Archive for the ‘Interviuri’ Category

Dialogul surzilor…


DIALOG: Reporter DIGi Tv -Nelu Tătaru (propus pt a fi ministrul Sănătății): Rep: Dle Tătaru, ce părere aveți despre testarea bucureștenilor??; Nelu Tătaru, răsp: Eu mă aflu acum la Suceava. știți…; Reporter: Atunci, haideți să vorbim despre Suceava, dle Tătaru!; N Tătaru, răspuns: Beep…beep
(deh, semnalul e de vină!!), dar nu-i nimic, dl Tătaru e în drum spre ..București! Poate că el ne va aduce, nouă bucurestenilor, ”minunatele” și ”binecuvântatele” teste…”vindecătoare” mai apoi a toată nația !!
ceas

Interviu cu președinteale UZPR, dl Doru Dinu Glăvan


Întâlnire de suflet cu iubitorii de literatură, cu iubitorii de frumos, de spiritual…


(Part I)

Miercuri, 19 febr 2020, la Colegiu economic ”V. Madgearu”, din B-dul Dacia, București, în cadrul cenaclului ”Cartea de nisip”, cenaclul colegiului, a avut loc o întâlnire de suflete iubitoare de literatură, iubitoare de carte, iubitoare de frumos, având ca invitat pe Antoneta Rădoi, redactor-șef la revista tipărită Convorbiri literar-artistice.

A avut loc o acțiune interactivă între invitat și elevi, între invitat și profesorii Colegiului.

Antoneta Rădoi a explicat despre cum se face o revistă”, dând și câte ceva ”din casă”…, lucruri care, de regulă, nu se prea spun, adică NU SE SPUN, ce mai!!..

Au fost prezenți membrii cenaclului ”Cartea de nisip” (Colegiul ”V. Madgearu) și următorii profesori: Matei Andreea -Olivia, Bentz Teodora, Cojocaru Carmen, Călinescu Ioana, Mariana Vasile (bibliotecar).

Asistent-cameraman (ad-hoc):  Stancu Alexandra Florentina, clasa  a 11-a C.

Ne-am bucurat de o zi minunată, în care cu toții, elev, invitat, profesori, ne-am simțit egali în fața cărții, egali în fața frumosului, egali în fața spiritualității, liberi să gândim și să ne exprimăm deschis.

Expun mai jos doar o părticică din ce a fost…

Iar aici, câteva imagini din sală. (Mulțumim ”fotografului”!!, foarte probabil, dna prof.  Matei Andreea-Olivia; dacă greșim, cerem iertare!!).

Mulțumesc mult, mult pentru invitație, pentru primirea călduroasă și spirituală, cât și pentru frumosul buchet de…lalele!! Semn de primăvară înfloritoare și de viitoare colaborare fructuoasă de ambele părți!!

Să ne bucurăm, așadar și să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru o așa frumoasă și binecuvântată zi! (Anto R).

Notă: Despre acest eveniment voi publica in rubrica EVENIMENT/Cronici de Cenaclu, în numărul 15 al Convorbiri literar-artistice, care va apărea luna viitoare.

Anto R la Colegiul economic ”Virgil Madgearu” vorbind despre cum se face o revista


INTERVIU…Antoneta RADOI în dialog cu Nicolae VASILE la ceas aniversar; 65 de ani.


cu profesorul universitar, doctor in știință, inginerul Nicolae Vasile:

(interviu publicat în nr din iunie  a.c. ”Cronica Timpului” și într-un supliment special (nr 1), aniversar , Convorbiri literar-artistice.

 

INTERVIU

 Antoneta RADOI în dialog cu Nicolae VASILE la ceas aniversar;

65 de ani.

AR: –Bine v-am găsit, stimate domnule Nicolae Vasile!

Trebuie să recunosc şi să spun că înterviul acesta este pentru mine, oarecum, unul dificil, fiindcă…mintea mea-i aşa…, mai lejeră, şi-s învăţată să iau interviuri din acelea mai soft, interviuri de situaţie, interviuri pe stilul “smuls”, colocviale, aş zice, nu din alea…scorţoase, unde şi reporterul şi intervievatul sunt la ţol festiv, puşi la patru ace, abia găsindu-şi cuvintele cu etichetă, numai din alea din DEX, sau mai nou din DOOM, numai că, iată, statutul dumneavoastră de profesor universitar şi doctor în ştiinţă –ca să enumăr doar o parte dintre titluri-, mă obligă la foarte mare decenţă, la solemnitate, aş putea zice, fiindcă mă aflu în faţa unui colos, din multe puncte de vedere. Pentru prima oară, mă simt ca un purice care-i copleşit de emoţie în faţa unui elefant,  şi care, văzând imensitatea mastodontului, nici nu mai îndrăzneşte să-l ciupească, ci dă bir cu… săritul, mâncând pământul. Dar eu n-am să fac asta, n-am să fug, ci am să purced totuşi la lucru, numai că, sunt într-o oarecare jenă, fiindcă nu ştiu exact cu care dintre titluri să mă adresez domniei voastre, că-i tare dificil când ai în faţa ta un interlocutor care e deţinătorul atâtor titluri: inginer, profesor universitar, doctor în ştiinţă şi… Sunteţi şi inventator, deţinător a multe brevete de invenţie şi inovaţie, ba mai şi scrieţi şi aţi publicat o mulţime de lucrări ştiinţifice, cât şi beletristică, aţi făcut şi faceţi 1001 de minunăţii, ba mai jucaţi şi teatru, ce mai…personalitate complexă, şi, neştiind cu ce să-ncep, vă propun s-o pornim cumva, sperând ca, prin întrebările mele şi răspunsurile domniei voastre, să ne lămurim cititorii. Şi fiindcă eu, cel mai bine vă ştiu în calitatea dvs. de scriitor şi de coordonator de cenaclu literar, -Literar ing-, iar pe deasupra, vă ştiu a fi cel mai modest om de ştiinţă pe care eu l-am întâlnit, -după unchiul meu, Timoficiuc Nicanor, deţinător şi el a unor importante brevete de invenţie şi inovaţie-, am să vă rog să-mi permiteţi să mă adresez dvs.,  aşa…, mai la măsurile mele. De accord??

NV:  -De acord!… Ce pot răspunde după o atât de lungă introducere, acoperită într-o întrebare!

AR: –Înainte de toate, vă felicit pentru toate titlurile pe care le deţineţi, despre care vom vorbi!

NV: -Mulțumesc!

AR: –Aşadar, domnule profesor universitar, domnule doctor în ştiinţă, domnule coordonator de doctorate Nicolae Vasile, când eraţi copil, când eraţi mic, ce vă doreaţi să fiţi când urma să fiţi mare??

NV: -De mic, am vrut să devin inginer, modelul meu, atunci, fiind Constantin Stroe, cel care avea să ajungă director general la Dacia Pitești, cu vreo zece ani mai mare ca mine, care se trăgea din aceeași zonă, dintr-un sat vecin. Ne vedeam la meciurile de fotbal dintre cele două sate. Ulterior, din motive medicale, fiind, o lungă perioadă, clientul spitalelor, am început să iubesc medicina. Până la urmă, prima iubire a învins!

AR: –Eu nu prea le am cu tehnica, intrată pe mâna mea, e ca şi pe mâna canibalilor, şi totuşi vreau să aflu, chiar dacă le-ncurc niţel…mai mult. Împreună le-om descurca. Ştiu că aţi absolvit Politehnica. Pentru cititori, în ce an şi ce ramură a Politehnicii?

