Archive for the ‘Interviuri’ Category

Interviu acordat de Antoaneta Rădoi scriitorului George A Stroia, de la Armonii Culturale, Adjud…


…publicat in volumul 1 În dialog cu inima, apărut ăn iunie 2018, la Ed Armonii culturale, Adjud, interviu pe care i l-am dat cu toata deschiderea inimii mele acestui om minunat care este George Stroia!

Interviu Anto citat G Stroia 333

Și acum interviul:

Interviu Antoaneta Rădoi

George Stroia: Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte… cine sunteți?

 

Antoneta Rădoi: -Antoneta Rădoi. Actualmente sunt director-fondator şi, totodată, redactor-şef la Convorbiri literar-artistice. De profesie sunt artist plastic, designer vestimentar  (ţoale), şi… cameraman/fotoreporter. Originară din Vrancea, Bogheşti. Am publicat 6 titluri; Proză. Altele sunt în curs de apariţie.

  1. Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om – ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?


A.R: -Să fii şcolar este unul dintre cele mai faine perioade ale vieţii unui om. De-am fost buni ori de-am fost mai puţini buni la învăţătură, sau de-a dreptul catastrofali, spre disperarea părinţilor şi-a profesorilor noştri, eu cred că, pentru frumuseţea a ceea ce este Şcoala, cu toţii ne aducem aminte, cu drag, măcar de năzbâtiile pe care le făceam, cu inocenţă, în acei ani, cel puţin în clasele gimnaziale. Sunt multe amintiri duiose… N-am să relatez una frumoasă, dar una semnificativă am la purtător, c-am rămas cu un semn, pe viaţă, mi-am spart arcada de la sprânceana dreaptă –semn vizibil şi azi!-, alergând, după ce am bătut un băiat –care nu mă lasase să joc fotbal cu băieţii, în recreaţia mare, pe motiv că…sunt fată, şi l-am caftit zdravăn, după care am luat-o la fugă, uitându-mă în spate!!-, şi căzând am intrat cu capul într-un cui al unei scânduri căzute din prispa şcolii. Smărăndiţa Popii era un îngeraş, comparativ cu mine!!

  1. Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar… cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

A.R.: -Personal, cred că am avut această scânteie dintotdeauna, (cu asta te naşti, scrisul este un dar, un dat deosebit de la Dumnezeu). Am scris toată viaţa mea. Am mormane de manuscrise, de caiete pline de notaţii şi notiţe, un camion  -au ce-arunca urmaşii mei la gunoi, ca nesemnificativ pentru ei!!, când n-oi mai fi!!-, dar …o viaţă m-am ocupat cu altceva, profesional vorbind, altceva decât scriitura. De publicat am publicat abia în 2014, debutând furtunos cu două titluri la intervale foarte mici.

  1. Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul,  ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

A.R.: -Nimic nou sub soare! Un autor în plus!, ar zice răutăcioşii. Temele, dintotdeauna aceleaşi. Viaţa cu suişurile şi coborâşurile ei. Stilul este însă ceea ce îl defineşte pe fiecare scriitor în parte. Motivul pentru care am publicat –că de scris am scris de când mă ştiu, de când mi-a fost pus tocul în mână!-, a fost necesitatea acelui moment, dacă vreţi, oportunitatea de a publica. Atunci a fost momentul cel mai propice pentru mine. Îmi semnez cărţile cu: Antoaneta Rădoi –de la Vrancea.

  1. Dacă ar fi să raportați scrisul dumneavoastră la scrisul contemporan, ce anume v-ați reproșa și ce ați reproșa scrisului sau chiar scriitorilor de azi? 

A.R.:-Dragă George, mă inciţi la a mi se dezlega limba, omule!! Scrisului meu, stilului meu nu am ce să-i reproşez. E impecabil!!☺☺He, he, dacă nu o spun eu, ci să o spună?!! În opinia mea, nu există scris contemporan şi altfel de scris, doar epoca diferă, exprimarea, stilul, amprenta pe care o pune fiecare. Scriitorilor de azi nu le-aş reproşa nimic, fiindcă chiar dacă le-aş spune UNORA să nu mai scrie –„înşirând cuvinte goale”-, ei nu numai că nu m-ar asculta, dar o vor face şi mai cu înverşunare decât o fac în prezent, umplând lumea cu maculatura lor!! Iară mie, îmi reproşez doar că nu am baza financiară, nici timpul care să-mi permită să public ceea ce am deja în sertarele calculatorului sau ceea ce ar mai ieşi din capul ăsta la meu, plin până la refuz de idei care mă asaltează!

  1. Despre scris știm că uneori perceput ca o nevoie personală, individuală. Dar, scriem… și ca să fim citiți, fiecare carte/autor își are publicul său. Ce credeți că se mai citește astăzi, mai au oamenii nevoie de lectură? Care era/ este lectura dumneavoastră favorită?

A.R.:-Desigur, dragă George, că fiecare scriitor îşi doreşte să fie citit, dar nu i te poţi vârî cu anasâna cititorului în habitat. Gusturile cititorului sunt la poli. Poţi fi tu dumnezeul scrisului, dacă cititorii doresc să citească NLP-uri fezandate (texte de…aşa-zisă dezvoltare personală, foarte la modă azi), ori chestioare care le dau „fluturi în stomac” sau le stimulează nuş-ce-emoţii…empatice, atunci geaba mai scrii, geaba te mai omori publicând o carte, geaba te omori tu să dai tot ce-i mai bun în tine. Dacă mai ai proasta inspiraţie să le vorbeşti oamenilor, în textele tale despre Dumnezeu, ai rupt-o-n fericire  definitiv, că neam, nu te mai citeşte nime’, omule!! Căci mai nime’ nu mai vrea să audă de Dumnezeu. În niciun caz de Dumnezeul nostru, al ortodocşilor!! (Cel Slăvit în Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sf. Duh!). Dar, DA, oamenii încă citesc şi azi, citesc carte, chiar dacă tableta, calculatorul, ifonul, le este ceva mai la îndemână unora. Nimic nu se compară însă cu ceea ce simţi răsfoind o pagină de carte scrisă pe hârtie. Personal, n-am avut lecturi favorite, nici n-am. Bineînţeles că-mi selectez lecturile, şi-mi aleg cu grijă titlurile sau autorii pe care îi citesc, dar aceia sunt dintre cei pe care-i citesc cu pixu-n mână. Acele cărţi arată cum nu vrei să vezi, sublinieri, adnotări, comentarii pe margine sau printre rânduri. Vai lume!! Să nu-mi împrumuţi niciodată o carte!!…

