînd NIMENI -nici doctorii; de fapt ei NU AU CREZUT NICIODATĂ că voi mai merge pe picioarele mele, dar mă îndopau cu..chimicale!! scumpe, iar eu în NEBUNIA mea le îngurgitam fără crîcnire… Dar într-o bună şi binecuvîntată zi am zis: STOP! Şi am anunţat medicul că nu mai VREAU să urmez niciun tatament, ci mă voi pune pe băut ceaiuri şi ..alte cele, afar’ de rugăciunea mea, care chiar dacă era disperată, era totuşi..rugăciune şi strigare la Dumnezeu, cu şi fără nădejde!! Şi Domnul a binevoit, nu pentru că m-am rugat eu, ci pentru că aşa rînduise EL, plus că…avea ALTE NOI PLANURI cu mine!! Şi io care crezusem că m-am vindecat şi că NIMIC nu mă va mai atinge atît de grav!! Oho…cîte ALTELE mă aşteptau la cotitură să mi-o tragă sub centură!!! Dar, pentru moment, mi-era bine, fiindcă NU ŞTIAM ce mai avea să urmeze!!, dar…să revenim la OILE noastre…

Pusesem Cartea-Acatstier la vînzare dar..NIMENI nu băga în seamă cartea, ca şi cum nici nu ar fi exista.  Nici eu! Nu mi-am aruncat ochii peste ea. Aveam acasă Acatistier, aveam N cărţi cu Rugăciuni, aşa că nu-mi doream decît să-i vînd omului aceluai cartea şi să-i dau bănuţii pt ea. Doar că NIMENI nu era interesat de carte, luni şi luni. Apoi mi-a laut foc maşina, acolo, în Poarta Mănăstirii, şi în 7 minute totul, inclusiv maşina s-a făcut scruuumm!! Pompierii nu au ajuns la timp să mai salveze ceva, deşi Staţia de Pompieri  Glina era ff aproape. Pe urmă am descoperit asta! Maşina şi marfa s-au făcut un ghem imens de metal contorsionat amestecat cu pămînt, ceva indefinit…Cartea  însă se afla deja expusă pe o masă şi cineva foarte inspirat strînsese într-o bocceluţă obiectele expuse acolo, care fuseseră şi ele atinse de foc. Le-a aruncat într-o maşină şi le-a dus acasă. Bulversată de situaţie, nu m-a mai interesat NIMIC. Am fost ca un ZOMBI cîteva luni. Nu auzeam, nu vedeam pe nimeni şi nimic, afar’ de pălălaia de flăcări şi fum care urcau pînă la CER…şi nişte pompieri care se agitau inutil să-şi dea „inteligent” cu părerea de unde a luat foc…Enervanţi indivizi!! După ce că nu ajung NICIODATĂ la vreme, îşi mai dau şi cu presupusul!! Cum, Doamne iaartă-mă, să mai poţi şti cînd totul e SCRUUUM??? Dar, nah’, trebuia să afcă şi ei un RAPORT de ACTIVITATE!! Pe undeva îi înţeleg. Mastodontul acela plin cu apă, cu care ei ajung la Incendii, nu circulă decît cu 40 la oră…În fine…

După cîteva luni de la Eveniment, mă sună cineva şi-mi zice să mă duc în strada CUTARE că am acolo nişte obiecte salvate de la  Incendiu de la Cernica!  Erau nişte cunoscuţi care tocmai veniseră la Mănăstire pt Slujbă atunci şi văzînd incendiul s-au grăbit să dea o mînă de ajutor!! Oauuu!! Îmi rămăsese totuţi ceva, şi eu..NU ŞTIAM!! Îmi arsese şi geanta cu acte (toate, buletin, cartae masinii, talonul, pina si actele casei -care dintr-o rea întîmplare le aveam în geantă!!, ochelarii de vedere, tot..tot..inclusiv telefonul care se afla pe bordul maşinii…aşa că eram RUPTĂ total de toate…). Am fost surprinsă plăcut să descopăr cîteva OBIECTE de MARE Preţ (şi ca PREŢ în sine, ca şi cost, că erau nişte obiecte importate din Grecia, şi aveau ăştia nişte preţuri de numa’numa…; acum, prin regăsirea lor, mai recuperam din pagubă, nu mult însă..slavă lui Dumnezeu!! cînd devii sărac peste noapte, orice de oriunde, e bine-venit!!), printre care şi Cartea-Acatistier. Am dus acasă toate obiectele pe care doamna  respectivă le spălase, le curăţase de arsuri, de fum, de noroi… Nu m-am uitat nicio clipă în Acatistier. Numai după mulţi ani, nuş-ce mi-a venit şi l-am deschis. Aşa am descoperit că avea nişte Acatiste ale Domnului Iisus şi ale Maicii Domnului despre care nu stiusem ca există. Le-am frunzărit mai..aprofundat, apoi!!

Dăună..seară iau Cartea- Acatsitier şi o deschid la întîmplare. Surprinsă, m-aşez în genunchi, în micuţul meu Paraclis şi citesc: Bucurie neaşteptată!!…

Azi, 28 august 2016, îmi propusesem să mă duc la Biserică unde slujeşte un preot la care ţin mult. M-am şi trezit devreme, dar…m-am dus în „bibliotecă” la..citeală. Îmi cumpărasem ieri cu 5 lei (Doamneeee, 5 lei??!!! Dar cît face cartea asta!!! De Njde ori ori, Njde ori înmulţit cu 5 lei!! Parol!!) un..Panait Istrati!! Cel mai drag mie, după..Julien Green! Panait Istrati, autodidactul, omul cu nicio clasă absolvită, repetent de două ori în clasa întîia primară…”vagabondul din Brăila” consacrat la Paris!!! Asta DA baftă!!! Îmi place scriitura acestuia de mor!! Nu-mi mai trebe’ mîncare (mai bine că şi-aşa prea multă n-am!!), nici cafea -parol!!, cînd îl citesc!! Ce zic eu, citesc??!! Îl DEVOREZ!! Mă satur! Respir! Trăiesc prin scriitura lui Panait Istrati!! Nici eu n-aş putea să exprim mai corect revolta faţă de Calsele asupritoare şi cîte alte cele, aşa cum o exprimă, foarte pragmatic, Panait Istrati. Cîtă CULOARE dă personajului!! Şi cîtă greutate are cuvîntul său!! Aşa că..am intrat în transă..pînă mult spre ora 10. Adio..dus la Biserică!! Eram în pijamale…Cînd am văzut că-i deja trecut de 10, m-am pus din nou pe citeală…însă totuşi cu regretul că nu m-am dus la Biserică, în ideea să mă mai îmbogăţesc cu-n Cuvînt de folos…Deodată îmi vine un gînd: „dece oare oi fi rămas eu acasă, totuşi???; pt CEVA trebuia să rămîn, dar pt ce? Kalm, Antoaneta! Vei vedea!! Nu-i prima oară cînd ţi se-ntîmplă, cînd chiar de la uşă te-i întors…”

N-apuc să cuget prea mult că sună telefonul:

-Sărut-mîna, dna A. Ce faceţi?

-Biiineee!!, mormăi eu un „bine” super!!…morcovit, că fusesem întreruptă din lecturare…

-Sînteţi cumva acasă? Puteţi coborî un pic? Sînt în Colentina, cam în 15 minute aş ajunge. Pot veni??

-Mdaaa…

Ce-o fi vrînd, oare, Omul??? Nu ştiu ce-o vrea, dar ştiu că e de bine!! Aveam încă de dimineaţă, de la trezire, o STARE de comfort sufletesc inexplicabil stării mele de FAPT. Arar mi se-ntîmplă…Comfortul sufletesc şi cu Faptul Real din viaţa mea, două LUCRURI infinit..paralele!!! Dar azi??…

Trec cele 15 minute şi cobor în faşa blocului. Dintr-o maşină iese un fost colaborator al meu, de pe vremea cînd aveam Magazinul, căruia încă îi mai datorez nişte bani…Are în mînă o..ICOANĂ. A Maicii Domnului!!

-Am trecut să vă dăruiesc Această Icoană!! Era pregătită mai demult dar…

-Ouauuuu!!!! (După ce am scos instant pe gură acest grosolan „oau”, mi-am astupat gura cu mîna şi am rămas fără..cuvînt! Şi, credeţi-mă, e cam greu să-mi astupe mie cineva cu ceva gura!!! Nu mă impresionez aşa oricum…; dar..ce să însemne asta??!!! Cu ce ocazie?? Cum?? De ce??? Nu-i făcusem vreo favoare omului! Nu acum! Nu de curînd!! Da, îi făcusem, dar..altădată..demult!!! În urmă cu cîţiva ani. Acum doar îi eram eu datoare!! Nu foarte mult, însă..totuşi datoare!!)