NV: -Am intrat la Politehnica din București, în anul 1973, la Facultatea de Electrotehnică, influențat de fratele meu mai mare care era deja student acolo.

AR: –Ce aţi lucrat imediat după terminarea Politehnicii? Aţi prins acele timpuri, presupun, când orice absolvent trebuia să-şi facă un stagiu de vreo 3 ani în provincie. Cum a fost în cazul dumneavoastră?

NV: -Da, așa a fost la fel și pentru mine, doar că provincia a însemnat Întreprinderea de Cabluri și Materile Electroizolante București, care se afla pe teritoriul Comunei Cățelu, aproape de capitală.

AR: –Din cât ştiu, dumneavoastră aţi fost numit direct profesor universitar, nu aţi trecut prin niciun alt stagiu profesoral, cum de s-a-ntâmplat asta??

NV: -La fabrica menționată mai sus am stat ceva mai mult de un an, după care am fost chemat la Institutul de Cercetări și Proiectări Electrotehnice (ICPE) din București unde atât directorul general de atunci, dar și alți cercetători de acolo, îmi fuseseră profesori în facultate. Mi-au propus să continui domeniul inițiat de mine la proiectul de stat, cum se chema atunci actuala licență. Era vorba de ceva foarte promițător!…

Activitatea didactică universitară am început-o imediat după absolvire, chiar și în perioada când lucram la fabrică, ținând orele după amiază, și nu am părăsit-o niciodată.

Profesor universitar nu am fost numit, ci am obținut titlul prin participarea și câștigarea unui concurs, după ce obținusem toate treptele științifice din cercetare, în urma cărora acumulasem suficiente cărți și articole publicate, proiecte aplicate și brevete de invenție.

AR: -Domnule Nicolae Vasile, cum aţi ajuns să lucraţi în Cercetare? Şi nu un lucrător oarecare. Dacă nu cumva greşesc, aţi condus câţiva ani buni Institutul la care ați lucrat, aşa-i?

NV: -Activitatea de cercetare o începusem încă din facultate. Utilizarea magneților permanenți în domeniul mașinilor electrice reprezenta o problemă foarte dificilă, atunci, la care se pare că eu găsisem o cale de rezolvare. A fost și motivul pentru care am ajuns în institut. Zece ani, perioada 1979-1989, au însemnat eforturi deosebite, după care au început să vină și rezultatele. Nimic nu vine din neant! În acest interval am depus și majoritatea cererilor de brevete de invenție care au apărut ulterior.

În conducere am ajuns, întâi ca director științific, prin votul tuturor salariaților, dintre mai mulți candidați. Era în anul 1990, imediat după revoluție, așa se ajungea director, atunci. După doi ani, am devenit director general, prin concurs, poziție pe care am ocupat-o timp de 13 ani.

AR: –Cum a fost să fiţi şef peste câteva mii de oameni cu capacităţi intelectuale de nivel mondial?? Mi se pare colosală o astfel de responsabilitate. Dumneavoastră cum v-a fost cât aţi fost şef la acest prestigios institut?? Cum aţi făcut faţă??

NV: -A fost fascinant!… Nici nu știu când a trecut acea perioadă!… Nu numai aceea de director, ci și cea de acumulări de dinainte. Am avut o perioadă inspirată și, sper, că și colaboratorii mei de atunci și-au realizat țintele propuse. Responsabilitatea a fost enormă, dar când simți apropierea celorlalți, care te urmează într-o adevarată echipă, se mai diminuează presiunea. Cred că solidaritatea umană este soluția. Din pacate, la nivel național aceasta s-a cam pierdut.

AR: –Aţi lucrat o vreme şi la Camera de Comerţ şi Industrie a României, şi nu aşa, ca un slujbaş oarecare, ci în calitate prim-vicepreședinte. Cum aţi ajuns, domnule Nicolae Vasile, aşa sus, că nu-i de colea o aşa funcţie?! Pe ce buton apăsaţi de vă ieşea??

NV: -La Camera de Comerț și Industrie a României am ajuns prin alegeri, ca reprezentant al institutului pe care-l conduceam. Am candidat la Secțiunea Industrie, unde am câștigat, în turul doi de scrutin, în fața președintelui Patronatului din Industria Ușoară, de atunci. Ideea de campanie s-a bazat pe două domenii de vârf, care, spre bucuria mea, au confirmat ulterior: sursele regenerabile de energie și industria auto, fiind cele care au însemnat cele mai mari investiții din ultimele două decenii, în România. La programul industriei auto am avut plăcerea să colaborez strâns cu idolul meu din copilarie, Constantin Stroe, mai ales în ceea ce privește partea de automobil electric. Conjunctura în care am trăit acele momente, la institut și la cameră, sunt descrise în volumul “Clubul”, publicat recent.

AR: –Aş vrea să-mi enumeraţi câteva titluri ale unor invenţii de-ale dumneavoastră.

NV: -Invențiile mele sunt axate pe ideea de eficiență, pe reducerea consumurilor de toate felurile. Cele mai multe sunt în domeniul motoarelor electrice cu magneți permanenți, unde am ajuns la de opt ori scăderea masei și reducerea corespunzătoare a pierderilor de energie. Acestea se folosesc în industriile de mașini unelte, roboți industriali, automobile electrice, aviație etc. Altele sunt pentru îmbunătățirea acurateței tehnice prin creşterea uniformității la turațiile foarte joase, este vorba de servomotoarele fără crestături. Cele mai noi brevete sunt din domeniul încălzirii electrice.

AR: –Domnule Nicolae Vasile, aveţi copii?

NV: -Da, am un băiat.

AR: –Vă calcă cumva pe urme?? Are măcar un pic din una dintre vocaţiile domniei voastre sau…deja v-au depăşit?

NV: -Din multe puncte de vedere, m-a depășit deja. A absolvit Facultatea de Automatică și Calculatoare din București, în anul 2006, ca șef de promoţie. Are licență și la Universitatea din Princeton și doctorat în calculatoare la Imperial College din Londra. După studii, s-a întors în țară și lucrează la unul dintre institutele de la Măgurele.

AR: –Ca scriitor, câte cărţi aţi publicat?

NV: -Am debutat, în volum, în anul 2000. Am publicat nouăsprezece cărți literare, în ultimii nouăsprezece ani, dar proză scurtă scriu mai demult, din 1994, când am început să public editoriale la revista institutului pe care îl conduceam.

AR: –Ce v-a determinat să v-apucaţi de scris, în sensul de a publica?

NV: -Editorialele de la revista institutului le-am scris pentru a găsi o cale de comunicare cu salariații. Este greu să te faci înțeles de mii de oameni al căror destin depinde cumva de tine, față de care ai o responsabilitate! Toate formele de scris ale mele au o motivație aparte, nu toate au aceeași pornire inspirațională.

AR: –Ce trataţi în cărţile dumneavoastră, despre ce doriţi să vorbiţi lumii prin ele?

NV: -Nu toate lucrările mele literare reprezintă ținte spre lume. Unele sunt căi, altele sunt niște mijloace sau chiar revelații într-o abordare sistemică a realitații care ne înconjoară, dar toate la un loc constituie o cură psihologică care mă ajută să îmi petrec în mod plăcut timpul liber.

Debutul în roman a fost dedicat mamei mele, alte romane au punctat anumite experiențe de viață, volumele de poezie au fost dedicate unor femei. Literatura filozofică -proză, eseu sau poezie- au ca origine experiența dramatizantă a opt ani de spital, dintre care unul, bonus, petrecut în aceeași cameră cu un  mare filozof, decedat, din păcate, acum câțiva ani. Teatru am scris din experiența mea de conviețuire cu români de diferite naționalități, dobândită în spital, la institut și camera de comerț.