  1. Știm cu toții că pentru a te putea afirma, ai nevoie de promovare, mai ales în mareea de informații care circulă global cu viteza luminii. Unii te susțin, alții dimpotrivă. Ați putea să ne spuneți cum ați reușit dumneavoastră să vă promovați și unde vă pot găsi cititorii noștri?

A.R.:-Hmm, vrei, negreşit, să-mi dai lovitura de graţie, don George!! În librării în niciun caz nu vei găsi vreun titlu semnat: Antoaneta Rădoi –de la Vrancea. Ca editor (ce eşti; de carte), şi ca editor (ce sunt; de revistă), amândoi aşadar, și tu și eu, ştim cam în ce condiţii putem fi puşi în galantarul librăriilor! E un preţ prea mare, pe care, personal, nu l-am putut susţine! N-am să spun mai mult, dar am să amintesc, în treacăt, că pentru a  expune revista mea, Convorbiri literar-artistice, la chioşcul de difuzare a  presei, ar fi trebuit să achit difuzorului de presă, jumătate din preţul de vânzare, ceea ce m-a determinat să mă lipsesc de-o aşa…favoare!! Am dat în dar multora, atât cărţile mele, cu sutele, cât şi revista, însă revista neaparţinându-mi în exclusivitate, mai trebuie s-o dau şi pe bani, că altfel nu avem cu ce mai publica numerele următoare și nu vreau să mor în faşă…

  1. Cred că fiecare dintre noi a trăit emoția începutului, atunci când am încercat să ne definim, să ne aflăm calea, sensul și, de ce nu, lumina. Ce sfat i-ați da începătorului, celui care aspiră la un loc în galeria scriitorilor contemporani? 

A.R.:- Da, am trăit! Sentiment UNIC! Nu îl poţi compara cu nimic.

Am deja 3 scriitori lansaţi în proză, la îndemnul meu. Scriau poezie şi scriau bine, dar stând de vorbă cu ei, atunci când le-am luat interviu, am constatat că au darul povestirii şi am insistat până la a-i conjura, să scrie şi să publice proză, şi am avut bucuria ca, la apariţia căţilor lor de proză, ei să fie foarte apreciaţi, (inclusiv de criticii literari), ceea ce mi-a adus o mare bucurie! Am fler!!, aş putea zice. Aşadar 3 condeie!! Le pot da şi numele, căci mă mândresc cu ei: Cristina Creţu, Aura Dan, Gogoaşă Alexandru. Ei au scris şi publicat proză la sucălirea mea!!

  1. Vorbind despre inspirație, se spune că unii pot scrie doar în momente de inspirație, alții spun că pot scrie indiferent de moment. Ce înseamnă să ai inspirație și cum se aplică aceasta în cazul dumneavoastră?

A.R.:-Ei…io am inspiraţie non-stop. Dacă-mi dai hârtie şi creion, scriu oriunde şi oricând. Nu-mi trebuie un cadru adecvat sau ceva special ca să pot scrie, însă cel mai bine scriu când am nervi pe ceva sau pe…cineva!! Dacă m-apuc de scris într-o atare împrejurare –şi-au fost destule!!-, altădată când recitesc acel text, nu mi-l recunosc, nu-mi vine să cred că l-am scris eu!!, nu ştiu de unde-am scos cuvintele, dar…mă felicit în sine-mi.

  1. Ce gen/specie literar/ă vă este mai apropiat/ă de suflet și de ce? Ați putea să exemplificați cu una dintre cărțile dumneavoastră?

A.R.:-Mie-mi place polemica. Mă iau de tot, de toţi şi de toate.  Vrei să ştii un titlu relevant? Atunci îţi voi spune: „Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!!! (Spovedania unui învins”), unul dintre titlurile cărților mele. Mai relevant de-atât… Dar ce anateme mi-oi fi luat, să te ţii!!

  1. Scrisul nu este un sinonim al bunăstării materiale pentru scriitor. Se mai câștigă astăzi din scris, este scrisul o componentă a prosperității celui care scrie?

A.R.:-Oauuu, ce mă loveşti, don George!! Nu mai da, frate, că mă doare rău!! Păi ce, toţi ne naştem un…Cărtărescu de România, ca să fim trimiși de Uniune la Paris?? Toţi am scris „De ce iubim femeile” şi alte chestii atrăgătoare…!! Ce, suntem toţi OSHO, mult-căutatul, sau Coelho?? Stai kalm, ia-ţi întrebarea şi te du!, până nu pun mâna pe vargă!!…Doamneee, ai milă de el! Şi de mine!!… Auzi la el, prosperitate, când eu de-abia am câte-un coltuc de pâine să-mi târăsc zilele, plus restanțe la-ntreținere, iar de vândut nu mai am ce vinde de prin casă, iar ceea ce creez eu, –în scriitură-, nu prețuiește nimic în ochii nimănui, n-am frății cu librarii, nici cu difuzorii de carte!!

  1. Despre uniunile de creație literară ce părere aveți, sunt sau nu oportune, au un rol clar definit în propășirea literaturii române? V-a ajutat în demersurile literare proprii apartenența dumneavoastră la o astfel de uniune?