Nu mai ştiu ce să zic! Cu-adevărat simt că dacă aş mai zice ceva, chiar aş supăra, cu-adevărat pe Dumnezeu şi pe..Fecioara Maria..Maica mea cea..grijulie!!

Am luat Icoana şi am urcat în casă. Am aşezat-o în  Parasclis! Aşteptăm…

Uitaţi ce minunăţie de Icoană…Costă o avere!!! Aurită, argintată, cu ramă de lemn…Eu, am Icoane muuulte în casă, dar una în plus e TOTDEAUNA bine-venită!! „Binecuvîntată fii ceea ce eşti plnă de dar, Marie, Domnul Iisus este cu tine şi prin tine cu noi!” Îşi mulţumesc pentru că ai binevoit a veni în casa mea!…Tu ştii DE CE…

Eu nu-s decît un mic copil al lui Dumnezeu! Unul mic dintre cei mai mici, care, cel mai adesea, nu pricep nimic în…nepriceperea mea… Doar că, vine o vreme cînd Dumnezeu îmi arată LUCRUL Mîinilor sale!

Antoaneta Rădoi -de la Vrancea

 

 

_ITR8145

PS:

Antoaneta Radoi Hai sa va mai zic ceva: m-am dus sa pun la loc de cinste Icoana si zic, hai sa fac si io macar o rugaciune de multumire Maicii Domnului ca a venit in casa mea, şi am ingenuncheat si, rugîndu-mă, la un moment dat aud pîş-pîş-pîş pe culuoarul dinspre bucătărie. N-am ridicat capul, m-am rugat mai departe concentrîndu-mă pe ceea ce voiam să-i spun Maicii Domnului, pînă am terminat ce aveam de zis. Am uitat apoi..definitiv de pîş-pîş şi, la finalul rugăciunii, cînd ridic ochii, în faţa mea un porumbel alb cu pete negre (sau invers) mă privea..liniştit. Nu m-am mişcat, ca să nu-l sperii, şi am mai rămas lingă Icoană, jos, ghemuit pe duşumea. După cîteva minute porumbelul meu a plecat, pîş-pîş în dormitor. Toate uşile de peste tot erau larg deschise asa ca se plimba ca Vădă prin lobodă…Am luat telefonul şi m-am dus după el, umblînd spăşită, sa-i fac o fotografie, temîndu-mă să nu cumva  sa-l sperii! Aş, n-avea nicio treabă! S-a urcat peste nişte cărţi lăsate vraişte pe linga TiVi (la mine asa e peste tot, vraişte: cărti, caiete, pixuri, notite..) şi a stat liniştit la pozat, uitîndu-se la mine gingaş!! Vorbeam cu el, de-ale mele…Am intins mîna şi m-a lăsat să-l cuprind… Am mai vorbit noi cîte ceva, după care l-am dus pe pervaz. Nu s-a grăbit DELOC să-şi ia zborul…

Fotografia postată de Antoaneta Radoi.

O altă nouă zi din viața și activitatea mea; în Magazin, 9 aug 2013…


 O altă nouă zi din viata și activitatea mea (9 aug 2013)
IMG_0135

 Zi de zi, trecînd pe sub Deal ( al Patriarhiei ), înspre servici, dimineața, îmi fac semnul crucii și-i strig din departare Sfintului Dimitrie rugîndu-l să aibă grijă și de mine, să mă pomenească înaintea Domnului, promițîndu-i că o să ajung într-o zi pe sus -în Deal-, să-l onorez cumva măcar cu o plecăciune… Dar fiindcă aproape în fiecare zi mă grăbesc și sînt în întîrziere, nu mai apuc, de prea multă vreme, să urc Dealul ca să-mi țin promisiunea…

  Astăzi am ajuns în zonă ceva mai devreme, așa că îmi mișc mergătorii la Sfîntuțul Dimitrie. Bucuroasă zburd, apoi, precum un mieluț, pe tăpșan în jos…

 Înarmată de acasă, cu vreun ceas de rugăciune și, mai apoi, de o închinăciune înaintea Sfîntului Dimitrie, ajung la servici, aproape convinsă că nimic nepotrivit nu-mi va tulbura liniștea zilei…

 La munca însă ajunsese de cu zori amica mea -care are cheia de la Biroul meu-, și trona la computer butonînd pe feisbuc, probabil. Pînă aici nimic rău… Ce-o fi cu ASTA de s-a trezit cu noaptea-n cap?!!, m-am întrebat și m-am mirat, totodată, fără să îndrăznesc să gîndesc cu voce tare. Nu de alta dar, ASTA-i Cruella 2. Dacă cumva i se pare ei cum că n-ai întîmpinat-o cum se cuvine, te încarci de ”Doamne ajuta!” cît ai zice: pește! Și-apoi nu te mai speli cu toată apa Dîmboviței. Drept pentru care „m-am scurs” pe lîngă ea, fără să-i întrerup peripluu feisbucian… Profit de ocazie că era foarte ADÎNCITĂ în ”lucru” și mă retrag într-un colțișor. Dar n-apuc să respir că îmi invadează habitatu’ niște cunoștinte. 

  Cobor în aprtea de jos a Magazinului și sporovăim despre una-alta, vro’ juma’ de ceas, după care „intrușii”pleacă. 

Nu mă instalez bine la Birou că vine un pictor să-mi prezinte niste lucrări. Nu vreau să „vizionez” nimic întrucît îi știu lucrările pe de rost. Dar omul insistă! Are nevoie de bani, drept pentru care îmi face capul arșice, insistînd. Îi spun că nu este cazul să mai despacheteze „lucrările” pentru că nu cumpăr  nimic. Dar el nu se lasă și vrea cu orice preț să-mi „salte” banii. Nu cumpăr nimic spre disperarea lui. Atunci mă roagă ca macăr să-i împrumut 20 lei. Scot 20 lei și-i dau. Instant, sare ca arsă amica mea, argumentîndu-mi că avem nevoie de bani (eu avînd față de ea o datorie financiară; împrumutasem de la ea niște bani pe care încă nu-i returnasem!!) și că o să dau faliment dacă mai fac „pomeni” și că..bla..bla..una-alta, cîte-n lună și-n stele… Îmi sar și mie, tot instant, capacele, pe ea. Nu-mi place cînd cineva se bagă în „ciorba” mea, fie ea bună sau rea… Și cînd fac ceva, fie că am făcut bun sau rău, e sctrict problema mea, și nu-mi place să-și dea cineva cu părerea, chiar dacă acel cineva îmi este foarte apropiat. Drept pentru care au avut loc un schimb de replici tăioase și cu…adresa EXACTĂ!! Dupa care, amica mea și-a luat picioarele la spinare și …s-a dus în treaba ei…. Nu putea să plece înainte de-ași vărsa sacul de venin?? Ooo, dar ce liniște se făcu!!, chiar dacă veninul persista… Slavă, Ție, Doamne! 

La nici 2 (douăăă!!!) minute, bagă capul pe ușă o ”rromulană” tînără  și întreabă: 