AR: –În teatru, eu nu v-am văzut jucând şi, sincer, teatru chiar nu vă văd jucând (şi dacă o să mă-ntrebaţi de ce, am să vă răspund, nu că nu consider c-aţi putea fi chiar şi un actor cu vocaţie, dar…), spuneţi-mi în ce piese aţi jucat, ce rol?

NV: -Aveți o bună intuiție! Actoria nu este, pentru mine, o țintă, ci o cale sau un mijloc. Problema principală a literaturii de astăzi este că se scrie mult, dar se citește puțin. Cunoscând cât de profund se citește un text care face obiectul unei piese de teatru, câtă atenție este dată de către regizori și actori, precum și de faptul că publicul preferă să vadă o piesă de teatru decât să citească o carte, am decis să-mi comunic anumite convingeri pe calea teatrului.

Scrisesem două scenete și o piesă,  în trei acte, dar nu se jucase niciuna. Am făcut demersurile ca acestea să se pună în scenă. Primul meu rol, ca actor, a fost în sceneta proprie “Scara”. Am mai avut două roluri: Eminescu, în spectacolul “Seniorii în direct”, și comentatorul, în piesa “Femeile lui Brâncuși”, ambele jucate la Teatrul Nostrum. Acum se repetă, la același teatru, piesa mea “Ioșca, Sică și Mitică”, fără participarea mea actoricească.

AR: –Rolul v-a fost impus de regizor, pe ideea că acel rol a văzut regizorul că vi se potriveşte, sau vi l-aţi ales singur?

NV: -Când Teatrul Nostrum a decis să joace sceneta “Scara”, cu un subiect profund filozofic, regizoarea Claudia Motea căuta să prindă cât mai bine substratul gândirii mele în disputa dintre un “El” și o “Ea” și pentru aceasta mi-a propus mie să susțin, actoriceşte, unul dintre roluri. Participasem, anterior, la un minicurs de actorie.

AR: –Dacă n-aţi fi fost inginer, profesor universitar, doctor în ştiinţă, mare şef la Camera de Comerţ şi Industrie a României şi la Intitutul de Cercetări și Proiectari Electrotehnice, unde v-aţi descurcat admirabil, credeţi că, în calitate de actor, v-aţi fi descurcat la fel de bine??

NV: -Dacă ar fi trebuit să trăiesc din actorie, aș fi făcut-o! Nu este o activitate usoară!… Acum, am o altă viziune asupra actorilor și actoriei decât o aveam înainte.

AR: –Aş vrea să-mi răspundeţi la o întrebare, pe care, desigur, n-ar trebui să i-o adresez unui om de ştiinţă, credeţi în Destin??

NV: -Da, dar cred și în ratarea destinelor. În viziunea sistemică, model filozofic introdus chiar de mine, destinul este doar valoarea prescrisă, atingerea lui depinde de căi, mijloace, resurse, percepție și logica legării acestora.

AR: –Vă-ntreb, fiindcă, părerea mea este că drumul dumneavoastră în viaţă, funcţiile înalte pe care le-aţi ocupat, fotoliile în care aţi stat, costumele la patru ace pe care, datorită funcţiei înalte în stat, aţi fost obligat să le purtaţi, poate când aţi fi vrut să v-aruncaţi într-o pereche de ginşi, nişte tenişi în picioare şi racheta de tenis în mână şi…pe-aci ţi-e drumul, la teren, nu în sala de teleconferinţe sau în şedinţe interminabile, a fost urmarea şi înfăptuirea a ceva prestabilit undeva de cineva?

NV: -Este o altă variantă a întrebării referitoare la destin!… Vă dau o altă variantă de raspuns. Cred în Dumnezeu, dar sunt un credincios deist nu unul panteist. Adică, Domnul te crează și… gata!… Restul depinde de tine, de cât ești dispus să te implicit, să depui eforturi.

AR: –Şi vă mai întreb şi pentru că ştiu că, la un moment dat, pe când eraţi elev, aţi fost bolnav, mulți ani. (Dacă nu doriţi, nu abordăm subiectul), că a trebuit să cam lipsiţi de la şcoală, de la ore, timp în care ceilalţi elevi parcurgeau liniştiţi temele şi şi le însuşeau. Presupun că pe-atunci, nici nu vă trecea prin minte c-o să ajungeţi ditai profesorul universitar, ditai marele şef la Insitutul de Cercetări (ups, ce rang înalt!!!), ori ditai şeful mare la Camera de Comerţ şi Industrie a României. Başca, ditai…inventatorul, şi, iată, şi un scriitor cu…câte cărţi publicate??

NV: -Nu aveam, atunci, astfel de revelații. Pentru a depăși momentele grele cauzate de boală, dar, de ce nu, și de plictiseală, învățam, citeam tot ce găseam prin biblioteca spitalului și discutam cu colegul meu de cameră,… filozoful. Dar, am avut așa ceva mai târziu, la cutremurul din 1977, când eram student și zburdam în tot ce făceam, după depășirea problemelor medicale. În toiul zdruncinării seismice a căminului, când toți dădeau din colț în colț să părăsească clădirea, m-a cuprins o liniște deplină, parcă cineva îmi spunea “Calm,… Dumnezeu nu te-a scos din calvarul spitalului ca să termini așa, mai ai multe de făcut în viață!”.

AR: –Aaa, să nu uit, sunteţi Coordonator de Doctorate la Universitatea din Târgoviște, după ce ani de zile ați fost și la Politehnica din București? Iată un al titlu de mare cinste! Dumneavoastră deţineţi titluri pe care ar trebui să le deţină vreo…5 persoane, sunteţi un fel de 5 în 1. Un fapt colosal! Acest lucru se-ntâmplă o dată la 200 de ani. Ce gândiţi despre acest lucru? Ce credeţi? Este o sârguinţă deosebită a dumneavoastră, o muncă susţinută cu scop précis, sau…mâna Destinului?

NV: -Ați găsit o a treia variantă de întrebare referitoare la destin, mă supuneți unui efort de a găsi o a treia variantă de răspuns! Ei, da, “Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă-n traistă” spun strămoșii mei de la țară.

AR: –Aş vrea să vă-ntreb despre Dicţionarul Douămiiştilor. Ştiu că aţi fost şi intiţiatorul Dicţionarului Scriitorilor Ingineri, publicat prin 2017, dacă nu cumva greşesc, deja pus în vânzare în Librăria Agir, de pe Bdul Dacia (în Piaţa Romană). Acum ce se vrea, de fapt, cu acest dicţionar al douămiiştilor?

NV: -Nu există o operă critică fundamentală asupra literaturii române de după anul 2000. Momentul este delicat, volumul de publicații este enorm, criticii consacrați nu se încumetă să abordeze o lucrare de un asemenea volum, nici nu au mijloace, și le este mai ușor să nege tot ce s-a publicat în această perioadă, pe motivul că nu are valoare. Criticii tineri, buni utilizatori ai tehnicii de calcul, fără de care lucrarea ar fi inabordabilă, nu au nici interes, nici chef să muncească atâta pentru o lucrare care, în contextul actual de evaluare academică, ar fi punctată mai puțin decât o publicație de câteva pagini într-o revistă cotată ISI. Așa că, neexistând o inițiativă, m-am gândit să folosesc abilitatea scriitorilor ingineri în a crea o bază de date cu ce s-a publicat în perioada menționată și să colaborăm cu anumiți critici recunoscuți pentru a face ceea ce se pricep ei mai bine, interpretarea datelor. Este necesar un mare volum de muncă și formarea unor echipe pe domenii literare ar fi de dorit.

