Archive for the ‘Lacrima durerii…’ Category

„Am decis sa fiu fericit/a si sint responsabil/ă de fericirea mea…”


„Iubesc viata pe care o am, nu pentru ca ar fi mai usoara ca a altora, ci pentru ca am decis sa fiu fericita ca si persoana si sunt responsabila de fericirea mea. Fii fericit, chiar daca e cald, chiar daca esti bolnav, char daca nu ai bani, chiar daca cineva te-a ranit, chiar daca cineva nu te iubeste. Invata din experientele trecatoare si traieste pe cele care sunt eterne precum a iubi, a ierta, a ajuta, a intelege, a accepta, a consola. Sunt fericita de mine. Alte lucruri, persoane, momente sau situatii sunt pentru mine experiente care pot sa-mi ofere momente de bucurie sau de tristete. Trebuie sa decid sa fiu fericita independenta de tot ceea ce exista ! Daca azi am casa goala sau plina, sunt fericita ! Daca ies singura sau insotita, sunt fericita ! Sunt fericita de mine. Toate acestea sunt valabile pentru barbati si femei de orice varsta.

Cu drag…XY !”

Găsesc postarea asta pe un Site de socializare! Cînd citesc, am două faze: ori îmi vine să vomit, ori să mă dau cu capul de ceva.

Trăim într-o lume în care individul e bombardat agresiv cu „Tehnici informationale”, fel de fel de „TRAINERI” care-şi oferă „SERVICIILE” spre a te face…FERICIT. Spre  a face din tine un homuleţ fără personalitate, fara sentimente reale, fara trăire, gîndire şi simţire personală. Totul îţi este indus, mai cu seamă…FERICIREA!!  Uau, ce ZEN!! E ZEN sa spui ca esti…ZEN! Mai greu e sa fii… Dar, zic unii, dacă-ţi zici de 24 de miliarde de ori în 24 de ore că eşti ZEN -în varianta lor-, adică ..FERICIT , poiii…sigur ai să devii. Probabil, persoana cu TEXTUL de mai sus, e în faza asta. A spusului! A..MANTREI!!…

Ce obsev eu? Omul nu mai e om azi, ci …ceva indefinit. Doar forma fizică ce mai e de el, că-n rest…nu mai ştie să facă diferenţa între FERICIRE şi…NEFERICIREA dureros de produndă pe care o trăieşte zi de zi, ceas de ceas.

Mă uit curios la chipul de sub text. O fotografie a persoanei, la zi. Dumnezeule, eu nu pricep! Se vede CLAR ca lumina Zilei, că acel chip nu exprimă fericirea. Nici măcar una …relativă, sau, mă rog una care să mai alterneze nefericirii pe care o trăieşte măcar din cînd în cînd…Ş-atunci mă-ntreb: pe cine păcăleşte? Destinul? În niciun caz! Un biet muritor asuprit de OSHO!!! De Biblie nu-i putem vorbi că nu ştie ce-i aia! Acum e la modă: NLP (Neurolongvistica). Spui o Mantră şi gata! Hop, fericirea la uşa ta! Ce simplu!!! Şi eu, care ca o idioată caut să găsesc soluţii. Nu pentru FERICIRE, ci pentru…ADEVĂR!Anto oval cu Nikon si roz

Antoaneta Rădoi -de la Vrancea

Anunțuri

Azi, de „Ziua dorului!”…


Azi de “Ziua Dorului”

 

Azi, de „Ziua dorului”

N’Jde  vorbe-am să vă spui

Că  eu n-am un singur dor

Ci am multe doruri frate

Ce m-au cocoşat de..spate!

Azi, de „Ziua dorului”

Rup şirul oftat-ului

Voi da liber gîndului

Şi-am să bat cîte un cui

Dînd  aplomb…cuvîntului

În pieptul..duşmanului!

Azi, de „ziua dorului”

Ia aminte ce-am să-ţi spui

Să nu zici că nu ţi-am spus

Şi că, vai!!! tu n-ai ştiut

Cîte doruri am avut!!!….

(Cît de tare m-a durut!)

Azi, de „Ziua dorului”

Vreau pe-un munte să mă sui

Să dau glas cuvîntului

Şi să strig în gura mare

Că Anto nu-i de vînzare!

Nici de Gura-tîrgului!

Azi, de „Ziua dorului!

Ia aminte, c-am să-ţi spui

C-un prieten am avut

Şi-n el tare am crezut

Dar de Gura-tîrgului

Mi-a dat foc  sufletului

S-a gîndit de bună seamă

Să-mi pună venin pe rană!