-Pot sa intru?
-Desigur!
-M-a trimis mama. Are un lanț de aur. Vrea să-l vîndă!
-Nu ma intereseaza! Te rog să pleci! Ai greșit adresa! Aici nu-i Amanet!…
-Bine! Bine!…dar…
– Măi, tu m-ai auzit??, Pleacă!! Du-te!!!..
Plecă ”rromulana” bombănind…. Nu că eu n-am bombănint, poate, chiar mai bombănit decît ea!!
Offf!!!… 
 Pictorul ce fusese mai înainte plecase, dar lasase în urma sa o dîră, un miros indefinit, ca acela din casele cu bolnavi de TBC. Un gînd mă duce chiar înspre acolo. Omul acesta este subțirel ca un fir de ața. Un fel de omulețul lui Gopo. Parcă nici n-ar avea intestine. Pielea și osul de el.  Deși-mi pare rău, nu prea pot face mare lucru  pentru el. Are talanți nenumarăți, însă situația lui materială nu-i permite să facă lucrări vandabile. Dar nici voință deplină de a face lucru bun, nu prea avea…Personal, i-am achizitionat o multime de lucrări, încercind să-l ajut. Lucrări pe care le voi bea cu apă ne-ncepută, dat fiind faptul că nu-s făcute cum trebuie. 
 Nu stiu ce face omul ăsta cu banii, poate-i bea, poate are casa mare…Tot ce știu este că niciodată el  nu are bani, și..oricit de mulți i-ai da, el a doua zi nu mai are niciun ban. Plus că nici nu-și manageriază situația, starea lui de pictor, cum trebuie. Cînd încasează un ban, nu se îngrijește să meargă sa-și cumpere culori, pensule, lemne, pînze etc..etc..lucruri fără de care un pictor nu poate exista… în fine..a plecat…să-si incerce în altă parte norocul…Poate găseste „alți fraieri”, mai deschiși la mîzgălelile lui… Are talanți cu nemiluita, doar ca… asta e! Dă rasoleală… Nu știu ce să mai zic..Soarta?!!!
 Pleacă pictorul, pleacă amica mea, pleacă ”rromulana”… respir ușurată…AȘ!!!
În trecere, bagă capul pe ușa Magazinului, un tînar care-și caută de lucru. Frumușel, prezentabil, ager la mine și bun-simț. Schimbăm cîteva cuvinte. Îmi zice că s-a mutat de la ruda mamei sale, întrucît aceasta nu-l mai putea ține. Deh`, vremurile-s grele… El a găsit de lucru în Anglia și așteaptă să procure bani de drum… Domnul să-i ajute! Îi înmînez o banana. E singurul aliment pe care-l am la îndemină. Îl ia timid. Sigur îi este foame…Mănîncă banana, mulțumește timid și  pleacă…
Toate acestea îmi lasă un gust amar… Nu pot face nimic pentru nimeni. Personal, nu mai pot face mare lucru nici măcar pentru mine. Ce vremuri trăim??!!!…
Vînzările în Magazin sînt zero. De-abia ce mai încropesc, cu chiu-cu vai, să achit chiria Magazinului. Proprietarul spațiului nu vrea să dea la pace, nicicum. Nu vrea, nici in ruptul capului să lase niciun șfanț de la el…Asta e! Iar clientelă ioc! Plus BORu-n capu’ meu cu MONOPOLU’ lor imbecil…care-mi trimit GARDĂ după GARDĂ după..GARDĂ! Financiară!!! Economia de piață… Semenii care..te-ar și ucide pentru a-și asigura loruși supremația (oh, de cîtă iubire -de semeni, și mai ales, de ”tătici” m-am bucurat!!!, vreme de vreo 3 ani!!!; vedeți asat în Cartae mea: ”Prigonitorilor mei din Sinod, cu dargoste!!, apărută în 2014; nevoia s-arăta s-o scriu…)!!!…
Întreg cvartalul de Magazinașe de pe străduța asta -Șerban-vodă-, de-abia se mai ține pe picioare. Toți sîntem în pragul disperarii… (2013) Nimeni nu mai cumpără nimic, în afar’ de de-ale burții… Toți care-mi intra în Magazin vor să le dai, dacă s-ar putea, de pomană…Nu știm unde se va ajunge, dar…nu se întrevede nimic pozitiv…
………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
 Şi..s-a făcut că, „de bună voie şi nesilită de nimeni”, am încheiat „afacerea”, în oct 2013… Am desființat Magazinul. Graţie „iubirii de semeni revărsată, ”cu generozitate”, asupra mea, din..Deal! În cascadă!!! Doamne, voiam să-Ți zic și să TE rog să le răsplăteşti lor după „dragostea” ce-mi poartă, dar mă-ntorc și zic precum  a zis Domnul Hristos cînd era pe cruce: Tată, iartă-le lor, că…poate nu știu ce fac!!!
(duminică 11 mai 2014)
Antoaneta Rădoi -de la Vrancea
 PS: Și s-a făcut că, mai tîrziu, după un timp de mare restriște și mare ZDROABĂ, am scris și am publicat o..CARTE! ( despre asta; dec 2014) Și, mai apoi..încă una și încă una și..tot așa!!

„Minuni”! Altfel… la Mormîntul Cuviosului nostru părinte, Arsenie Boca


  Mă încearcă o oarecare mustrare de conştiinţă să postez ceea ce vreau să spun, însă, asta-s eu! Trebuie să spun ceea ce demult voiam să spun, în ideea şi în nădejdea că, cineva MARE, va lua măsuri, vis-a-vis de comportamentul maicilor de la Mrea Prislop, „reşedinţă” a Cuviosului nostru Părinte Boca. Sau, poate, ele însele, vor auzi şi îşi vor revizui execrabilul comportament. Cine ştie! Căci nu o dată m-am lovit eu însămi de despotismul acestor „măicuţe” care veghează, precum satrapii, Mormîntul Cuviosului Părinte, mormintul acestui SFÎNT al Ardealului şi al României noastre! 

Ştiu că voi „cucernicilor şi evlavioşilor”, mulţi, o să-mi săriţi la jugulară, dar, vă asigur că mi-am asumat aceasta! Şi încă înainte de a purcede la scris, i-am făcut Cuviosului Părinte Boca, metanie. Căci sfinţia sa, sălăşluieşte în casa mea, într-un portret 60/80

Imagine

şi se află la loc de cinste, dimpreună cu scumpul, dragul şi sfîntul meu părinte Nicodim Bujor ( autorul Acatistului Sf Calinic de la Cernica ) -un „ilustru necunoscut”, de altfel-, cu Maica Domnului ( în multiplele ei ipostaze ), şi cu multi Sfinţi, care-s PRIETENII mei nedespărţiţi! Aşa că mi-a fost simplu să îngenunchez şi să-i comunic intenţia mea! Ei bine, stă şi mă priveşte impasibil, din portret, aşa cum o face de vreun an şi jumătate, de cînd l-am adus în casă!!! Nu i-am cerut binecuîntare, ci doar l-am înştiinţat de ceea ce voi face! Io, nu le prea am cu..binecuvîntările! O singură dată am cerut o binecuvîntare, cuiva de la care, eram sigură că o să şi primesc!!! În rest…Dumnezeu cu mila SA, asupra mea!…

Relaţia mea cu Părintele Boca, este una căreia nici nu ştiu ce conotaţie să-i dau. Căci, fie „m-a bătut” de numa-numa, fie a „lucrat” nişte minuni, de m-a lăsat fără cuvinte!!! Personal, nu prea am îndrăznire la Sfinţia sa! Şi cum în acest portret, realizat cu stîngăcie, dar cu îndrăzneală… Cuviosul Arsenie Boca, e un pic..cam..ursuz, cînd mă uit spre Sfinţia sa, îmi dispare, vorba unui amic, toată contemplaţia!!! Mă mustră, fără cuvinte, din privire! Şi zic, atunci:

– Off, Părinte Boca! Nu ştiu de ce ai venit în casa mea…Dar, de vreme ce ai binevoit a veni, CRED că nu ai venit degeaba! Aşa că, pînă mă dumiresc eu de ce ai venit, îţi zic : bine-ai venit!

Cam asta e conversaţia mea, zilnică, cu Pr Boca… El mă priveşte, sfredeliror -din portret-, poate mustrător, iar eu, trec zilnic, de 200 de ori, incolo-şi-ncoace, pe lîngă el, vorbind cu el, după cum mi-i starea şi..neputinţa… E un fel de supliciu, dacă vreţi! Al meu sau..al sfinţiei sale!!! Aş putea, simplu, să-l mut. Să-l duc în alt spaţiu în care să nu ne „intersectăm”.  Cel puţin fizic. Dar, nu! Eu, îl las, „îl ţin”, „încarcerat”…Şi sincer, nu ştiu care dintre noi, eu sau Sfinţia sa, face..canon!!! În fine…Să revenim la „oile” noastre…Căci acum, despre alte „oi rătăcite” voiam să vorbesc. Că pe mine, mă ştiţi deja, ca pe un cal breaz! Şi dacă nu v-aş spune ce gindesc dupa ce obsev ceva nelalocul lui -sau ceea ce mie mi se pare a fi la..nelalocul lui-, n-aş fi eu….

Care va să zică, vorbeam despre Mrea Prislop. Un loc unde pelerinii, credincioşii, fie creştin-ortodocşi, catolici, adventisti şi/sau alte confesiuni şi turişti de toate naţiile şi religiile se duc cu bucurie, şi unde se aşteaptă să găsească o atmosferă de Legendă,  iscusit ţesută, de „povestitori” cu imaginaţie bogată şi cu interese numai de către unii ştiute, iar creştin-ortodocşii se duc pentru..minuni!