AR: –Şi-a dat cumva domnull Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, acordul pentru acest dicţionar? I-aţi cerut măcar o părere?

NV: -Nu este nevoie de acordul nimănui. Nu i-am cerut părerea, dar i-am citit-o într-un interviu de pe la sfârșitul anului 2017, unde își manifesta nemulțumirea că oamenii de la care se aștepta să eleboreze o astfel de lucrare, de la Facultatea de Filologie, Uniunea Scriitorilor, respectiv România Literară, nu au făcut-o.

Pe vremea când eram tânăr, dacă profesorul coordonator îmi cerea să fac ceva, imediat mă apucam de treabă, astazi, chiar și doctoranzii mei, întreabă: “Cine plătește, domnule profesor?”.

AR: -Dar…altceva, de unde fonduri? Presupun că e mult de lucru la întocmirea unui aşa dicţionar. Scriitorii sunt mulţi azi, mulţi or să dorească să fie înscrişi, munca coordonatorilor de Proiect va fi una titanică? Cere timp, lecturarea cărţilor autorilor, întocmirea referatelor pentru aceştia, etc. Muncă. Pe ei cine-i plăteşte?? Sau…se face cumva pe bază de voluntariat, sau pe criteriul..”patria îţi va fi recunoscătoare”??

NV: -Un astfel de proiect, bine prezentat și fundamentat, sigur va găsi finanțare. Eu m-am oferit să mă ocup de finanțare, dar mulți dintre colegi s-au poticnit în orgolii.

AR: –La ce lucraţi în prezent? Ce faceţi exact? Sunteţi profesor la Universitatea din Târgovişte? Sunteţi coordonatorul Cenaclului Literar Ing., sunteţi publicist –aveţi rubrici în diverse cotidiane şi la reviste, cum ar fi Cronica Română, revista Cronos, în Convorbiri literar-artistice, în Bogdania, şi mai ştiu eu pe unde. Când aveţi timp pentru toate astea?? Când aveţi timp, cum faceţi să vi-l drămuiţi în aşa fel, încât să vă iasă, ştiind că pregătirea unui text pentru publicare necesită timp destul?…

NV: -Vine un timp în care “a munci degeaba” este preferabil la “a sta degeaba”! Eu am ajuns la acel timp.

AR: –Aaa, era să uit, ştiu, dar nu ştiu prea bine, că aveţi şi ceva …pământ, ceva vie, aşa-i??  Ne-aţi adus o dată la un Cenaclu un fel de…pălincă din struguri, făcută chiar de dumneavoastră. Ştiţi să faceţi aşa ceva??

NV: -Știu să fac și așa ceva!… Nu consum mult alcool, dar acela pe care îl beau, puțin dar bun, este făcut, artizanal, de mine.

AR: –Planuri de viitor??

NV: -Un pensionar nu-și mai permite să aibă planuri, poate ceva proiecte, dar, sigur, activități. Multe din acestea privesc domeniul literar, cu o înclinare predilectă spre filozofie.

AR: -Mulţumesc mult! Sănătate şi toate cele bune de la Dumnezeu!

(Interviu publicat în Cronica Timpului, iunie 2019)

 

Resturi (de Nicolae Vasile)

Resturi de fructe
sunt foarte multe,
resturi de pâine,
de azi pe mâine,
resturi de haine,
cârpite, dar faine,
resturi de cărţi
te-ajută să-nveţi,
resturi de eră,
pentru cine mai speră,
resturi de iubire,
ce vis subţire,
resturi de oameni,
flămânzi şi fameni,
resturi de viaţă
avem în faţă!…

Stau şi mă-ntreb,
mai avem ceva-ntreg?…

(Poezie publicată în Convorbiri literar-artistice nr. 10/2019)

 

Luminita Zaharia…


Luminiţa Zaharia…

I-am propus un interviu, dar cind am ajuns la punctul de intilnire nu ajunsese şi asistentul meu, şi…nu functiona sunetul la camera de filmat. Nu reuseam sa-l conving sa functioneze. Il sunam disperata pe asistent şi ăla, aerian, îmi zicea ba ca e prin Berceni, dar e in drum spre mine, ba ca e prin Titan, tot in drum spre mine, insa omul…nu-şi mai facea aparitia, ca sa ma scoata din impas, aşa că…tot şurubăream, butonam la setari. La un moment dat îi zic Luminitei: hai sa-i dăm drumul, sa facem niste probe. Asa ca io-i puneam intrebari şi ea raspundea, hlizindu-se, fiind sigura ca ..mimăm… Da de unde, camera a inregistrat, după atâta butonare… Şi iata ce-a iesit! Luminita Zaharia…

Interviu cu preotul George Zante, de la Schitul Sf Gherasim Kefalonitul


Interviu publicat în Convorbiri literar-artistice nr 10:

SPIRITUALITATE (INTERVIU part. I)

PREOTUL GEORGE ZANTE,  salvamarul de la Schit

Antoneta Rădoi: -Bine aţi venit!, părinte George Zante.    

George Zante (preot): -Bine v-am găsit!

A.R.: -Am avut emoţii că nu ne-am putea întâlni nici azi…data trecută v-a pus Vrăjmaşul pietre de poticneală pe Autostradă…

G.Z.: -Acum a rânduit Maica Domnului…

A.R.: -Aş vrea să public interviul în revista Convorbiri literar-artistice nr.10, dacă sunteţi de acord!

G.Z.: -Cu toată dragostea!

A.R.: -Pentru început să spunem cititorilor unde slujiţi?

G.Z.: -În satul Negreşti, jud. Constanţa, la Schitul Sfântul Gherasim Kefalonitul.

A.R.: -Vreau să fac un mic intro, să spun cititorilor că eu am ajuns întâmplător (dar ce e întâmplător în lumea aceasta, când totul e aşezat şi rânduit de Dumnezeu…) la Schit, invitată fiind de stareţul Schitului, pr. ierodiacon Isaia (cu care mă cunoşteam de mai demult, care a construit şi Schitul de la Horia, şi care şi de-aici înainte, şi de-ar mai construi 10 schituri, cred că tot aşa îi va rămâne renumele: „Pr Isaia de la Horia”). Habar n-aveam că există în România un schit cu hramul Sfântul Gherasim Kefalonitul, iar de părintele Isaia nu mai ştiam, de 4 ani, nimic, căci nu mai vorbisem. Şi, la finalul anului 2018, nitam-nisam, mă sună părintele şi-mi zice c-ar vrea să ajung la dumnealui, iar eu m-am cam codit, şi nu am acceptat din prima invitaţia, tot argumentând, ba distanţa până la Negreşti, ba starea mea de…neputinţe, (fără număr), dar, până la urmă am ajuns, şi bine am făcut! Fiindcă, printre alte bucurii, am avut-o şi pe aceea de a vă întâlni. Deşi n-am schimbat atunci cu dvs. niciun cuvânt, am simţit că nu sunteţi un preot oarecare, ci unul hăruit, şi mi-am zis: „Doamne, mi-aş dori să-l cunosc mai îndeaproape şi să stau de vorbă cu acest preot al Tău”! Şi Dumnezeu, iată, a rânduit! Iar lucrul acesta  s-a întâmplat.nesperat de rapid! Chiar dacă nici Vrăjmaşul n-a stat prea în banca lui, încurcându-ne lucrurile de nu ne-am putut întâlni la prima programare. Ştiu că aveţi o poveste de viaţă…

G.Z.: -Ca fiecare..