A.R.:-George dragă, Uniunile de Creaţie sunt bune în sine. Iniţial, ca şi Partidul Comunist, au intenţii bune, pleacă de la premize frăţeşti și de egalitate, însă, din păcate, sfârşesc huiduite, ca şi partidul amintit mai sus, din pricină că ele au ca scop şi unic ideal, acela de a-şi servi doar intereselor lor, adică a acelor câtorva membri fondatori, însă au nevoie de spinări pe care să poată urca. Nimeni nu-mi poate demonstra altceva, aşadar, în ceea ce mă priveşte nu mă omor după nicio aderare!!…

  1. Există în fiecare dintre noi mulțumiri și nemulțumiri. Există oameni, cărora, deși nu recunoaștem întotdeauna, le suntem datori cu secvențe din ascensiunea noastră, de ce nu, fie ea și literară. Din contră, există oameni care au încercat să ne demoralizeze, unii dintre ei poate nu neapărat cu intenții negative. Pentru tot ceea ce sunteți în acest moment, vă încearcă o nemulțumire față de ceva/cineva? În antiteză, există e persoană în spectrul literar contemporan față de care nutriți sentimente de admirație și care ar fi motivele pentru care o faceți?

A.R.:- Da, am nemulțumiri și n-am avut niciodată o problemă în a-mi arăta nemulțumirea ce m-a-ncercat sau mă-ncearcă. Mă-ncearcă, spre exemplu, un sentiment de frustrare când văd că nu talentul real e invitat la…masa bucatelor Uniunii Scriitorilor sau la Cercurile de Proză/Poezie/Artă, (care au bugete de la stat), sau când văd că publicațiile ieșite sub egida USR sau a Ministerului Culturii sunt pline ochi numai și numai de textele unora și acelorași autori, un fel de….circuit închis, dacă vrei, unde tu, un oarecare, oricât de talentat ai fi, nu ai acces!! De asemeni, ca să răspund în întregime la întrebarea ta, nu am o problemă în a recunoaşte şi a mulţumi celui ce mi-a întins o mână. Sunt mulți cei cărora trebuie să le mulțumesc pentru multe și le mulțumesc acum și pe această cale, dar legat de scriitura mea și de publicistică, îi sunt recunoscătoare dnei profesor Floarea Necşoiu! Pentru că, domnia sa, citind un manuscris al meu, foarte încântată de ceea ce a citit, s-a oferit și mi-a făcut şi corectura acelui text, fără plată (puțini fac asta!), şi mi-a dat BUN de TIPAR, ca să zic aşa, la prima mea carte. Şi, totodată, trebuie să-i mulţumesc criticului literar Aureliu Goci, pentru minunatele cuvinte cu care mi-a încântat auzul după ce a citit prima mea carte, spunându-mi, mai pe înțelesul tuturor -deși dumnealui a a vorbit în limbaj de specialitate-, că…am stofă și că să scot, să public tot ce am la sertar! Venite din partea unui greu al criticicii literare româneşti, cuvintele lui mi-au mers la inimă şi mi-au confirmat că pot fi cu brio printre cei care au ceva de spus în literatura română!

  1. Activitatea dumneavoastră literară este una prolifică. Ce proiecte de viitor aveți? Îmi puteți dezvălui câte ceva, în premieră?

A.R.:-Eu lucrez non-stop. Editez revista Convorbiri literar-artistice, ceea ce îmi ia ff mult timp, căci totul trece prim mâna mea, eu fiind redactorul-şef şi directorul. Iar ca plan personal, lucrez de vreo 2 ani la o tălmăcire a Psaltirii pentru…români şi România, carte pe care îmi doresc s-o public și s-o lansez în acest an, 2018, an al Centenarului Unirii. Este, dacă vrei, darul meu pentru neamul meu, pentru poporul român.

  1. Există o întrebare pe care nu ați primit-o, dar la care ați dori să-mi răspundeți? Vă rog…

A.R.:-Păi…ar cam fi! Nu ai întrebat cum stăm la capitolul recenzii, la cum se ocupă de noi, ăştia mici, de noul val, critica literară!! Se pare că te-ai fi temut de răspunsuri, dragă George! Aşa că nu o să mă bag prea mult în vorbă, neîntrebată…, dar mă mâncă deştele totuşi, -că am dureri mari la acest capitol, că prea sunt zgârciți maeștrii aceștia în a-și pune condeiul pe hârtie când e vorba despre noi ăștia…”fără mamă, fără tată, fără bani de buzunar”…-, şi am să dau, legat de acest fapt, un citat dintr-o carte a  epigramistului Dorel Vidraşcu, o epigramă faină:

 Criticului meu drag

“Cred că i-ai citit pe toţi,
Precum ne-ai mărturisit;
Te rog, spune-mi, dacă poţi,
Ştii pe câţi i-ai cam sărit?
La motivul săriturii
Eu îmi trag fermoarul gurii”.

  1. În încheiere, mulțumindu-vă pentru amabilitatea cu care ați răspuns provocării mele, credeți în utilitatea și succesul acestei cărți cu interviuri? Ce sugestie ne puteți da? 

A.R.:-Da, cred! Bună iniţiativă. Cred că am s-o preiau. De fapt, eu am deja câteva zeci de interviuri, filmate –deh, sunt cameraman/fotoreporter, cum spuneam mai sus-, de 5 ani asta fac, chestionez oameni, -din diverse domenii de activitate-, şi, totodată, îi înnemuresc, fiindcă totul e urcat pe Youtube. M-am apucat, de ceva vreme,  să transcriu aceste interviuri cu gândul că am să le public. E în lucru totul, doar că e multă muncă!! Dar…e fain să intri prin dedesubturile oamenilor! Eşti ca în catacombe, descoperi multe!! Şi, astfel, viaţa mea nu mai e anostă….Desigur pe filme, le vezi oamenilor şi emoţiile, dar voi avea grijă ca ele, emoţiile, să se vadă şi în text, când voi publica!