Prislopul a devenit loc de pelerinaj religios, datorită numelui Părintelui Arsenie Boca. Dar Prislopul mai este şi un loc turistic, încărcat de istorie, pe care vor să-l viziteze inclusiv străinii. Şi ajungînd oamenii, fie ei pelerini, credincioşi sau simpli turisti, la Prislop, la Mănăstire, adesea, găsesc o atmosferă care nu concordă cu ..Legendele!!! Şi asta din pricina neospitalităţii unor femei îmbrăcate în călugăriţe, poate chiar călugăriţe, care „veghează” la Mormîntul Părintelui Boca. Şi o fac, fără pic de smerenie, fără..bun-simţ. În niciun caz, nu fac cinste numelui Părintelui Boca. Nici Mănăstirii, iar Bisericii ortodoxe nici atît. Numai că lor, nu le pasă. Au ridicat nesimţirea la rang de cinste!…

Credeţi-mă, am fost la Mausoleul lui Lenin, la Moscova. Acolo m-a întîmpinat  PAZĂ Militarizată şi o atmosferă atăt de rece şi solemnă, încît nici nu mi-a mai ars să mai fac turul de rigoare. Întrucît am fost însoţită pas cu pas de către omu’ cu kalaşnicovu’, îndreptat asupra mea,  şi eu nu mai aveam curaj nici să mai respir. Cînd am ieşit afară, din Mausoleu, am respirat uşurată că am scăpat teafără ( orice mişcare a mea, i se putea părea suspectă rusului care păzea şi puteam fi făcută pulbere in 2 timpi şi 3 miscări; se vedea asta pe chipul soldatului rus, care după cum ştim, nu prea stă el la discuţii, cînd e vb de patriotismul lor!!!, şi de „tăticul” lor; am simţit acolo, înăuntru aşa o atmosferă sordidă, încît parcă simţeam că nici să gîndesc nu aveam voie…)! Ce credeau ăia, că is nebună să-mi doresc vreun deget sau vreun fir de păr de la Lenin? Ducă-se! M-a urmărit soldatul rus, pas cu pas, cu kalaşnicovu’ îndreptat asupra mea. Mergea soldatul înarmat pînă în dinţi, în spatele meu, uşor în lateral, cît să-mi vadă faţa, şi îmi urmărea fiecare gest, fiecare mişcare…Mă sfredelea cu privirea şi mă îndemna, cu patul armei: – Bîstro, bistro!!!… adică să merg mai repede şi să nu-mi mai rotesc ochii în jur….Că şi aveai ce să vezi!!!…

…Ei, cam aşa te simţi şi la Prislop. Excepţie fiind doar cazul cînd ai o baftă chioară şi s-au dus la culcare, „femeile în negru”, care mai şi obosesc, spre slava lui Dumnezeu! Desi, personal, nu mi s-a-ntimplat „minunea” sa-l gasesc vreodata SINGUR pe parintele Boca, ca sa pot avea „intimitate”…ci mereu am avut..companie…”maicutele” sau „femeile in negru” cum imi place mie sa le zic. Niste zbiroaice! Toate! Il pazesc de parca s-ar teme ca nu cumva sa-l dezgroape cineva  si sa-l ia acasa!!! Desi lumea ar lua de la Mormint, doar niste amarite de pietricele de marmura ca sa duca acasa la cei bolnavi si necajiti in nadejdea unor „lucrari” miraculoase! Dar ele, „maicutele” chiar si pentru 3 pietricele sau pentru un fotografiat, fac un taraboi de numa-numa!!! V-o spun cu toată responabilitate şi cu oarecare părere de rău. Nu-mi pare rău că v-o mărturisesc, ci îmi pare rău că lucrurile astea se-ntîmplă, şi că, într-un fel, noi, închidem ochii ( unii din evlavie, alţii dintr-o evlavie prost înţeleasă, alţii pentru că-l cinstim pe Părintele Boca, alţii că…vezi Doamne, ca să nu facem sminteală!!!; numai ele, „maicile”, „gardiencele” de la Prislop, de la Mormîntul Părintelui Boca, nu se tem că fac sminteală, prin comportamentul lor ). Închidem ochii şi tăcem, iar lucrurile merg mai departe, urît…deranjant…”crestineste!!!”

Am fost de mai multe ori la Prislop, la Mănăstire. Am fost si eu, ca mulţii alţii, cu SCOP precis, şi am fost şi ca pelerin, dar am fost şi „incognito”…Niciodată, nu am găsit la Prislop, la Mormîntul Părintelui Boca o atmosferă bună. In sensul ca niciodata nu mi s-a-ntimplat sa gasesc vreo maicuta binevoitoare. Ci totdeauna am descoperit linga Mormint cite un pitt-bull in haine negre. Poate-am avut ghinion! Dar..de fiecare dată?!!!…

E o stare de fapt a mea, sau a..lor? O dată e prea puţin, dar de 2-3-5 ori, deja e..prea mult! Zic.

De fiecare dată am găsit sau am lăsat o atmosferă ostilă. Şi nu am creat-o eu! Nici pelerinii şi/sau turiştii! Ci..maicile sau, ma rog, femeile in negru.  Şi-am să exemplific:

O dată cînd am ajuns acolo la Mormînt, eu m-am apropiat şi am îngenuncheat la Cruce, să mă rog. Colegul meu, cu care eram acolo -în interes de serviciu-,  „vîna ciori”, printre pomi, cu aparatul de filmat, undeva mai în vale. Era linişte la Mormînt şi mai erau vreo doua persoane care se rugau. De cum l-au văzut „îngrijitoarele de Mormînt”, pe colegul meu că şi-a scos „puşca” si şi-a pus-o la ochi, a început să răsune valea şi codrii de primprejur de strigătele „femeilor în negru”! Erau doar doua, dar..făceau cît 20!!! Ăsta, colegul meu, nu ştia ce-a dat peste el. Nu-i venea să creadă ce aude!!! Mă ridic din genunchi, ma strecor mai linga el şi-i fac semn să bage „puşca-n teacă” . Cabotin din fire însă, nu o  face. Venise să ia „trofee”, de la faţa locului, şi nu voia să piardă ocazia. Făcusem 500 km ca să ne alegem cu ceva. Iar acum, „maicile” îi puneau piedici. Erau nişte simple imagini, peisaj cu pomi şi iarbă. Habar n-am ce găsise el de filmat, că nici măcar la Mormînt nu era, ci mult mai în vale, printre copaci! Dar, deh’, dacă-i dădusem camera pe mînă, a început a se juca cu ea!!! Atmosfera s-a încins. Ele ziceau una, el zicea doua, alea ziceau trei, el zicea cinci (vorbe), şi cînd el a tăcut şi şi-a strîns „pusca”, băgînd-o în teacă, „maicile”, au chemat, prin intermediul HITech-ului, ajutoare, şi au tăbărît pe el, ca să-l deposedeze de „instrumentul flagrantului”. Atunci m-am apropiat, vizibil, dîndu-mă de partea lui, pentru echilibrarea balanţei, încercînd să ponderez cînd pe colegul, cînd „micul grup de comando”, în sutană, care se năpustise asupra lui, recuperîndu-mi totodată camera de filmat. Să te ferească Dumnezeu de mînia unei „maici”!!! Eu am păţit-o, aşa că vreme de 6 ani am păstrat tăcerea, asupra  „evenimentului” petrecut la Prislop, la Mormînt. Dar, iată că a venit vremea să vorbesc despre el!(Si de asta data, doar despre unul)

Şi pentru că am smuls aparatul de filmat din mîinile colegului meu şi am luat-o la fugă, spre maşina mea, pe care-o lăsasem chiar în faţa stăreţiei, unde şi stătusem de vorbă cu maica stareţă de atunci ( în 2009, aprilie; nu ştiu dc acum e altă stareţă, sau tot aceea de atunci ), şi „maicile”, nu au putut pune mîna pe aparat, nici n-au putut pune mîna pe mine, că am avut sprint ca un iepure, au lansat în urma mea, o ploaie de belsteme, de m-am cutremurat…Ziceai că sînt în IAD, între un batalion de draci, nu in curtea Manastirii Prislop, linga Mormîntul Sfîntului Ardealului, între măicuţe, pe care noi, oamenii de rînd le vedem şi le tratăm ca pe nişte îngeraşi!! Ehei…da’ ce „îngeraşi” erau astea!!! Înainte să ajung să bag cheia în broasca uşii ca să deschid maşina, m-am prăbuşit. M-a luat capul. Se învărteau copacii, curtea, cladirile cu mine…Nu avusesem absolut nimic pînă atunci! Fusesem într-o stare perfectă de sănătate.