A.R.: -Ca fiecare, dar nu oricine din salvamar ajunge preot. Vă rog să începeţi povestirea cu ce doriţi dvs., însă ţineţi cont că pe mine m-ar interesa, cu precădere, pentru cititorii revistei, cum aţi ajuns din salvamar preot. Povestiţi-ne! Unde v-aţi născut, unde-aţi copilărit, ce vă doreaţi să fiţi când veţi fi mare… Oricum, salvamar nu v-a ieşit!!…

G.Z.: -Sunt altfel de…salvamar, acum!! Sunt născut la Brăila, în 1977, în noiembrie, după cutremur. Se spune că generaţia de-atunci a rămas un pic zgâlţâită...să sperăm că a ieşit la suprafaţă partea pozitivă…Am terminat Liceul Sportiv. După terminarea Liceului, părinţii mei s-au despărţit. din pricina unor neînţelegeri, şi-atunci au început s-apară şi alte probleme la mine, nu se lega nimic, plus că m-am îmbolnăvit şi-am ajuns la spital. M-au găsit c-o mare absorbţie de mercur în organism. Argint-viu, zis popular. Mi-au făcut analize, apoi am mers şi la alţi medici, trei internări în 6 luni, îmi făceau perfuzii în fiecare dimineaţă. Mercurul a lucrat mult şi foarte rapid pe interior, am fost operat de ulcer, am făcut, apoi, şi hepatită. Doctorii nu dădeau de cap bolilor şi starea mea se înrăutăţea. O doamnă asistentă mi-a zis într-o zi: „mercurul ăsta nu-i intrat în organism dintr-un mediu în care lucrezi, ci…pe altă cale, ţi-a fost trimis, dacă vrei să te faci bine, trebuie să te duci la alt doctor să-ţi cauţi rezolvarea”. La-nceput n-am priceput ce-a vrut să zică, dar femeia a insistat şi mi-a spus mai pe îndelete cum stă treaba cu…mercurul din organismul meu. Mai clar, mi-a spsu să caut vreun preot, să merg la Biserică…

A.R.: -Am înţeles, asistenta-i asistentă, dar…doctorul, el ce-a zis?

G.Z.: -La un moment dat, şi medicul mi-a spus acelaşi lucru, cu alte cuvinte, dar…evident, el nu avea atâta credinţă cât avea dna asistentă. Însă era nedumerit, căci nu ştia de unde vine aşa o mare cantitate de mercur.

A.R.: -N-aţi urmat un tratament?

G.Z.: -Ba da. Şi eliminam o cantitate destul de mare, dar în corp nu scădea cantitatea, iar starea mea de sănătate se înrăutăţea. Am mai mers şi la alt medic, am făcut alte rânduri de analize, am urmat tartament, dar n-am rezolvat nimic. Şi-atunci şi medicul mi-a zis c-ar trebui să încerc şi pe la preoţi, la Sfântul Maslu…

Plecând din spital, oarecum dezamăgit, mă simţeam rău. Eram dezorientat. Am rătăcit foarte mult. Am anjuns pe la preoţi diverşi, unii mai înduhovniciţi, mai trăitori, mai…Dar am fost şi la dat în cărţi, la ghicit în cărţi, în cafele, la… hai să ne-apucăm de reiki, de yoga, lucruri care, la-nceput, au părut interesante, fiindcă, majoritatea conţineau informaţii din cele creştineşti, dar aveau adăugate de orientali de-ale lor, şi nu corespundeau structurii mele. Am simţit că e un drum greşit! Am rătăcit aşa vreo 4-6 ani buni…

A.R.: -Mulţi ani! Mulţi ani, părinte, mulţi, nu buni!!

G.Z.: -Da, mulţi ani!!

A.R.: -În tot acest timp vă simţeaţi şi rău?

G.Z.: -Da, mă simţeam rău!

A.R.: -Dar ce simptome aveaţi??

G.Z.:-Eram apatic, n-aveam putere, eram ca o legumă, eram foarte nervos. Aveam o stare de stres permanentă, dar nu manifesatm aceasta faţă de celelalte persoane, ci în interiorul meu mă agitam şi mă frământam foarte mult.. Mă mânca pielea foarte tare, că-mi ieşiseră pe tot corpul nişte bubiţe şi-mi curgea mereu, din senin, sânge din nas. Şi-atunci am zis că trebuie să caut mai serios un preot cu har. Şi-aşa am ajuns la Părintele Papacioc (Dumnezeu să-l ierte!, c-a trecut la Domnul.). Când am ajuns însă la părintele, a ieşit o maică şi-a zis că părintele nu primeşte, fiindcă-i foarte bolnav.

A.R.: -Upss!!

G.Z.: -Dar eu mi-am zis, nu plec de-aici, mai stau, stau până diseară, şi-abia atunci, dacă nu iese părintele să vorbească cu mine, o să-mi pun capul pe clanţa uşii, şi-am să-mi imaginez c-am luat binecuvântare de la părintele Papacioc, şi-apoi am să plec!! Simţeam că acolo mi-e salvarea!

A.R.: -Dar ce vă determina să gândiţi aşa?

G.Z.:-Păii…cât am stat acolo, la rând (era lume multă, nimeni n-a plecat când a ieşit măicuţa aceea şi-a zis că părintele nu va primi lume), mi-era rău, aveam fel de fel de stări, mi-era greaţă, îmi venea să vomit, tremuram, n-aveam putere. Şi, mi-am dat seama că ceva e-n neregulă şi că cuiva nu-i venea bine deloc că mă aflu acolo, fiindcă nu aveam starea să rămân, dar m-am împotrivit şi n-am plecat. Simţeam că mă aflu în locul potrivit. Şi nu m-am înşelat. Am intrat totuşi la părintele.

A.R.: -V-a primit?!

G.Z.: -Da.

A.R.: -Păi, de ce acea măicuţă ieşise şi vă spusese că părintele nu vă va primi?

G.Z.: -Păi, mi-a spus părintele, când am intrat la dumnealui, mai spre seară, că fusese bolnav şi 3 zile nu primise pe nimeni.

A.R.: -Aha. Ce-aţi simţit când aţi dat ochii cu părintele Papacioc?? Era un mare duhovnic!! Un preot cu mult har. Citea în om ca-ntr-o carte deschisă.

G.Z.: -Când am intrat la dânsul, n-am mai avut niciuna din acele stări pe care le avusesem mai înainte. Mi-au dispărut ca printr-o minune. Mi-a dispărut agitaţia, şi o stare de linişte m-a cuprins. Aveam o stare de bine, cum nu mai avusesem. Aveam o listă-ntreagă. Îmi făcusem de-acasă o ditai lista cu-ntrebări, cu puncte şi subpuncte. Dar n-apuc să-i pun părintelui prima-nrtebare, că-mi zice: „Eşti preot??”; „Nuuu!!! N-am nicio treabă cu preoţia…”; Probabil că părintele ştia ce-avea să urmeze… A-ntins mâna, mi-a luat hârtiuţa cu-ntrebări, a mototolit-o, a aruncat-o la coş şi-a zis: „Acum hai să discutăm despre probleme!”. Şi-a-nceput să-mi spună lucruri din viaţa mea. Eu stăteam şi, uimit, ascultam…poveşti…din viaţa mea, derulate de un preot despre care auzisem, evident, şi eu, dar pe care nu-l mai întâlnisem până atunci. Nu mă cunoştea, dar…ştia aproape totul despre mine!

A.R.: -Taree!!…

G.Z.: -Da, tare! Şi mi-a spus unde sunt problemele, de unde-au pornit şi…care-i tratamentul.

A.R.: -Da??