Sugestii? Nu am! Te descurci de minune! Îţi mulţumesc, George! Îți doresc reuşită cu cartea şi succes în toată activitatea! (31 martie 2018)

Reclame

ÎN DIALOG CU INIMA, de Gheorghe A Stroia


A sosit, e cald, volumul I,  ÎN DIALOG CU INIMA, autor distinsul nostru coleg de la Adjud, Gheorghe A Stroia,  publicat la Armonii Culturale. I-am acordat și eu un interviu dragului nostru George și sunt onorată că am răspuns pozitiv chemării sale la dialog! Te felicit George! Ai scos o Antologie de Interviuri UNICAT!! (Nimic comparabil cu ce am văzut până acum!! -și nu spun vorbe goale) Mi-ai luat-o un pic înainte, sunt , un pic -mai mult!!!-, invidioasă pe tine, dar te felicit din toată inima! Nu esti numai un om bun, așa cum te vedeam eu de la distanta de aprox. 300 km, ci și un tip care…știi ce vrei și dai tot ce poți! Bravo!! Succes deplin sa ai și sa-ti dea Dumnezeu bucurii și reușită și cu celelalte încă…9 volume viitoare! (Anto)

George Stroia despre Anto

Scurt interviu cu Mihai Costin


7 iunie 2018; Palatul Parlamentului; Sala Brâncuși; Un Eveniment dedicat lui Mihail Eminescu; Organizator Mihai Costin.

La convorbiri literar-artistice…


La convorbiri literar-artistice

La convorbiri literar-artistice

Astăzi vom prezenta o poveste de viață care poate fi luată ca un exemplu de așa da, care poate să vă inspire, care vă poate face să vă simțiți puternici și care să vă dea speranța că orice doriți să faceți în viață – puteți reuși!

Antoaneta Rădoi – de la Vrancea se recomandă ca fiind prozatoare! Dar surpriza este cu atât mai plăcută întrucât, noi știm că ea este mai mult decât o prozatoare! Este o artistă și… poate cel mai important – un om bun!

Ca prozatoare știm că a scris cărți despre „Părintele Ilie Lăcătușu, grabnic-ajutătorul”, „Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!… („Spovedania unui învins”)”, „Dragul, scumpul și sfântul meu Părinte, protosinghelul Nicodim Bujor – autorul Acatistului Sfântului Calinic de la Cernica -, un… „ilustru necunoscut”, „Minuni prin Maica Domnului la… Letca-Nouă” și „De la Nuntă direct în IAD și drumul spre Lumină”.

Antoaneta Rădoi, te rog să ne povestești puțin despre cărți, despre motivul pentru care au apărut ele pe piața literară românească și ce urmează în materie de proză?

Antoaneta Rădoi: Dacă mă întrebi despre cărțile mele, atunci am să-ți răspund simplu: Ele au apărut pentru că așa a fost scris undeva, ca ele să apară. Eu nu am făcut decât să urmez calea a ceea ce a fost scris…

Noi nu prea cunoaștem prozator care să nu cocheteze cu poezia. Știm că scrii și poezie deși nu pari prea dornică de a evidenția asta.

A.R.: Roberto, se spune despre român că este, prin natura sa, poet. Așadar de ce nu și eu? Că doar româncă mi-s! Deși n-am cochetat cu poezia decât în intimitatea mea, da, scriu – și eu! – poezie. Am scris câteva poezii și… poate într-o zi o să le pun în fața publicului. Poate!
A treia poezie pe care am scris-o, a fost aceea inspirată de manuscrisul cărții tale: „Cu tine capăt glas„, la care am scris – și eu! – un cuvânt. A fost pentru mine o reală bucurie să fac acest lucru, fiindcă, omule, nu te gratulez, eu nu fac niciodată gratulațiuni decât când situația o impune, adică doar atunci, și acolo, unde descopăr talentul real. Ei bine, citind manuscrisul ăla al tău, deși inițial am fost nițel depășită de situație, (creația ta poetică fiind una care m-a luat oarecum prin surprindere, poezie de nivel înalt, care te bagă în meditație filosofică în mod automat și fără drept de împotrivire (am fost surprinsă plăcut de ceea ce am descoperit acolo, am fost foarte inspirată de creația ta și am scris chiar în acel Cuvânt câteva versuri… cu dedicație. Nu-s o capodoperă, dar… iată-le: Poem lui Roberto

Eşti la-nceput de drum. / Ești stea care privești spre… stele! / Te temi să urci, deşi ai drum deschis. / Calea e lungă și e grea, / dar… aștrii te așteaptă!, / căci ești de-al lor! / Și-aș zice, tinere Roberto: dă-i zor! / Pe-o treaptă, Sus, în Lumea Poeziei, / te-aşteaptă / suită de… luceferi! / Și-n fruntea lor e Însuși…Eminescu, / El e Luceafărul ce te inspiră… // (11. 01. 2016)

Îți mulțumesc frumos, Antoaneta! Spune-ne pe scurt povestea vieții tale. Cum ți-ai descoperit latura artistică și înclinațiile spre cultură, ce obstacole ai întâmpinat și cum le-ai depășit?