Am reuşit totuşi să deschid şi să intru în maşină. M-a luat subit cu frig, şi pe tot capul mi-au apărut nişte guguloaie cît nişte nuci de mari, care mă dureau de-mi crăpa capul şi care mă înjungheau. Am început să am frisoane. Am pornit motorul şi am dat drumul căldurii la maxim. Curgeau apele pe geamurile maşinii de cald ce făcusem, aproape că mă sufocam de cald, iar eu dîrdîiam de numa-numa… Am început să mă rog, după cum da Domnul! La un moment dat, am zărit lîngă geamul maşinii un preot, care stătea de vorbă cu o doamnă, şi am vrut să dechid uşa să-l strig, să vină să-mi facă o rugăciune, dar..n-am putut, deşi preotul acela, a stat de vorbă, cu doamna aceea, mult, lîngă maşina mea. După ceva timp a ajuns, cu chiu cu vai, la mşină şi colegul meu, care scăpase teafăr, dar bine „aghezmuit” din mîinile „maicilor”. Cînd a dechis uşa şi m-a văzut,albăstrie şi dîrdîind, a rămas înlemnit! Nu-i venea să creadă. Eu eram vineţie şi tremuram ca epilepticii ( atenţie, eu nu sufăr de acest sindrom!,; ferească Dumnezeu pe toată lumea! Şi pe „scumpele măicute” care nu ştiu ce jar şi-au pus pe cap, făcînd ceea ce au făcut!!! )! L-a apucat furia şi a vrut să se ducă la stareţă, să-i spună despre comportamentul „maicilor” de la Mormînt. Dar eu nu l-am lăsat (ajungea zilei necazul ei!!!) Am zis că nu mersesem acolo să facem supărare mai mare decît făcusem, din nepricepere, şi fără nicio intentie prealabilă. Colegul meu s-a aşezat afară lîngă maşină pe o buturugă, şi-a pus faţa în palme şi a rămas acolo doua ceasuri, mut, timp în care eu am dat să mor. Am trecut prin toate stările posibile şi imposibile! La vrăjmaşul, sînt multe cu putinţă!!! Mai ales cînd are „servitori” vajnici, precum nişte..”măicuţe” sîrguinciose în a-l sluji!!!…Sa fereasca Dumnezeu pe orice om de gura lor bogata in sudalme!!!

La un moment dat m-a sunat un părinte călugăr de la Bucureşti. Un BĂTRÎN orb, pe care eu îl mai „căram” cu maşina la Biserică şi-napoi. Avea nevoie de mine să-l „car” pînă undeva. I-am spus unde sînt şi în ce stare! Mi-a spus să părăsesc, după cum pot, cît mai repede cu putinţă, chiar de-ar fi să las şi maşina acolo, incinta Mănăstirii, şi să ies afară…că el, va pune, pe dată genunchiul la rugăciune pentru mine! Dar, eu, să ies de acolo, să mă depărtez, urgent, de acele „femei în negru”, care-şi lansaseră „artileria grea” asupra mea.

Zis şi făcut. Am oprit motorul, m-am dat jos din maşină şi la braţul colegului meu m-am dus spre poartă. Lumea care intra se uita ca la circ. Cineva dintr-un grup a şi întrebat ce-am păţit. Colegul a spus, la un moment dat cuiva. Şi cineva, dintr-un grup a spus că i s-a întimplat să aibe altercaţie, din senin, cu „maicile” de la Mormînt. Apoi stînd afară, dincolo de poartă, aşa cum îmi spusese părintele călugăr la telefon, tot venea lumea şi întreba ce am, căci eram învineţită şi tremuram de frig, deşi afară, oamenii erau în tricou cu mîneci scurte.

Lumea îi dădea sfaturi colegului meu. El mi-a pus la un moment dat, mîinile lui căuş pe cap şi mi-a spus, la plus infinit, Tatăl nostru. Altceva nu ştia bietul om! Dar, slavă Domnului, că ştia asta! Am început să-mi revin. Nu mai vedeam în ceaţă. Ne-am întors, am luat maşina, şi încet-încet, am scos maşina pe poarta Mănăstirii şi am plecat pe drumul şerpuit spre Haţeg. Colegul meu nu conducea, dar m-a ajutat, ţinîndu-mi, permanent mîinile pe cap, şi rostind neincetat Tatăl nostru. Am ajuns, cu chiu-cu vai, la Haţeg, apoi ne-am mai aşezat pe drumeagul bun, şi la şosea a fost oarecum ceva mai comod. Nu puteam merge cu viteză însă, pentru că nu aveam control total asupra mîinilor şi picioarelor mele. Mergeam uşor, atent, şi ne rugam, şi eu şi colegul meu.  Într-un final, la Sibiu, m-a sunat din nou părintele călugăr, să mă întrebe cum sînt. I-am spus că am făcut precum mi-a zis şi că sînt într-o oarecare stare de bine, dar nu-s bine. M-a binecuvîntat şi a închis. Abia la ieşirea din Sibiu, am început să mă..luminez la cap. Au dispărut una cîte una „nucile” de pe cap. Şi, într-un final, am ajuns acasă! Dar, m-a urmărit, multă-multă vreme, atitudinea „maicilor” de la Mormîntul Părintelui Boca…Iar colegul a spus ca in viata lui nu va mai pune piciorul intr-o..Manastire!!! Asa ca, sa fac bine sa nu-l mai „accesez” in Echipa!

În 2010, în septembrie, am mers din nou la Prislop. Aveam oarecare tîrşă, dar a trebuit să merg. Am luat cu mine o femeie credincioasă, o femeie pe care o cunosc trei sferturi dintre credincioşii-ortodocşi -practicanţi- din Bucureşti, şi încă mulţi de prin ţară. Femeia a slujit cu credincioşie pe la nişte Biserici, fără plată. E o femeie de un mare bun-simt, care iubeşte Biserica, preoţii, maicile, şi care îi iubeşte pe semeni şi, totodată, îi ajută mult pe toţi „aurolacii” şi pe toţi amăriţii soartei, după cît îi stă ei în putinţă…şi peste putinţă…

A dorit s-o duc la Prislop, şi, pentru că ţin la ea şi pentru că o iubesc, nu i-am putut refuza, si…am dus-o!

Eu am intrat în Biserică să admir pictura şi am rămas de vorbă cu o maicuţă, cu o femeie care se pricepea la pictură, iar Baby a mea ( asa îi zic eu femeii pe care am dus-o la Prislop ) s-a dus la Mormînt. S-a întors de la Mormînt, plîngînd în hohote, şi mi-a spus că vrea să plecăm urgent, că nu mai vrea nicio secundă să rămînă acolo.

M-am supus. Pe drum, plîngănd mi-a spus că i-a făcut „maica” de la Mormînt o panaramă, fiindcă luase 10 pietricele de marmură, şi că „sudălmise” aia de-i săriseră capacele…

Acum, ca o paranteză, marmura aia la Mormînt, o aduce o cunoştinţă de-a mea, care are undeva, pe lîngă Deva, o Carieră de Marmură. Şi el, patronul Carierei de Marmură, mi-a spus că duce destul de des, cu maşina, pietricele de marmură la Prislop. Prin urmare, nu cred că „seca”, nici nu seacă  marmura, dacă lumea, cu credincişie şi cu nădejde în binefacerile Părintelui, ia cîte 1-2-5 pietricele de la Mormînt, ca să le ducă celor dragi, sau poate, chiar unor bolnavi! Căci ele, „maicile”, „pitt-bullii”, aşa motivează comportamentul lor, că cică..”dacă toată lumea ia cîte-o pietricică, rămîne Mormîntul descoperit!”  Dar, măcar de-ar zice, doar fraza asta!!! Căci, ele fac „completări” cu „adaosuri suplimentare”, de n-ai auzit nici ..la ţigănci…Plus că îl mai scot „la înaintare” şi pe Pr Boca, zicînd că „face şi desface” Părintele, şi că..”praful şi pulberea” şi…”alte cele”, se-alege de tine dacă..bla..bla… Şi mă-ntreb: pînă cînd le va îngădui Părintele Boca, acestor „maici”, atitudinea lor despotică? Şi deloc comformă cu ţinuta unei maici şi a Mănăstirii!

De ce-am scris  Articolul? Pentru că…

Uitasem de toate cele de mai sus, pînă mai adineauri, cînd mă sună un amic. Era prin zonă, cu treburi, şi s-a abătut din drum, ca să meargă la Prislop. Pentru că LEGENDA e stufoasă, multă lume vrea să ajungă acolo. Aşa ca, de ce nu si amicul meu!