G.Z.: -Da. Am stat la dânsu-n chilie vreo două ore şi ceva, şi-am vorbit mult cu părintele, mult.

A.R.: -Şi cei care-aşteptau la uşă ce-au zis când aţi ieşit? Cum au reacţioant?  Nu v-au laut la zor?? Ştiu că venea multă lume la pr. Papacioc. Iar când aştepţi afară, şi-altcineva îl ţine de vorbă prea mult pe duhovnicul îmbunătăţit, îţi cam trece alba prin ham, cum se zice. Aşa am păţit noi, odată, la pr. Isaia, dar ne-am dus, i-am bătut în geam, i-am zis că s-a făcut dimineaţă şi că deja cântă cocoşii, n-a avut niciun stres, şi-a văzut de vorba lui cu pacientul…

G.Z.: -Nu m-a interesat despre ce fac sau ce zic cei de la uşă. Ştiţi cum e, când ajungi pe masa de operaţie, nu pleci până nu se termină operaţia!!

A.R.: -Exact!!

G.Z.: -Părintele ştia că are foarte mult de lucru cu mine şi că eu trebuia să plec lămurit. Am plecat lămurit, dar nu încrezător. S-a aprins un beculeţ în mine, de prima dată, dar…am ieşit cam bulversat de la părintele.

A.R.: -Păi de ce?? Ce v-a bulversat?? Că doar auziserăţi de sfinţia sa. Cine n-auzise?? Presupun că ştiaţi că nu bate câmpii şi că are darul înaintevederii.

G.Z.: -Ba da, auzisem dar…nu m-aşteptam ca cineva să ştie problemele din viaţa mea, probleme aşa de personale, chiar aşa în detaliu…

A.R.: -Da, da! Ştia. Şi…ce-aţi făcut mai departe?

G.Z.: -Mai departe, puţin sceptic, am zis că nu-i destul şi că trebuie să mai cercetez. Şi-am aflat de părintele Iustin Pârvu. Şi-n acea zi, primind informaţii despre pr. Iustin (de la Petru-vodă), de pe la creştinii care erau în aşteptare ca să intre la pr. Papacioc,  am plecat şi am şi ajuns la dumnealui, chiar în acea seară, nopatea târziu, de fapt. Şi pr. Iustin mi-a spus 80% din informaţiile pe care mi le spusese şi pr. Papacioc, plus altele. Evident, am plecat bulversat şi de-acolo, şi m-am dus la pr. Puiu, la Caraiman.

A.R.: -Upss!! Aşa în cuircuit?!

G.Z.: -Da, am zis să iau informaţia din 3 surse, ca la S.R.I…(glumeşte; de altfel, pr Zante e cam şotios, îmi place că nu-i „cu luminile stinse”, nu-i un încruntat şi cred că pe mulţi îi câştigă cu firea dumnealui. Este extrem de inteligent, foarte…spiritual), ca să fiu sigur.

A.R.: -Ca să fiţi sigur că informaţia e cea corectă, ori să vă testaţi pe dvs. sau pe preoţii aceştia despre care toată lumea ştia că sunt preoţi cu har?

G.Z.: -Nu ştiu. Eram bulversat. Cam aceleaşi lucruri le auzisem despre mine la toţi trei. Nu toate lucrurile erau atunci frumoase în viaţa mea. Primisem aceleaşi informaţii  şi, invariabil, aceleaşi îndrumări, mi s-au aprins beculeţele şi mi-am zis că nu fusesem pe drumul bun, dar simţeam că acesta-i drumul corct, dacă fiecare părinte mi-a spus: să ţin post, să mă spovedesc, să…!

A.R.: -Şi-aţi făcut ce v-au spus ei?

G.Z.: -Da, dar prima dată am făcut de capul meu, fără să-mi caut un duhovnic. Am făcut pe pielea mea, cum se zice, fără binecuvântare de la vreun preot, am ţinut post de 3 zile, de 40 de zile, m-am înfometat, am ajuns la 50 de kilograme, citeam Molitve noaptea, fără să am habar ce sunt şi ce efect pot avea, şi-am avut multe bubuieli. Am început să citesc multe cărţi, dar am început să merg la preoţi şi-ntrebam ce cărţi să citesc, spunându-le că citesc, dar fac multe lucruri greşite şi nu prea ştiu de capul meu. Eram însetat de informaţie, ştiam că-i drumul pe care tre` să merg, dar nu ştiam de unde să-ncep, până mi-am găsit un duhovnic iscusit şi lucrurile au început să se-aşeze. Am început să merg la Mănăstire la Frăsinei, unde-am stat mult, foarte mult, apoi am venit la Mrea Cernica, unde-am stat aproape 4 luni de zile. Stând la Mrea Cernica, am început să merg prin cimitir, am  descoperit mormântul părintelui Stăniloaie, am aflat cine a fost el, ce-a făcut, ce-a scris, am aflat despre pr. Nicodim Bujor, cel care a scris Acatistul Sfântului Calinic…la Mănăstire se vorbea despre el…

A.R.: -Da?, Ce tare!! O s-aveţi o surpriză, nu ştiu dacă ştiţi că eu am scris o carte despre părintele Nicodim Bujor!!

G.Z.: -Nu, nu ştiam!

A.R.: -Păi… logic! De unde să ştiţi, dacă noi abia ne-am cunoscut…dar sunt foarte bucuroasă să descopăr că aţi fost interesat de viaţa părntelui Nicodim Bujor. O să vă ofer cartea. Eu l-am cunoscut. Este una dintre cele mai mari bucurii ale vieţii mele…dar, sunt curioasă, cine mai amintea de părintele Nicodim Bujor prin Cernica, fiindcă dânsul nu mai vieţuia la mănăstire atunci, era la Ploieşti, urma un tratament…

G.Z.: -Păi…un ucenic de-al dânsului, părintele Georgescu Ioan mi-a povestit multe…

A.R.: -Aha, interesant! Dar, mai departe, despre drumul dumneavaostră!

G.Z.: -Păi, am început să adun diverse informaţii, citeam mult, mă rugam, mă spovedeam, s-au aşezat şi multe lucruri în viaţă şi…toată lumea mă-ndruma către Facultatea de Teologie. Dar eu credeam că nu e cazul şi le ziceam: staţi puţin că…nu-i de mine! Eu dusesem, oarecum, o viaţă aşa…a…mai dezordonată, mai neechilibrată şi înţelegeam totuşi responsabilitatea preoţiei. Ei bine, nu ca acum…

A.R.: -Nici cum o so-nţelegeţi de-aici încolo…

G.Z.: -Da, da, şi cât o s-o-nţeleg mai târziu…fiindcă, pe zi ce trece înţeleg că, da, e frumoasă, dar e foarte grea, trebuie să fii mereu cu garda sus, ca-n sport, că altfel…îţi iei bătăiţă. Totuşi am decis să dau la Teologie. Voiam să mă-nscriu la Bucureşti, dar n-aveam mutaţie, am rezolvat cu mutaţia, dar trebuia să iau binecuvântare de la Episcopul de Constanţa, preasfinţitul Teodosie. Mergând să iau binecuvântare, dânsul a zis: „Păi de ce să dai la Bucureşti, că tu eşti de-aici, eu te ştiu de când lucrai la Salvamar, şi când eu aruncam crucea de Bobotează, şi voi v-aruncaţi în apele îngheţate să scoateţi crucea! De ce să dai examen la Bucureşti, dă aici la Constanţa, că eşti copilul nostru”…I-am zis c-aş dori să fac o spovedanie generală, ca să afle tot ce trebuie să ştie despre mine, gândind că spunându-i tot ce făcusem până atunci, tot traseul vieţii mele, dânsul ar fi fost în măsură să-mi spună dacă era cazul să urmez drumul acesta al preoţiei, şi-a fost de acord. A fost încântat să afle că mergeam la muntele Athos…

Acolo am cunoscut un părinte, pr. Caliopie, care ne ducea în zona de pustie, pe la Sf. Ana, că el avea grijă de foarte mulţi pustnici. De la el am luat foarte mult Cuvânt de Învăţătură…, dormeam între chiparoşi, făceam Liturghiile noaptea, era foarte frumos…

A.R.: -Dar atunci nu eraţi preot…

G.Z.: -Nu, nu eram, dar mergeam cu nişte preoţi, dânşii săvârşeau Sfânta Liturghie. Şi-acum mergem. Merg împreună cu nişte prieteni, de 4-5 ori pe an, de câte ori putem…Acum merg şi fac eu Liturghie.