Azi, de „Ziua dorului”

Colo –n jos  în Piaţa Mare

Pe-o lădiţ-am să mă sui

Şi-o să strig în gura mare

Că mi-e dor de numa-numa

De un om avedărat

Cu care să stau la sfat

Şi să-i spun ce mult mă doare

Excesul de farfarale!!

Şi-astăzi, într-o „Zi de dor”

M-am gîndit ca să vă spui

„Cît de dor” mi-a fost de voi

Puilor de–şerpălăi!!!cobra

Vipere cu Cornul  plin

Care îmi zîmbiţi senin

Dar îmi faceţi viaţa chin

Cînd mă-mproşcaţi  cu venin!

Azi, de „Ziua dorului”

Am decis  să vi le spui

Să mă răcoresc niţel!

Să vă intre bine-n cap:

Azi, de …”Ziua dorului”

Nu mai am niciun regret

Şi am să vă spun concret

C-am să-mi pun zăvor la suflet

Iar la uşa casei mele

Veţi găsi numai zăbrele!

Nu-mi veţi mai intra în casă

No-ţi mai sta cu min-la masă

N-am să vă spun ce mă doare

Nici s-ascult a voastre doruri

Ci-am să-mi pun la suflet…storuri!

Să vă tînguiţi la Lună

Chiar în vreme de furtună

Şi de fulgere severe

Căci eu…nu mai am putere

Să mai iert la infinit

Un PRIETEN ipocrit!…

Antoaneta Rădoi –de la Vrancea

 

PS: Azi, de „Ziua dorului”

Am dat glas cuvîntului

Şi de-acu-nainte

Vreau să luaţi-aminte

Că nu vreau nicicînd

Nici măcar în gînd

Amintirea voastră

Să mă otrăvească!…

-final-

 

 

Lacrima durerii…


…Nu mai poți face nimic, decît doar… să plîngi…să plîngi și… să te rogi! Sau..să speri! De-a surda!!!…

……………………………………………………………………………………………………….

  Ai pierdut -într-un fel sau altul- pe cineva la care ai ținut/ții, pe cineva drag? Te-ai despărțit, dintr-o pricină sau alta???…
Totdeauna se găsesc pricini de despărțire!!! ”Prietenii știu de ce!!!”…

 E greu să descrii tristețea sufletului.
Inima ți se sfîșie și, oricît ai încerca, nu ai puterea să accepți realitatea dură! Îți vine să urli, să-ți strigi durerea… Dar, nu o faci! Taci!…

Taci, chinuit de zdroabă…

Taci, lăsînd lacrimile sufletului tău sfîșiat de durere …să vorbească! Curg în șiroaie, uneori, brăzdînd pe obraz, șănțuind adînc! Ravărsare de lacrimi, revarsare a durerii din sufletul neîmpăcat…

”Întotdeauna exista un om, din doi, care, mai devreme sau mai tîrziu, va plînge!…” după cel…plecat…

Despărțirea este lucrul cel mai greu de suportat de fiinta umană. Și cred că fiecare dintre noi a trăit-o, și nu doar o dată în viață! Am trăit-o și eu și încă o trăiesc și mă simt uneori, parcă, incapabilă să-mi continui viața, fără cel atît de drag mie, care…nu mai este!

Am pierdut, pe rînd, mai mulți dintre cei foarte dragi sufletului meu. Deznădejdea mă asuprește cumplit, dîndu-mi, repetat, tîrcoale, transformîndu-se, de multe ori, în frică, amorțindu-mi, anihilîndu-mi chiar, dorința de-a mai ști și de-a urma sfaturile primite ori…sfatul Domnului Hristos. Toată teoria însușită de-a lungul timpului, nu mai face doi bani în momentul în care ești obligat, prin DESTIN ( Da, eu cred și cred cu tărie!!!, că DESTINUL există și că, ”DESTIN”, nu-i doar o simplă formă de exprimare verbală, ci o formă de…”asuprire spirituală!!!” Și dacă-i reziști e ok! Dacă reușești să învingi  ”asuprirea” sau…s-o convingi  să… dispară, ești tare!!! Dacă nu, ești…pierdut!!!), să o aplici în practica de zi cu zi. O, Doamne! Ce mai pot spune? Căci, se știe!!!.. Tot ce am spus, tot ce spun și voi spune va fi folosit, mai devreme sau mai tîrziu, împotriva mea!!!…