A.R.: Latura „artistică” mi-am descoperit-o pe la vreo 3-4 anișori când, la amiaza fiecărei zile, ai mei mă duceau forțat la culcare și plecau la grădinărit, știindu-mă la nănică. Eu, în loc să dorm (uram să fac asta, dar ca să nu mă păzească prea mult), mă prefăceam c-am și adormit, de cum mă duceau în casă, de nu știau nici ei ce să mai creadă. Mi-am dat seama că era mai simplu așa, încercasem cu plânsul, cu datul cu dosul de pământ, cu smiorcăiala, dar tot mă puneau să dorm –cică să cresc mare. Doamne, se temeau că nu voi ajunge mare! Ce oameni! -, așa că am aplicat altă strategie. Eram… inventivă de-atunci. Cum ieșeau ai mei din cameră, pe vârfuri, ca să nu se trezească „Smărăndița Popii” – eram un drăcușor! – mă ridicam din pat, luam foarfeca, ce aștepta gata pregătită, apoi cea mai bună și mai apretată cămașă a tatălui meu – care era inspector la bancă!, deh`, nu se putea duce oricum îmbrăcat la serviciu -, era imediat forfecată și transformată în… „țolișoare” pentru păpuși și chiar pentru mine! Hmm, ce „distracție” era a doua zi, dimineață, când tata, la ora 5:00 se pregătea de plecare la muncă! Făcea naveta la oraș, unde era Sediul Băncii. Dacă tata chiar avea în gând să îmbrace taman cămașa ce fusese forfecată, ce nu se mai afla în șifonier pe umeraș, începea show-ul! Mama insista că e acolo, la locul ei, dar tata, desigur, nu o vedea, fiindcă nu era, iar mama striga la el, în timp ce-i prepara un ceai pe la bucătărie, zicându-i că nu-și găsește cămașa fiindcă are ”orbul găinilor” și că așa e el ”că-i place să i se aducă totul la nas”, ”că-i place să fie servit”, ”că-i dos de boier” (bunicii dinspre partea tatălui au fost într-adevăr boieri și încă foarte mari!) și câte altele. Tata renunța să mai caute, bea rapid ceaiul, îmbrăcând altă cămașă decât cea dorită, care lipsea, și pleca, altfel dacă se-ntindea la discuție să-ncerce să-i demonstreze maică-mii că nu-i cămașa și că el nu are orbul găinilor, pierdea autobuzul, iar altul mai era foarte târziu, ori el trebuia să fie la Bancă la ora 8. Papara mi-o-ncasam de la mama pe parcusul zilei, dar eu tot o țineam, fără frică, pe-a mea, forfecam de zor. Aveam 3 frați, deci cămăși din belșug! Când m-am făcut mare, m-am înscris la Arte și culmea, deși nu știam să desenez liber (eram în schimb foarte bună la desen tehnic), am luat examenul. Prima mea licență este cea de designer.

Convorbiri literar-artisticeDe scris, scriu de când mă știu. Am acasă o tonă de caiete pline cu de toate. Pe biroul meu e un balamuc. Numai notițe și… multe pixuri! (Să nu-mi atingă nimeni biroul, că iau foc! Să nu-mi dispară nicio hârtiuță, cât de mică, fiindcă se-aprinde Beldimanul! Am caiete, cărți și pixuri peste tot. Până și la Washington House, unde lecturez în fiecare zi… Nu vă mirați, nu râdeți, voi cei care citiți! Habar n-aveți câte planuri mi-am făcut eu la Washington. Poate că și de aceea, multe s-au dus pe Apa… Sâmbetei). De publicat, am publicat ceva mai târziu, fiind ocupată mulți ani cu activitățile primei mele profesii: designul. Dar bucuria și împlinirea vieții mele este: scrisul!

Obstacole? Da, sunt și au fost. Nu, nu m-a ajutat nimeni în cariera artistică, iar în cea literară nici atât! Eu sunt omul care se ajută singur! Io centrez, io dau cu capul, cum se spune. Dar… nu sunt chiar singură. Am un ghid undeva… Sus! Slavă, Domnului!

Nu pari omul care dă importanță gurii lumii. Dar ce au spus apropiații tăi despre proiectele pe care intenționai să le inițiezi? Au crezut în tine? Te-au ajutat? Sau te-au descurajat spunându-ți că “poeții sunt muritori de foame, visele nu țin de saț”?

A.R.: Roberto, ”gura lumii”, eu o ascult când aceasta are, într-adevăr, ceva de spus. Chestiuni de morală, de etică, de bun simț. La astea țin. Dar când cineva îmi spune că ”numai un nebun ar face ce fac eu!”, ”că numai un prost face muncă fără să fie plătit!”, ”că nu știu să mă evaluez și să mă prețuiesc!”, atunci mă apucă nervii și nu ascult decât de propriul meu imbold. Eu, dacă intuiția îmi spune, fă asta, atunci fac! Fără să mă mai intereseze cât câștig și dacă o să câștig ori o să pierd! Merg înainte! Am făcut foarte multă muncă ”patriotică” la viața mea. Dar, am să explic puțin, poate așa mă vor înțelege unii, care… nu mă înțeleg. Eu dacă știu că pot să ofer unui semen ceva ce el nu are – sunt fericită. Am scris, spre exemplu, pentru semeni care nu știu să utilizeze calculatorul sau nu au unul. Ei și? N-am murit. Am făcut fericit pe cineva. Mă gândesc că și eu aș fi fost fericită, dacă nu aș fi avut, dar dacă aș fi fost ajutată de cineva.

Nu toți colaboratorii mei au crezut în mine, dar… am avut o mare satisfacție când la apariția revistei Convorbiri literar-artistice, un critic literar (dintre cei mai bine cotați la noi) a spus: ”Eu am avut întotdeauna încredere în Antoaneta, dar încrederea pe care am avut-o, mi-a fost depășită de realitate!” Ce poate fi mai mobilizator și mai mulțumitor decât să auzi așa ceva din gura unui… guru?

Legat de descurajări sau încurajări, au fost și pro, dar, da, mai multe contra. Dar eu sunt stâncă, nu mă descurajez cu una, cu două. Și știi de ce? Pentru mine nu banii contează, ci ceea ce fac!