M-a sunat amicul meu, puţin mai devreme, să-mi spună că a ieşit un tambălău cu „maicile” de la Mormînt, „pitt-bulii” cum le zic eu ( ierte-mă Domnul şi Părintele Boca! ). Că el a luat cîteva imagini cu camera de filmat, plus că mai erau nişte turişti „rătăciţi”, care filmaseră ( ăştia, turiştii, toţi sînt cu camere foto sau video atîrnate de gît ) şi i-au vazut „maicile”, şi …a ieşit o „distracţie” de numa-numa!!! N-am stat să-mi povestească tărăşenia, fiindcă îl auzeam în felii, din pricina semnalului…Dar, mie, nici nu trebuia să-mi povestească prea mult, fiindcă sînt în cunoştinţă de cauză..pe propria-mi piele…Doar că el, neştiind, care-i bai-iul cu „maicile”, a fost cam..dezamăgit…Ca atunci cînd te duci la Pomul Lăudat, şi-l găseşti fara roade sau chiar fara..frunze!!!…

Nu numai „maicile” de la Mormînt, se comportă cum nu-i stă bine unei măicuţe, sau unei vieţuitoare de Mănăstire, ci multe maici, de la Prislop, au un comportament inadecvat cu Lăcaşul în care se află…

Altă dată, la o altă vizită, după ce stătusem de vorbă cu maica staretă, şi-i spusesem scopul şi durata vizitei mele la Prislop, maica stareţă, mi-a spus să mă duc la Bucătărie să beau un ceai, pînă vine o maicuţă, care trebuia să mă însoţească, şi să se ocupe de mine. Condusesem noaptea şi ajunsesem dis-de-dimineaţă, la Prislop. Un soare fain îşi trimitea cu generozitate razele asupra mea, pădurea emana un miros plăcut! Plouase cu ceva timp în urmă, iar acum picăturile de ploaie tronau încă, în mărgele, pe iarba din curtea Prislopului, aşa încît nu mă-nduram s-o calc cu roţile maşinii. Îmi venea, mie însă-mi, din respect pentru darul lui Dumnezeu, să mă descalţi şi să calc, desculţă, prin iarba  verde, înviorată de ploaie şi de razele calde, îmbietoare ale soarelui generos!…

Nu-mi era foame! Aveam juma’ de portbagaj cu mîncare. Căci luasem provizii, fiind plecată, cu treburi, pentru un timp nedefinit, în zone..indefinite…

Nu eram nici măcar obosită, cu toate că şofasem toată noaptea. Dar, m-am îndreptat totuşi, spre Bucătărie, cu gînd să cer o sticlă de plastic, goală, ca să iau agheazmă, căci văzusem un Preot care, însoţit de o măicuţă, tocmai săvîrşise slujirea Agheazmei mici. Şi bucuroasă, mi-am zis, că să iau şi eu un pic, să stropesc un pic maşina, că poate aşa nu mă mai opresc „Băieţii cu ochii albaştri”, şi nu-mi mai dau amenzi, să mă lase fără finanţe pe coclaurii ăia!!! Dar neavînd sticlă, iar maşina fiind rămasă jos la stăreţie, m-am îndreptat pe cărăruia care duce spre Bucătărie…Dar n-am făcut prea mulţi paşi, că dintr-o încăpere ( nu era chilie), din apropierea cvartalului de construcţii în care se află şi Bucătăria, undeva în dreapta Bisericii, a iesit o femeie, o maică probabil ( era o „femeie in negru” ) şi cu o atitudine de jandarmerita, a strigat la mine, zicindu-mi să rămîn pe loc şi să-i spun de acolo ce vreau!!!

– Upsss! Nu mai vreau NIMIC! De fapt..nici..n-am vrut!!!, îi zic uşor stingherit.

– Cum adică nu vrei nimic?!! De ce-ai ajuns pînă aici??? Ce vrei? Ce intenţii ai avut?, mă chestiona zbirul din faţa mea, de la distanţă, strigînd de parcă o invadaseră hoţii. Deşi eu, eram cu mîinile goale, avînd atîrnată de gît doar o poşetuţă cît un portofel în care aveam actele şi banii. Şi eram cu mîinile atărnîndu-mi, goale, pe lîngă corp.

Eram însoţită de doi colegi, însă ei erau mult în urma mea. Ăia, bărbaţii, cind au auzit strigatele „maicii”, au intors spatele, „boscorodind” si  taxînd „ospitalitatea maicii”, cu suficienre cuvinte „alese pe spînceană”…

Eu însă, mă apropiam de „maica” aceea guralivă, şi-i explicam că, în fapt, ea ar trebui să ne pună şi la masă, comform „protocolului”, dar că  eu nu doresc asta, întrucît am mîncare cît să satur un Asezămînt întreg! Doar că voiam să-i cer o sticlă goală pentru ca să-mi iau puţină Agheazmă, pe care tocmai o făcuse preotul lor. Şi auzind „maica”, doleanţa mea, mi-a strigat iar, să nu mă mai apropii mai mult, ci..să aştept acolo, la distanţă, că-mi va aduce ea, acolo, o sticlă goală..dacă va găsi!!!…

Cam asta a fost! Şi, mă întreb: oare ce-or fi avut de tăinuit, acolo, maicile?!!! De ce acest comportament? Noi nu făcusem nimic care să le incite.

Să nu mai spun că, unei maici i-am spus că a spus maica Stareţă, să facem aşa şi aşa…la care ea, maica-însoţitoare, a spus că: „maica stareţă, să facă ea ce a spus, fiindcă eu, nu fac!; dacă ea a spus, n-are decît să facă ea asta!; eu nu fac decît ce a spus Cuviosul Boca!”, mai adaugă maicuţa, care nu avea nici măcar anii, la care ar fi putut pretinde că ar fi putut auzi ea ceva din gura Cuviosului  Boca, acest Sfînt strateg al Ardealului!!!

Cam asta-i treaba cu maicile de la Prislop! Şi proporţia-i mare! Păcat! Ruşinos şi jalnic! N-au niciun respect pentru pelerini sau pentru cei care se ostenesc -cu credinciosie fata de Sfintul Arsenie Boca- sa duca daruri Manastirii Prislop. Ele, „maicile” au sentimentul ca „totul li se cuvine”, drept pentru se comporta ca atare…

Ştiu mulţi despre ce vorbesc eu aici, şi mulţi au avut „evenimente” neplăcute şi dispute, mai mici si/sau mai mari cu „pitt-bulii”, de la Prislop, dar oamenii, de ruşine sau, poate, dintr-o „evlavie”… tac. Iar nouă, mai ales ortodocşilor, ne cam place să ne dăm după ..cireş! Sîntem farisei! Farisei fătarnici!, în zisa Domnului Hristos.

Cu toţii mărturisim, şi ne place să spunem că, vai, ce minune mi s-a întîmplat la Prislop, dar nimeni nu spune despre „minunile”, colaterale. Şi ştiu, PE SURSE, şi din experienţele-mi proprii, că multe sînt…Eu însămi aş putea si-aş mai avea de adăugat, dar n-am s-o fac. Cel puţin deocamdată!  Şi nu se jenează nimeni de neruşinarea „personalului” deservant de la Mormîntul Părintelui Boca… Şi nimeni nu ia atitudine!!..De ce? Ca nu cumva să se destrame..LEGENDA?…ATENTIE! Nu interpretati dupa cum va convine! Eu nu-l contest pe Parintele Arsenie ca Sfint! Ci contest faptele reprobabile ale „pitt-bulilor”, ale maicilor care ingrijesc Mormintul! Care pentru ele, nu-i deloc Sacru! Caci de-ar fi, ar avea dragoste pentru dragostea cu care vin credinciosii…si-ar avea intelegere pentru nevoia lor de-a lua o pietricica de la Mormint!

Multă lume, care se duce acolo, ca la o MECCA românească, pleacă de acolo cu un gust amar…Si asta nu-i deloc in ordine!

Da, pot mărturisi, cu mîna pe inimă, că Părintele Arsenie Boca, chiar poate face minuni, cînd vrea şi cui vrea, după cum porunceşte Domnul, şi eu însămi am dat, dau si voi da mărturie SCRISĂ întru aceasta, dar, ceea ce fac acele măicuţe ( la Mormînt ), este sub demnitatea oricărui om, fie el creştin sau necreştin, pelerin sau un turist oarecare, de a suporta! Iar nouă, creştin-ortodocşilor, nu ne face cinste! Dimpotrivă!