Neputința de a mai putea face ceva că să-mi pot alina durerea, apoi tristețea durerii, mă slăbește și mai mult și mă face să mă simt ca și cum aș fi căzută într-o prăpastie în care, rostogolindu-mă, mă afund din ce în ce mai mult, mă scufund pînă la înec…și mă afund, parcă, cu-atît mai mult cu cît mă lupt mai mult… să ies la liman! Întunericul pune stăpînire pe mine… M-agăț de ceva și, parcă, mă ridic și sper și… parcă prind putere, și-mi zic atunci c-o să reușesc să scap, să mă ridic de tot, să ies din prăpastie, dar …alunec, din nou, iar și iar, și m-afund (iarăși??..)!!! Și luptînd, iarăși dau să m-agăț…încercînd să mă prind, să mă țin de ceva… De CEVA ce-am tot învățat în vremurile în care eram… noi doi, fericiți, împreună: Nădejdea, Dragostea, Credința!…
Și cînd, cu OBIDĂ și ZDROABĂ, cu JALE, cu DOR, cu DURERE îmi vine să urlu, să strig, să sudălmesc, să BLESTEM, să-l trag la răspundere  pe cel care ne-a făcut răul acesta -indiferent CINE!; nu-mi mai pasă!; pe mine, pe el sau …pe alții-, cînd, în durerea fără margini îmi trece un gînd să ”mă cert” cu… Dumnezeu (???!!!; cine n-a făcut-o, măcar o dată-n viață, să ridice mîna sau..PIATRA!!!)-„, îmi revine-n minte, mereu, ca o Salvare supremă…RUGĂCIUNEA. Și-atunci  zic: Doamne, miluiește-l… și mîngîie durerea inimilor noastre!
Căci, nu-mi închipui că el/ea, cel …plecat, nu suferă acolo unde este! Nu cred asta! Chiar dacă suferă, poate, mai puțin decît sufăr eu, de pe urma despărțirii noastre sau sufera ALTFEL!… Chiar dacă, „MORT” sau „VIU”, s-a dus la mai bine decît ne era împreună!…
Și mă rog, înălțînd rugăciune…

Și aștept, și sper, dar…

Singur, el, ECOUL RUGĂCIUNII, se aude în singurătatea…durerii! Iar eu, doar eu, aud…

                                        DUREREA,

                                                               dorului…de el!!!

Și-atunci, îmi zic, și zic:
– Doamne! Nu-mi rămîne decît să plîng! Să plîng …

Nu mai sînt lacrimi…
Plînge doar… sufletul! RĂSTIGNIT! DE…”Trădarea” ta, omule! Plînge sufletul!…

Plînge!…
Uscat! Gol! Îndurerat! Rănit! Însîngerat!…
Ce mai pot face?
Plîng și…MĂ ROG!

Dar…nici LACRIMA, nici STRIGĂTUL, nici URLETUL durerii, nici măcar RUGĂCIUNEA nu pot umple golul absenței celui drag! Nici LACRIMA, nici RUGĂCIUNEA nu-mi pot adormi durerea și dorul de tine…
Uneori, buzele mele nu mai găsesc puterea nici măcar să mai ȘOPTEASCĂ …o rugăciune. De multe ori, cu ultimele puteri, încerc s-o  zic în inimă. Ca să nu mă coplesească durerea si deznădejdea cea cumplită!, o zic neîncetat… În zi și în noapte! În NOAPTEA ce-a rămas nemilos de prezentă…
Ea, RUGĂCIUNEA, izvorăște din IUBIREA pentru tine, dragul meu E!…
Din iubirea pentru voi frații mei care „v-ați grăbit” să… plecați! Și în „graba” voastră, ați uitat de sora voastră mai mică!…

Din IUBIREA pentru tine, scumpă…mama mea! Pentru tine, scumpul meu tată! Pentru voi iubiții mei părinți care nu mai sînteți aici cu mine…(Voi n-ati vazut, niciodată, lacrimile mele! Caci nu lacrimam…văzut!!)