Antoaneta RadoiÎn prezent activezi și ca un reporter în domeniul cultural. Participi la evenimente, faci fotografii, filmezi, intervievezi… ai ceva activitate, nu glumă! Vorbește-ne despre evenimentele la care ai participat, ce părere ai despre ele, cum e business-ul în care te învârți?

A.R.: Oh, m-atingi la lingurică! Am atâtea chestiuni care nu-mi plac și despre care o să public într-o zi, că totul e înmagazinat, mi-a intrat în ADN, încât nu există riscul de-a se pierde ceva.

Da, am activitate intensă, dar asta pentru că așa vreau eu, nu pentru că mă obligă cineva. Particip la multe evenimente culturale, dar nu chiar la atât de multe pe cât mi-aș dori. Problema mea e aceea că nu mă pot diviza, să fiu mai multe Antoaneta deodată.

A apărut numărul III al revistei Convorbiri literar-artistice. Cum te simți?

A.R.: Ooo, sunt extrem de fericită! Dar am o fericire dulce-amăruie despre care o să vorbim altă dată. Promit! E în curs de apariție numărul 4 și am făcut și un supliment pe aprilie. Desigur, Convorbiri literar-artistice, este o mare, poate cea mai mare realizare a mea. Revista asta mi-o doresc de 20 de ani, dar doar acum a fost posibil împlinirea visului meu de-o viață!

Pentru cei care nu știu, te rog să ne prezinți scopul și obiectivele acestei reviste!

A.R.: Ei, bine! Cred că am realizat revista dintr-o necesitate. Poate din orgoliu! Poate din ambiție, dar, la naiba, nu știu care cuvânt ar fi mai potrivit situației în sine. Treaba e că mă supărasem, maxim, pe niște unii pentru care muncisem vreo 5 ani de-a-nboulea! Și-au făcut o revistă, mai acum un an, și voiau să mă ia rob pe glie, dar fără simbrie! Trebuia ca eu, cu camera mea personală, să merg la evenimente, să filmez, să prelucrez de să mă găsească dracii (e muncă multă la procesarea filmelor, nu-i joacă!), să scriu reportaje, dar ei să nu mă plătească pentru asta, fiindcă respectivele chipuri n-au bani. Ei, draci! M-am umplut de spume! Și după ce am spumegat vreo juma` de an, am zis: Gata! Gata cu văicăreala! Las’ că vă arăt eu vouă, neisprăviților, ce poate Antoaneta, pe care voi o subestimați! Și… le-am arătat! Ei bine, află că personajul principal din niște unii, nici azi nu dă semne că ar fi văzut că am făcut revista! Ha, ha, crapă pielea pe el!

Scopul meu este să promovez talente. Din diverse domenii. Prioritatea mea este creativitatea individului. Dăruirea cu care face artă prin dat-ul care i-a fost încredințat de Sus, de la Dumnezeu. În scris, caut condeie. Nu-mi place să-i public pe cei prea… publicați, pe cei despre care prea mult s-a vorbit sau s-a scris, dar va trebui să mai fac și eu excepții de la regulile mele! Nu voi face însă rabat de la calitate!

Se regăsesc nume mai mult sau mai puțin importante în Convorbiri literar-artistice. Ce feedback ai primit din partea acestora când au aflat de revistă?La convorbiri literar-artistice

A.R.: Măi, foarte curios, deși eu, (cea care am realizat totuși revista Convorbiri literar-artistice), nu sunt nici apreciată, nici iubită, nici dorită pe nicăieri, am primit feedback foarte-foarte bun. Neașteptat de bun. Lansarea, care a avut loc în 18 decembrie 2017, a fost una care m-a bucurat infinit. A fost grandioasă. A avut loc în Sala de Spectacole a AGIR (Clubul inginerilor, București, un loc cu reputație aleasă!). Nimeni nu știa că eu am lucrat și că voi lansa pe piața de profil o revistă. A fost totul ținut în secret până la lansare. În sală, prezenți pentru un alt eveniment, au fost câțiva care au fost trecuți prin șoc termic la apariția mea pe scenă. Noroc că stăteau bine cu inima! Că făceau infarct când le-am arătat prunca! A fost un botez pe cinste! Dl prof. dr. inginerul Nicolae Vasile ne-a fost naș. El ne-a cumpărat și primul exemplar, așa, ca să ne meargă bine!

Sunt bucuroasă! Feedback-ul, deocamdată e bun. Startul e bun. S-a scris despre apariția revistei în câteva publicații (tipărite). Nu dau nume acum, dar te asigur că suntem pe drum bun! Să vedem cum facem s-ajungem pe autostradă! Muncim!

Cititorii sunt în cele din urmă cei mai importanți. Cum au reacționat aceștia în momentul în care au ținut pentru prima oară în mână revista?

A.R.: Măi, n-aș putea să spun. Nu știu încă la câți a ajuns revista. Apoi, nu toți dau feedback. Tot ce știu este că autorii primului număr au fost emoționați să-și vadă numele și textul acolo. Pe unii i-am publicat fără să le spun că o fac, așa că au fost luați prin surprindere. Desigur plăcută! Revista a ajuns în biblioteci din București și din țară. Curios este că, deși filmul de la lansare a fost ratat și nu am putut, prin urmare, să-l urc pe internet, totuși s-a aflat despre apariția revistei și am avut solicitări de la niște biblioteci din țară (și nu puține). Primul număr al revistei așa l-am epuizat. Trimițându-l la biblioteci. M-au bucurat aceste solicitări, mai ales că ele au venit la nici 24 de ore de la lansare.

Cafeneaua interviurilor e un alt proiect pe care încerci să îl ții pe linia de plutire. Aici se poate regăsi în mare parte toată activitatea ta și toate informațiile necesare celor care vor să te descopere. De ce crezi că ar trebui să revină constant cititorii la „Cafeneaua interviurilor”?