Maica Domnului Kato-Xenia de la…Schitul Horia


  13 oct 2013…Plec spre Schitul Horia, pentru o „întîlnire” cu Maica Domnului Kato-Xenia, Icoană adusă din Grecia, de către egumenul Mănăstirii, părintele Isaia.

  La Brăneşti-Ilfov, la aprox 500 metri după sensul giratoriu, mă opreşte Rutiera, mă amendează cu 160 lei pentru depăşirea vitezei ( aveam 76 la oră; posibil!!!; nu contest  viteza, ci atitudinea „rutieriştilor” faţă de cetăţean…). După un schimb „amabil” de opinii, plec cu dureri de cap, şi-mi continui drumul spre Schit.  Ajung şi mai „prind” o părticică din Slujba Sf Maslu.

  Maica Domnului Kato-Xenia mă întîmpină la intrare. Îngenunchez şi-i zic simplu: Maica Domnului, dacă acesta a fost tributul pe care a trebuit să-l plătesc pentru „întîlnirea” noastră, iată-mă-s!

  Mă ridic din genunchi să scriu un Pomelnic. Cînd să scot banii să plătesc Pomelnicul, constat că Actele mele  lipseau din portofel. M-am tulburat mai tare.  Am ieşit afară din Bisericuţă, şi caut din nou, răsturnînd conţinutul genţii. Nimic însă. Actele mele, cele pe care le prezentasem „rutieristului” lipseau. Măi să fie!!!

 În stradă, lîngă gardul Mănăstirii staţiona o maşină a Poliţiei Locale. Merg şi îl rog pe poliţist să dea un telefon la „colegul” de breaslă, şi să întrebe de Acte. Dar nu primeşte un răspuns, din pricina „bunei-voinţe” a colegilor… Nu-i bai!, încerc să mă liniştesc. La întoarcerea spre casă, o să opresc şi-mi recuperez Actele de la agent!…

  Fac ceea ce aveam de făcut la Horia şi mă întorc spre casă, pe acelaşi drum pe care venisem. La intrarea în Brăneşti văd un Echipaj de la Rutieră. Opresc şi întreb dacă nu cumva „colegul” din tura de dimineaţă i-a lăsat nişte acte. Răspunsul a fost că acest echipaj nu este din aceeaşi Divizie cu cel de dimineaţă…şi să încerc în sat. În sat aflu că nu mai există …Rutieră!!! Plec mai departe la Pantelimon. „Amabilitate” maximă, la Poliţistul de Proximitate!! Are loc un scurt schimb de „opinii” şi „replici”, pentru că „domnia sa” Poliţistu’ de Proximitate, încearcă să mă lămurească, cum că nu e „treaba” lui să mă ajute pe mine, cetăţeanul de rănd, care-i cerusem sprijinul. Sprijin care consta în a da un telefon la „colegul” de breaslă, ca să-i spună că îmi caut Actele, pe care acesta -colegul lui de Breaslă- nu binevoise să mi le înmîneze odată cu Procesul-verbal şi chitanţa amenzii încasate…În fine, am mai scris despre asta. Treaba e că m-am cam enervat, pe poliţistul de proximitate pentru că mi-a zis că nu e treaba lui să dea acest telefon la colegu’…Ia-mă, Doamne, stinge-mi neamu’!!!…

– Păi dacă nu e treaba dumitale, dle Poliţist de proximitate, ca să ajuţi cetăţeanul care-ţi solicită sprijinul, atunci..cine???…Şi, atunci care-i rolul unui poliţist de serviciu???…

  După un schimb impresionant de „amabilităţi”, cu poliţistul de serviciu, am plecat un car de nervi. Îmi vîjîia capul! Şi doar avusesem „semnale” de dimineaţă, că nu e cazul să mai plec la acest drum, chiar dacă promisesem cuiva că voi merge la Schit!!! Treaba se îngroşase acum. Între Acte, aveam talonul maşinii, care era a fratelui meu. Mă gîndeam cu groază că va trebui să-l rog să meargă la Vrancea să facă un nou talon!!! Bucuria nebunilor!!! A da cu subsemnatul la frate-miu, era mai grav decît a da cu subsemnatu’ pe la Rutieră… Ăsta, frate-miu, e mai catîr decît catîrii! Şi el, are întotdeauna ..dreptate!!! Mi-ar fi zis că cine ştie ce mama-măsii de chestie am încălcat! Iar eu, doar călcasem, „cu greutate pe picior” (în zisa „glumeţului” poliţist de la Rutiera Brăneşti!!), pedala Roverului, proprietate a frăţiorului meu drag… „Rutieristul” mă depistase, tîşnise din tufişul în care-şi făcea pînda, şi agil, mă oprise la vreme, „salvîndu-mi..VIAŢA”!!! Eu, abia demarînd 500 metri mai în urmă, căci după sensul giratoriu de la Brăneşti (sens în care, automat opreşti sau, după caz, încetineşti!!!), oprisem la o florăreasă, căci văzusem flori, şi..cumpărasem…după care am pornit la drum. Cam 500 metri…rulasem de la florăreasă pînă la poliţist. Aşadar, imaginaţi-vă cam cît puteam avea la oră…cît „pericol” prezentam…

  Am ajuns, asadar, acasă, seara tîrziu. Oprisem în mai multe puncte şi sperasem să-mi recuperez actele: talonul maşinii (fratelui meu), permisul meu, Bulentinul meu. Ceea ce nu se întîmplase. Eram acum..fiul ploii!!! [Şi cu banii daţi (160,00 amendă pt depăşirea vitezei regulamentare din oraşul european Brăneşti; 50/oră!!!; eu aveam, chipurile 76/oră; nu contest asta, ci comportamentul agentului)]! Să vezi ce mai alergare…

 Luni, n-am făcut niciun demers în a-mi recupera actele. După cum zice şi zicala: „lunea, nici iarba nu creşte!”. Aşa că am stat cuminţică în vizuina mea. Abia marţi, înarmată cu răbdare, şi pregătită psihic pentru o confruntare cu „băieţii cu ochii albaştri”, am purces la drum. Am ajuns pe undeva pe la Sediul Central al Rutierei Ilfov -Departament din care făcea parte „rutieristul” care mă oprise, unde aflu că: ” o doamnă (adică eu) pierduse nişte acte, un cetăţean onest le găsise şi le predase, taman poliţistului de la rutieră care mă oprise”!!! Măi să fie!!! Nu ştiam că în Poliţia Romănă se minte atît de …sublim!!!

 Mulţam’ Domnului!, că am recuperat Actele. Nu de alta dar, după toate astea, ar mai fi trebuit să mai dau cu explicaţia, şi fratelui meu. Şi el ar fi fost cel mai greu de lămurit!!!…

  M-am necăjit destul pentru călătoria de pe 13 0ct 2013! Şi-mi ziceam: oare Maica Domnului (Kato-Xenia; la care mă dusesem) să nu aibe nimic de spus?…

…Şi au trecut aşa cam vreo 8-9 zile! Timp în care Maica Domnului Kato-Xenia a tăcut!

 Cînd tocmai am uitat de „întîmplările zilei de 13 oct 2013”, vine Baby, care fusese cu mine în maşină, în ziua cu pricina, şi-mi zice:

– Antoaneta, hai să-ţi zic ceva! Maica Domnului care a văzut cîtă supărare ţi-au făcut neisprăviţii ăia care te-au amendat şi apoi şi-au mai bătut şi joc, oprindu-ţi actele…n-a tăcut! Ăia u fost „săltaţi” de DNA!!! Vreo 11 poliţişti de la Rutiera Ilfov!!

– Ei, na!?

– Da!, zice Baby. Maica Domnului Kato-Xenia, n-a tăcut! Ci i-a adus Înaintea Domnului pe neisprăviţi! I-am văzut eu la televizor!, zice ea.  La ştiri….