Din iubirea, pretuirea si dorul după, și pentru, scumpul meu și sfîntul lui Dumnezeu, dragul părinte, Nicodim Bujor! Pentru tine Avraamul meu!!!…

Din pretuirea pentru bunul prieten drag, părintele Cristian Baroianu, care, și el!!, prea grabit a plecat!…

Din dragoste pentru tine, Iacob Ivanof, care prematur și IREMEDIABIL ai plecat dintre noi!, lasîndu-ne ca ultim cuvînt, o Sfintă Binecuvîntare: ”Mergeti cu Dumnezeu!”…

Din dragoste pentru voi TOȚI care…ați plecat! Fiecare după cum i-a fost lui rînduit din veac!!! Si nu mai sînteți aici, cu mine. Ca să mă mîngîiați cu prezența voastră!
Singura mîngîiere-mi este, acum, RUGĂCIUNEA! Da nu-mi mai e, parcă, îndeajuns! Oricît de multă ar fi…

Domnul Hristos tace! Deși ÎL simt cum PLÎNGE… și EL… uneori, dimpreună cu mine!…Pentru…mine!!! Plînge, desigur, și pentru voi, cei plecați… Caci dorul din noi, și pe EL, ÎL doare! CRED asta! Si CRED, cu tărie!…

În inima mea e un gol imens! Gol lăsat de dureroasa absență a celui drag, plecat!

Gol ce s-a lărgit, repetat, prin plecarea celor atît de mulți dintre cei dragi ai mei!

Gol ce se-adîncește într-o tristețe continuuă, apăsătoare, ucigătoare!

Gol și tristețe ce transformă totul în Hău!

E prea mult!!!…

Prea mulți sînteți cei care, nemilos, ați plecat…

Tot mai des mă simt copleșită de durere… De amintiri… De, DE CE-uri?, cărora nu le găsesc răspuns ori cărora le găsesc mai multe răspunsuri! Răspunsuri care mă fac să mă răzvrătesc mie însămi și…SOARTEI! Sau… unor SORȚI!! SORȚI ce-au fost aruncați de pe nu-știu-unde, de nu-știu-CINE!!!….

Proastă încercare!, din partea mea. Pentru ca ea, SOARTA, scoate colții și mai abitir! Iar cel/cei care au aruncat SORȚII își revendică DREPTURI,  îngenunchindu-mă! Eu dau să mă ridic, dar ei, STĂPÎNII (Soarta/SORȚII -cei care m-au cîștigat la Tumim și Umim, acele două bile ce-s rotite-n pumn, precum o Ruletă rusească!!! ), mă asupresc și mai rău și mă readuc în genunchi! Și-atunci, cînd mă văd pusă-n genunchi, iar și iar, îmi zic, c-ar TREBUI să încep… să mă rog! Să mă rog! Iarăși și iarăși…să mă rog! Și…mă rog! Uneori timid…fără nădejde (Ce nădejde-aș mai putea avea? Cînd Soarta mă joacă la Ruleta Rusească?)…

Mda, știu! Știu! Îmi dau seama că sînt slabă în CREDINȚĂ și NEPUTINCIOASĂ în fața DURERII ce doare ACUT! Cine nu e?…

Și iarăși  mă rog și …plîng!

Plîng neputincios, tăinuit…

Nu mai sînt lacrimi…

Nu-mi mai curg demult pe obraz.

Sînt alt fel de lacrimi!

Lacrimi izvorîte dintr-o inimă îndurerată, o inimă rănită, SFÎRTECATĂ, sîngerîndă!

Durerea despărțirii de cel pe care ți-l împropriaseși e cumplită!

Durere după cel pe care l-ai încuibărit în inima ta și el, a ..plecat!!, e DURERE ce DOARE!!! Și arde, PROFUND!  Arde, uneori MOCNIT, alteori cu FOC ARZĂTOR, cu FLĂCĂRI și JAR ce aprinde totul in juru-ți!  Căci, prea TE DOARE…PLECAREA aceasta!..

Și TE DOARE, fiindcă tu știi că inima ta nu avea pentru el decît: INTRĂRI!…

…………………………………………………………………………………………………………………………..

Fie, Doamne, lacrimile mele ofrandă adusă ȚIE și izbăvește-l (i) pe cel (i) care mi-a (u) pricinuit incomensurabilă… durere!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Mai am o speranță. Ultima?!…
Știu că despărțirea-i trecătoare! Ca orice lucru pămîntesc… Și știu că: ne vom REGĂSI!

Și veni-va ea…ziua… în care…Domnul va șterge lacrimile de pe sufletul meu…

                                                                                       …..și al tău!…

 
(Dragului meu E; părinților și fratilor mei.., scumpului meu părinte Nicodim Bujor, bunului pr Cristian Baroianu, necunoscutului-cunoscut Iacob Ivanof)
(… )
Antoanetaanto in ajun de craciun