A.R.: Postez pe Cafenea câte ceva, dar nu tot ce fac. Nu am timp. Eu mai am două site-uri pe care scriu/postez de vreo 12-13 ani. Acelea sunt primii mei copii. Ăsta, al treilea e mai încăpățânat, mai îndărătnic, mai nesociabil, mai neprietenos și nu înțeleg de ce, fiindcă eu am investit și investesc în el! Cafeneaua interviurilor a fost gândită cu un scop, unul cultural, bineînțeles, dar am o frecvență mică de audiență pe ea. Eu scriu, postez, anunț evenimente, dar lumea tot pe Facebook se duce! Acolo, la admirat căței și pisicuțe! Ori eu nu pot să mă scălâmb pe Cafenea, doar așa de amoru` laicurilor!

Îți mulțumim pentru timpul acordat, noi îți suntem alături. Îți urăm mult succes în tot ce faci!

A.R.: Mulțumesc și eu Roberto! Îți mulțumesc pentru tot! Își doresc succes în tot ceea ce întreprinzi! Faci și tu lucruri minunate, poate mai minunate decât ale mele! Să ai împliniri! Aaa, uitam: La mulți ani frumoși și rodnici BIBLIOCĂRȚI, la ceas aniversar! 5 ani nu-s de colea! La mulți ani binecuvântați! Să ne mai auzim și peste 5 ani, și peste încă 5 și… tot așa!

Cu mare drag!

„Clubul caricaturiştilor -Sorin Postolache”: Cuptorul cu lemne; Vernisaj Expoziţie de caricatură -azi: Ioniţă Nicolae din Ploieşti


anto interv IOnita NIc 1

Care nume să-l pomeneşti mai întâi? Al expozantului, al gazdei, al moderatorului (curatorul, cum îi place lui să spună), sau al vreunui invitat de seamă? Greu de decis, aşa că am să pornesc peripluu pomenind, mai întâi, numele unui caricaturist, anume Julian.

Nu l-am putut refuza chiar dacă afară e o căldură ce mă scoate din uz şi Eventu’ lui se suprapune, bine ha, peste un Event al meu programat în urmă cu două săptămâni. Cum să mă-mpart, eu fiind una?? Dar, hai c-om vedea! Domnul cu mila!

Şi, când ai bunăvoinţă şi Dumnezeu pune umărul, creându-ţi şanse optime. Aşa că am ajuns şi la „Clubul Caricaturiştilor -Sorin Postolache”.

Trec destul de des prin zonă, dar habar n-aveam că la Pizzeria aceasta numită Cuptorul cu Lemne (de pe str Pache Protopopescu, visavis de Colegiul Mihai Viteazul) au loc astfel de evenimente, nici că aici ar fi „Clubul caricaturiştilor -Sorin Postolache”.  Am aflat azi şi sunt surprinsă plăcut de ideea pe care caricaturistul Sorin Postolache -Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii Săi!- a avut-o, ideea ce este menţinută de 15 ani de amabilul domn Constantin Vlădăreanu, patronul Pizzeriei CUPTORUL cu LEMNE din str PacheProtopopescu. Faină locaţie şi, aş zice,  măiastru patron! Nu e deloc uşor să organizezi un aşa Event, cultural, de la care nu pică bani, ci, dimpotrivă, se chetuiesc, totul fiind din partea CASEI!! Şi, oricât ar fi de puţin, să zicem (o pizza, o halbă cu bere, o limonadă respectabilă, o cafea, o carafă cu vin, alune, sărăţele, etc; iată „cât de puţin!!” pentru fiecare dintre cei prezenţi la Event, şi nu cred c-am avut timp să observ chiar totul!!), tot mult este în condiţiile în care ştim şi noi care sunt azi costurile întreţinerii unui Local. Felicitări dlui Ctin Vlădăreanu! Am mâncat (şi eu) o Pizza grozavă. Păcat că n-am putut să mă desfăt şi cu berea rece care-mi făcea semne discrete din paharul aburind răcoare. Aveam treabă, aşa că…berea, pe altă dată!!

Mi-am clătit ochii cu desene (caricaturi) de foarte bună calitate, bine punctate situaţii din Societatea actuală, creaţia maestrului Ioniţă Nicolae, ale cărui lucrări pot fi văzute preţ de două luni de azi încolo în locaţia mai sus amintită.

În jurul orei 13,30 (ora aceasta,  extrem de neprielnică multora, ca şi mie, ziua în amiaza mare, pe un soare torid, azi, 12 iulie 2017!!; dar, se pare că ar fi o oră care aminteşte de plecarea la Domnul a iniţiatorului ideii de Expoziţie de Caricatură în acest spaţiu, dl Sorin Postolache, oră care este respectată cu sfinţenie), spaţiul ultraconfortabil al Pizeriei Cuptorul cu Lemne, din Pache Protopopescu,  a devenit ff aglomerat. Julien, curatorul Eventului a urat bun venit celor prezenţi şi a început desfăşurarea Eventului (voi posta filmul imedait ce va fi gata), cerând vorbitorilor să spună mult în cuvinte puţine, iar eu chiar am crezut că asta are să se-ntâmple. Dar cum s-o opreşti din vorbărit pe inegalabila actriţă Doina Ghiţescu?? La un moment dat, nici c-ai vrea să se oprească, pentru că este actriţa care se pliază oricărui moment şi..place! E unică, ce mai! Are nişte scheciuri debordante, şi apoi ea niciodată nu ratează să-i prezinte pe mai toţi cei prezenţi. Asta a făcut şi azi, dar a şi cântat, spre încântarea unor oaspeţi francezi. Bravo Doina! (voi exemplifica cu film, imediat ce va fi gata)