A.R.: -Aţi venit de curând din Muntele Athos, cât aţi stat acolo?

G.Z.: -O săptămână.

A.R.: -Oho…superrr!!

G.Z.: -Da, suntem mai mulţi care ne-adunăm aşa..a.. ca o familie, mai strângem alimente, haine, una-alta, şi ducem la părinţii din Athos, mai ajutăm, că au şi dânşii nevoie, e un ajutor mare şi pentru ei. Trebuie să ne-ajutăm reciproc. Din Muntele Athos am luat foarte multă învăţătură de la pr. Iulian, de la Prodromu. El ne-nvăţa cam ce-avem de făcut, încotro s-apucăm, cum să respirăm pe rugăciunea lui Iisus…

A.R.: -Ştiu despre sfinţia sa. Am o poveste interesantă, o dezbatem altă dată. Cam câţi ani are acum pr. Iulian?

G.Z.: -Vreo …97.

A.R.: -Ştiu c-a fost bolnăvior acum mai vreun an în urmă…

G.Z.: -Da, a fost. Chiar când am ajuns noi era la aparate, şi-am intrat doar un pic, fiindcă n-am vrut să deranjăm, am luat doar aşa o …mică binecuvântare, dar am stat altă dată mult de vorbă cu sfinţia sa, stătea afară cu noi şi ne-a vorbit şi câte două orea, avem înregistrări, c-am înregistrat cu telefoanele.

A.R.: -Interesant!

G.Z.: -Da, şi au început să mi se deschidă multe drumuri, şi cu locul de munacă, am început şi facultatea, dar după primul an am renunţat.

A.R.: -Dar ce lucraţi?

G.Z.: -Lucram în construcţii şi, în sezon, ca salvamar, şi-mi ziceam: gata cu teologia!!, dar un părinte mi-a zis: „Ei, nu-i chiar cum crezi tu, tot la preoţie ai s-ajungi”! Iar eu credeam că face glume cu mine, că şi eu mai fac glume…

A.R.: -Dar nu v-a certat preasfinţitul Teodosie când aţi renunţat la Facultate?

G.Z.: -Ba daaa!!! M-a chemat şi m-a certat, dar i-am spus că trebuie să muncesc, să cumpăr casă, că n-am unde locui cu soţia…

A.R.: -Vă căsătoriserăţi între timp?

G.Z.: -Da. Şi n-aveam casă. Trebuia să muncesc să fac rost de bani, ca să ne cumpărăm casă. Lucram şi în construcţii şi în sezom lucram şi ca salvamar. Dar preasfinţitul Teodosie a fost înţelept şi înţelegător şi mi-a zis: „Uite, lucrezi, dar vii şi la examene!! Nu face pe plac vrăjmaşului! Tu vino la Facultate şi las-o pe Maica Domnului să te-ajute, şi-om mai vedea..”. Şi-am terminat Teologia. Am făcut şi Masterul. După Master, preasfinţitul m-a chemat la dumnealui, vrând să mă preoţească, dar eu i-am zis că…nu-s pregătit şi-am tot fugit de preoţie,  6 luni…

A.R.: -Ca sfântul Grigorie Teologul…

G.Z.: -Da…da, dar m-a prins la spovedanie şi…n-am mai săpat. Îmi tot zicea că are nevoie de mine, că a văzut în mine un copil…io însă ştiam că înainte de preoţie ar fi trebuit să-mi dea nişte canoane mai aspre, şi i-am cerut, ca să ştiu c-am intrat în preoţie aşa cum ar trebui, şi-am ţinut vreo doi ani …Mi-a dat şi două canoane foarte frumoase, pe care trebuie să le ţin, care mi-au adus şi-mi aduc bucurie, apoi m-a chemat cu soţia şi m-a preoţit.

A.R.: -Pentru unde v-a preoţit, pentru care Biserică?

G.Z.: -Am fost hirotonit pentru Catedrala din Constanţa…urmând să mai vedem pe urmă ce se ivea.

A.R.:-Părinte, e foarte interesantă povestea dvs, dar aş vrea s-o scurtăm, fiindcă vreau să aflu cum aţi ajuns să slujiţi cu părintele Isaia, la Negreşti, la Schitul Sfântului Gherasim Kefalonitul?? De unde până unde??

G.Z.: -Simplu. Anul trecut am ajuns în spital, că oboseam, nu mai puteam să respir, şi-am făcut o operaţie de deviaţie de sept. Acolo m-am trezit cu-n telefon de la pr diacon Isaia, spunându-mi că are nevoie de mine. I-am promis că imediat ce mă externez mă duc la dumnealui şi-l ajut, cu toată dragostea, cu ce pot.

A.R.: -Dar vă cunoşteaţi cu pr Isaia?

G.Z.: -Da, ne ştiam de vreo 6 ani.

A.R.: -Şi nu v-aţi pus mâinile-n cap când aţi văzut noroaiele de la Negreşti??

G.Z.: -Ei nu, că-s obişnuit cu…construcţiile. Chiar şi-n muntele Athos când am fost am mai făcut câte ceva, iar când am văzut ce era la Schit şi-am văzut numai betoane, nici acoperişul…am zis: Doamne-ajută!! Trebuia, odată cu construirea, să facem şi 40 de Sfinte Liturghii, că părinte Isaia fusese diaconit şi ar fi trebuit s-anjungă la Caterdrală să împlinească acest canon, aşa că i-am cerut preasfinţitului Teodosie binecuvântare să facem Liturghiile la Schit, dar dânsul, ştiind că Schitul n-avea nici acoperiş, ne zice: „Păi eu vă dau binecuvântare să faceţi, dar n-o să vă plouă?” „N-o să ne plouă, preasfinţite, că ne-acoperă Maica Domnului, cât săvârşim Sfânta Liturghie”. Şi ne-am pus pe treabă. Asta era prin noiembrie 2018. A dat şi zăpada peste noi, nu erau geamuri, am stat şi cu bocanci şi cu şosete groase, cu căciuli, mănuşi şi haine groase, încotoşmănaţi precum eschimoşii…

A.R.: -Când se-ntâmpa asta?? Eu am ajuns la Schit în 29 dec 2018.

G.Z.: -Când aţi ajuns dvs.  aveam fix 60 de Sfinte Liturghii.

A.R.: -Dar..preasfinţitul dăduse binecuvântare pentru Schitul acesta??