 Seara m-am uitat la Ştiri, şi i-am văzut şi eu. Numai că eu nu-l mai recunoscusem pe cel care mă oprise. Baby fusese mai atentă însă…eu îs aşa…mai superficială…Nu-s atentă la detalii…

 Nu mă bucur pentru necazul lor! Dar, desigur că, mă bucur să văd cum lucrează Maica Domnului!…

Ataşez mai jos, Icoana Maica Domnului Kato-Xenia, de la Schitul Horia:

                                                          md kato xenia  horia si pr Isaia

„Şi ne iartă, nouă, greşalele noastre”…


Astăzi am ramas acasaă,  mai mult decît de obicei, aşa că am întîrziat, un pic, la servici.  Cînd mai aveam doar cîţiva paşi pînă să ajung la muncă, opreşte lîngă mine, la colţul străzii, o „potaie”, minusculă,  de maşină, căreia nici nu i-aş zice maşină (căci nici formă nu are!!), dar cum producătorul ei este o mare companie de fabricat maşini, nu am încotro…

Se extrage din ea, deşirat, lung cît o prăjina, Iustin, un fost angajat de-al meu, masterand în Teologie -ultimul an,ultima sută de metri-, cu care nu vorbeam de mai mult de 3 ani, şi fără să-mi dea timp de gîndire, îmi zice:

– Dna Antonella (aşa îmi zice el, derivat de la Antoaneta, ş i eu nu l-am corectat, căci puţin îmi pasă cum îmi spune, de vreme ce, oricum mi-ar zice, nu o va zice cu respect…), staţi aşa să vă dau daruri de la Sfinta Biserică!, zice el, subliniind, apasind cuvintele. Deschide „ideea” de portbagaj a aşa-zisei maşini, scoate nişte pungi  pline şi mi le îndeasă în braţe, „blagoslovind” ceva ce n-am înţeles. Eu, accept „bagajele”, fără să-l privesc, fără să protestez, fără nazuri, zicînd:

– Bogdaproste şi mulţam’! La RAI să le găseşti!

– Sa aveţi un Paşte binecuvîntat!, îmi blagosloveşte el.

– Şi tu la fel!, îi răspund nonşalant, tot fără să-l privesc. Era ca şi cum n-ar fi fost…

Nu ne vorbeam de mai mult de 3 ani, de cînd „l-am pus pe liber”, luîndu-i pîinea şi cuţitul, „laptele şi mierea”, de la gură… Umblase cu mierea pe care i-o dădusem în administrare şi, „se cam îndulcise”, băgînd mîna, pîna la umăr (şi tot pîna acolo, i-o pusese Domnul Hristos, în ghips, pentru „trezire”, la foarte scurtă vreme, după comiterea faptelor, după ce i-a făcut praf, într-un accident, maşina – un Mecedez!- pe care şi-o cumpărase din banii mei; asta în timp ce eu deveneam..falită!!,si datoare..vîndută!!!), în urdiniş…

Nu ne vorbeam, cînd ne întîlneam faţă către faţă, deşi SOARTA ne cam ademenea, şi ne juca, adeseori feste. Ba de mai multe ori, el chiar „m-a înfrunta”, ca să zic aşa, cînd ne întîlneam şi erau de faţă şi alte persoane, salutîndu-le pe acelea, ,subliniind, doar pe acelea, sau vorbind doar cu ele, cum a fost cazul o dată, cînd ne-am întîlnit în poarta Mănăstirii Radu-Vodă. Eu fiind cu o dnă,mama Maria, noi amîndouă fiind, urcam, iar el, singur fiind, cobora, şi a zis, apăsat, concis (ca să priceapă „lumea”):

-Sărutmîna, mama Maria!

Nu fusese singura dată cînd se purta astfel. Mă durea nesimţirea lui (mai ales că, atunci cînd il angajasem era „rupt-în-cur” şi vai-de-lume”,sărac lipit pămîntului), dar îmi vedeam de necazu’ meu, mergiîd mai departe. La cît mă paăubise, ce mai conta acum, această purtare?!! M-am limitat la a-i trimite sş a-i transmite nişte mesaje, mai dure decît viaţa însăşi. Însa erau personale. Între mine şi el. Telefonic! Dacă el, mai apoi a vorbit altora, şi chiar le-a arătat (căci unele fuseseră în scris), unora, a fost strict problema lui! Eu am zis ceea ce era real. N-am fabulat, şi n-am încercat să-l subminez, şi nici să-l batjocoresc. Îmi doream ca Dumnezeu să-l ducă pe bine, şi, dacă EL voia, chiar, cît mai departe de mine, căci nevăzîndu-l fîţîindu-se pe sub nasul meu, în maşini de marcă, nu-mi mai aminteam de pagube. Dar, nu a fost să fie aşa. Ci încă mai abitir, viaţa ne aducea în împrejurări în care dădeam nas în nas. Adevarate lecţii de viaţă, şi încercare…L-am iertat, deşi nu-şi ceruse niciodată iertare, şi nu dădea semne că-i pare rău pentru furtişag. Ba, mai spunea unora, dintre apropiaţi, că nu am niciun motiv să fiu supărată pe el, că el nu a greşit cu nimic. Şi că el m-a respectat şi mă respectă, că i-am întins o mînă!!!…Asta mă înfiera să le zic ălora: Nu, nu a gresit cu nimic, numai că şi-a însuşit bunuri din bunurile mele şi etc, etc… Şi nu înţeleg ce Teologie aprofundează?!!!…Teologia Fariseilor!, îmi răspundeam singură, sau mai degrabă, îmi sufla în ureche „îngerul căzut”…

I-am mai dat, o vreme, nişte teme de cercetat -din Scriptura, pe care se presupunea că o studiază la masterul lui-, după care mi-am văzut de viaţa mea, încercînd să uit, să muncesc pînă-mi sar capacele ca să pot plăti furnizorii ca să pot merge mai departe cu Firma mea, şi ..sa-l  iert. Nu ţi-e însă totuna, cînd paguba e atît de mare şi gura „păcătosului” şi mai mare!!!..Dar, pînă la urmă, am reuşit, şi..l-am iertat!

Dăună-zi aproape că-mi trecuse pragul magazinului, dar nu a îndrăznit prea mult. Era cu un coleg, cu care făcuse un parteneriat oarecare, şi cu care mă mai intersectasem şi eu, şi pe care, personal, nu-l prea agream. Dar, individu’ e genul de om care „se bagă-n seamă”, fără să-i pese de ce cred alţii despre el…
Colegul a intrat, el a rămas în prag. I-am auzit glasul. Ăla a intrat, şi-a cerut iertare pentru lucrurile pentru care,”poate”, „m-a suparat”(a zis el),vreodată, zicînd:
-Să nu mai ziceţi despre noi că am făcut cele ce le-aţi zis, fiindcă noi sîntem nevinovaţi!, a zis, rînjind, colegul lui, care intrase. Eu i-am răspuns, la modul general, dar şi ştiind că la uşa care era întredeschisă se afla Iustin:

-Am zis despre voi lucruri reale! Si, v-am zis ceea ce a fost de zis! V-am zis vouă şi altora. Şi, da, am fost supărată pe voi, căci m-aţi mîhnit, nu atît cu „năştruşniciile” voastre, cu pagubele pe care mi le-aţi pricinuit, fiecare în chip diferit, cît cu purtarea voastră ulterioară, dar…v-am iertat! Să fiţi sănătosi, şi să aud că v-aţi pocăit, că vă faceţi oameni cumsecade, şi că aţi ajuns mari arhierei (visul oricarui student la Teologie!!!)!, am adăugat eu în glumă… Apoi ei au plecat rîzînd, iar eu „am uitat” de ei…

Şi acum, iată că Iustin, cel care preţ de 3 ani încheiaţi nu a dat niciun semn de părere de rău, pentru faptele lui, vine să-mi „aducă daruri de la Sfinta Biserică”!!! Dumnezeule Mare!!! Cum, dar, să nu le primesc?!…Şi dacă nu acum, în Săptmîna Patimilor, atunci cînd?…

Slavă, Tie, Doamne! Tu eşti CEL CARE ai zis: „de 70 de ori cîte 7, să iertaţi!”…

Iată, Doamne, am iertat! Ca să-ŢI pot zice, atunci cînd rostesc TATĂL NOSTRU: „şi ne iartă, nouă,
greşalele noastre; precum şi noi iertăm, greşiţilor noştri!” Amin.

Antoaneta

2 mai 2013

PS: Aveam o problemă, la rostirea rugăciunii Tatăl Nostru. Cînd ajungeam la versetul: „şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum iertăm şi noi, greşiţilor noştri, dintr-o dată intram în impas. Să zic!!! Sau să nu mai zic!!! Aveam atîţia pe care nu-i iertasem!! Şi pentru că voiam să-mi duc Rugăciunea la bun-sfîrşit ziceam: Şi ne iartă, Doamne, geşalele noastre; şi ne AJUTĂ, SĂ IERTĂM, ŞI NOI, greşiţilor noştri și, totodată, să cerem și să primi iertare de la cei cărora, noi, le-am geșit! Ca să putem zice, cu inima curată: „şe ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri!”