G.Z.: -Da, da, dăduse binecuvântare, numai că era nevoie de un preot slujitor acolo, şi mi-a zis: „Dacă vrei tu să faci jerfa asta, să stai să slujeşti în frig şi-n condiţiile de-acolo..”, iar eu i-am zis: „Păi, cu toată dragostea, cum să nu”. Avem şi un program de rugăciune foarte frumos: Acatistul Maicii Domnului, Acatistul Sfântului Gherasim Kefalonitul, apoi Sfânta Liturghie şi după aceea facem Paraclisele. A sfântului Gherasim Kefalonitul şi Maica Domnului (Portăriţa), şi …

A.R.: -Dar pe tânărul acela de la strană, Bogdan  şi mai cum îl cheamă…

G.Z.: -Bogdan Iorgulescu.

A.R.: -Pe el cum l-aţi convins să vină acolo-n pustietatea aceea??

G.Z.: -Păi e un fiu de-al meu duhovnicesc, i-am propus, a acceptat, şi plecăm amândoi dimineaţa, ne-ntoarcem amândoi.

A.R.: -Îmi place cum duce slujba. Se descurcă, pentru vârsta lui. El este la Facultate?

G.Z.: -Da, e la Facultate, anul II.

A.R.: -Dar cum vă descurcaţi totuşi cu benzina, că e ceva drum, 120 km, cel puţin, dus-întors, nu mai zic de alte cele…

G.Z.: -Asta nu e treaba noastră. Pr. stareţ Isaia are grija aceasta, noi avem grijă să fim prezenţi la Sfintele Slujbe.

A.R.: -Dar, ştiţi, aş vrea să vă-ntreb, şi mă iertaţi de-ntrebare, dar nu-mi prea vine mie la socoteală, dvs. sunteţi preot de mir, aveţi familie, ori pentru rânduiala de-acolo, presupun c-ar trebui un preot de Mănăstire, un călugăr…

G.Z.: -Da, da, ar trebui, dar încă nu e rânduiala de mănăstire, ar trebui să fie totuşi un preot de mănăstire, şi doi cântăreţi, dar până se va organiza obştea, mergem înainte…Eu sunt foarte bucuros că sunt acolo…

A.R.: -Spuneţi-mi, părinte Zante, când am ajuns eu la Schit era ceva lume, toţi veniţi însă pentru părintele Isaia, cunoscuţi de-ai lui, oameni care-au ţinut şi ţin aproape de dânsul de ani şi ani, pentru că e un preot cu har, şi-un om bun, care-i mângâie pe cei îndureraţi. Vin oameni, aşadar, de prin marile oraşe, nu sătenii de-acolo, aţi avut cumva vreun moment când aţi slujit cu Biserica goală, doar dvs, pr. Isaia şi cântăreţul de la strană??

G.Z.: -Ohoo… daa!! păi… ucenicii părintelui Isaia veneau numai sâmbăta şi duminica. Şi era aşa frig…

A.R.: -Era foarte frig, dar a durat ceva până s-a re-adunat turma părintelui Isaia, până l-au re-descoperit, că s-a tot mutat de colo-colo. Ştiind c-am scris câte ceva despre dumnealui pe internet, tot primeam mesaje şi toată lumea mă-ntreaba unde e de găsit, dar eu nu ştiam ce să le răspund, fiindcă nu mai vorbisem cu dumnealui de prin 2014, îi pierdusem urma, ca să zic aşa… Şi-aţi slujit aşa, în condiţii vitrege, cu intemperiile vremii deasupra capului, fără acoperiş…

G.Z.: -Da, da. Până acum două săptămâni când am plecat pentru câteva zile  în Athos, am săvârşit 123 de Sfinte Liturghii şi sunt foarte bucuros. La-nceput ziceam: „Doamne, s-ajungem măcar să le facem pe cele 40, de canon!”, că nu e uşor să faci 40 de Litughii…

A.R.: -Staţi aşa, să lămurim un lucru: la-nceput n-aţi avut apă, n-aţi avut gaz, n-aţi avut lumină!

G.Z.: -Dar staţi, că nici acum n-avem!

A.R.: -Dar, încă ceva, dvs. plecaţi acasă după slujbă, dar pr. Isaia unde dormea?

G.Z.: -Sunt două căsuţe tip butoi, dacă le-aţi văzut…

A.R.: -Da, le-am văzut, le-am văzut!! Şi am spus la toată lumea că pr. Isaia doarme-ntr-un butoi, şi oamenii mă-ntrebau: „ei cum aşa??”. Dar nu aveam cum să le-arăt, că, fiind foarte mare noroiul nu m-am băgat prea adânc să-l iau în picioare, că şi-aşa l-am păgubit pe părintele de câteva kile bune, şi n-am făcut o poză, poate-mi trimiteţi dvs. una… O, Doamne, şi părintele a dormit acolo, în butoi, pe frigăraia aia??…

 

G.Z.: -Da, da…

A.R.: -Păi şi…n-a murit?…

G.Z.: -N-a murit, c-a făcut metanie!! (râde).

A.R.: -??!!!…

G.Z.: -Căsuţa aceea sub formă de butoi are un culuar foarte mic, doar cât să poţi face metania…Dânsul, ca monah, are nişte ascultări, doarme foarte puţin noaptea, face rugăciuni de nopate şi metanii…multe. Dar doarme un picuţ la prânz.

A.R.: -Care prânz, părinte George, că de câte ori am fost eu la dânsul, nu am văzut să dispară la somn. Stă de vorbă cu lumea non-stop. Ultima oară, am plecat eu de-acolo la ora 23,00, dar mai rămăseseră cel puţin 6 persoane cu care urma să stea de vorbă. Având în vedere că vorbeşte mult cu fiecare, sigur l-a apucat dimineaţa următoare nedormit. În fine..

G.Z.: -Eu nu ştiu, eu plec după Sfânta Liturghie. Dânsul zice că se va odihni olecuţă după prânz…

A.R.: -Vă zic eu că nu doarme. Dar să lăsăm! Dumnezeu are cu dumnealui o socoteală, şi-i dă putere şi-i înmulţeşte harul!!

Părinte George, e o bucurie să vorbesc cu dvs, nici nu ştiu când s-a scurs timpul, multe aş mai avea să vă-ntreb, dar poate ne mai întâlnim şi mai vorbim! Vă mulţumesc mult! Aş fi vrut să vă-ntreb pentru cititori despre spovedanie, despre post, despre credinţă, despre milostenie, sper să-mi răspundeţi data viitoare la aceste întrebări şi la multe altele.

Până atunci, le spun cititorilor că la Negreşti, în judeţul Cinstaţa, îi aşteaptă Sfântul Gherasim Kefalonitul, împreună cu pr. Isaia şi pr. George Zante şi că nimeni nu va pleca dezamăgit de la Schit. Dumneavoastră, părinte George Zante, vă mulţumesc pentru bunăvioinţa de a-mi da interviul şi pentru dragostea cu care aţi răpuns întrebărilor!  Sunteţi un om minunat! Alăturarea de părintele Isaia, nu este întâplătoare! Este un om deosebit, îndumnezeit prin har. Sunt foarte bucuroasă c-am avut acestă binecuvântare de la Dumnezeu de a vă fi întâlnit pe amândoi! Vă dorim sănătate, spor duhovnicesc şi să crească mare schitul Sfântului Gherasim Kefalinitul! Mulţumim lui Dumnezeu pentru toate!

G.Z.: -Da, mulţumim! Dar vreau să spun, totuşi, acum, oamenilor, să fie credincioşi lui Dumnezeu, să ierte şi să ceară iertare, să facă binele fiecare şi să facă milostenie, pe cât este cu putinţă, ca să se împuţineze săracii şi să se înmulţească bucuria, pacea şi prosperitatea în ţara noastră! Amin.

A.R.: -Amin. 

Nota: INTERVIU necenzurat, nepregatit dinainte (Semnat: Anto R).