Aveam impresia că cei care creionează caricatură sunt oameni înfipţi, tupeişti. Ei bine, m-am convins că nu-i deloc aşa. Ioniţă Nicolae, comparativ cu VALOAREA lui în materie de arta caricaturii, mi s-a părut a fi un tip…cuminte! I-am luat un mic interviu. Mic de tot. Timpul nu ne permitea să ne-ntindem la vorbă. Urmăriţi-l aici:

Apoi am reuşit să-i adun la un loc şi pe Julien, curatorul Eventului, pe dl Ctin Vladăreanu, patronul Cuptorului cu Lemne, Pizzeria din str Pache Protopopescu unde-şi are locaţia Clubul Caricaturiştilor, şi unde a avut loc astăzi Vernisajul Expoziţiei de Caricatură, sub semnătura dlui Ioniţă Nicolae din Ploieşti, pe dl Ioniţă Nic şi pe invitatul lor special din Spania, Del Pino (caricaturist; sper ac nu l-am „botezat”) şi al traducătoarei, distinsa domniţă Ada Dăscălescu, şi să le smulg câte un cuvântel. Dacă v-aţi elucidat, e bn, dacă NU, pe data viitoare mă voi strădui ceva mai mult!

Vă îndemn să vizitaţi expoziţia de caricatură. Aveţi timp din belşug. Va ţine două luni încheiate!!

Vizionare plăcută!

Antoaneta Rădoi -fotorep/scriitor

 

Florin Barbu pentru a 3-a oară în greva foamei în speranţa că-şi va recupera copiii care i-au fost luaţi şi încredinţaţi unui cuplu gay in Anglia


anto 2 si florin abrbu

L-am găsit astăzi, 10 iulie 2017, la intrarea într-un părculeţ de pe strada Dionisie Lupu, în apropierea Ambasadei Angliei, abătut şi slăbit, aproape fără vlagă…

Ei bine, nu ştiu cu ce o fi greşit acest om, Florin Barbu,  în faţa legilor sociale şi chiar în faţa divinităţii ca să i se programeze o atare „plată”!!! Mie, personal, mi s-a părut un om cuminte ( şi intuiţia nu mă-nşeală!!, n-a făcut-o niciodată), îndurerat de soarta copiilor lui, pe care , spune, că nu i-a mai văzut de muult!!

Nu cred că e pe lumea asta ceva mai dureros decât să ţi se ia copiii de lângă tine!! Ba mai dur decât atât, lui Florin Barbu i se aplică o „DUBLĂ corecţie”, pentru un motiv prezumtiv. Şi asta i se întâmplă omului acestuia într-o tară ultra-democrată, Anglia!! Pe motiv de „rele tratamente”, Serviciul de Protecţie socială din Anglia, îl decade pe om din drepturile părinteşti şi-i dă copilaşii spre adopţie unui cuplu de gay…Mă ia capu’, dacă mă gândesc mai profund!! Cum, Doamne iartă-mă, să faci, tu legiutor englez, aşa ceva cu nişte persoane minore, care nici măcar nu sunt cetăţenii ţării tale!!!

Oameni buni, unde ne aflăm? Cumva pe Planeta maimuţelor?? În ABSURDISTAN??

Păi, să presupunem că Florin Barbu ar fi fost un părinte care ar fi meritat decăderea din drepturile părinteşti, pentru vreun oarecare motiv, constatat, să zicem, de Serviciul de Protecţie Socială din Anglia, dar nu trebuia, mai întâi, căutate rude în România cărora ar fi putut fi încredinţaţi copiii?? S-au eliminat aceste alternative, sau ele nu existau?? Cine a avut interesul să dea un asemenea verdict în cazul familiei Barbu?? Cum e posibil să nu se ţină cont în Înaltele Instanţe Judecătoreşti că acei copii aveau totuşi cetăţenie română?? Ce fac autorităţile române, îndrituite cu..Protecţia socială, în acest caz?? Dar, oameni buni, ce facem noi, românii, ca naţie, ca oameni?? Stăm cu mâinile în sân?? Eu zic că n-ar trebui să fim nepăsători faţă de durerea unui părinte, ca Florin Barbu, care este pentru a 3-a oară în greva foamei pentru că nu şi-a mai văzut copiii de 2 ani şi pentru că, efectiv, nu mai ştie nimic de ei!! Fraţi români, dacă stăm cu mâinile-n sân, mâine s-ar putea să fim oricare dintre noi în situaţia lui Florin Barbu! Haideţi, dară, să-i fim solidari! Nu să facem Greva Foamei, căci acestui Stat nu-i pasă de Greva noastră. Mai crapă unu’ de foame, mai scapă guvernu’ ăsta ipocrit de-un protestatar! Eu zic să ne solidarizăm altfel!!!…

Haideţi să-i fim alături! Haideţi să-l motivăm pe Şeful statului sau pe Guvernatorul României să ia atitudine şi să o ia urgent!! Să se facă demersuri la nivel diplomatic pentru recuperarea copiilor de la cuplul gay şi redaţi familiei lor sau rudelor apropiate sau..oricărei familii din România. Sunt sigură că mii de familii româneşti sunt gata să-i adopte pe micuţii Barbu cu mare drag şi copiii ar creşte într-un climat de pace, linişte, iubire!! Gândiţi-vă că sunt doi copii, unul de 6 ani şi unul de 9 ani. Nişte îngeraşi care au fost deposedaţi, abuziv aş zice, de părinţi şi de rudele apropiate şi încredinţaţi unui cuplu gay! V-aţi dori cumva, dragi români, aşa ceva pentru micuţul vostru?? Dacă nu, atunci haideţi să fim solidari demersului dlui Florin Barbu şi să stăm pe baricade până obţinem o dreaptă-socoteală a autorităţilor anglicane şi româneşti şi revenirea copilaşilor Diana şi Andi Barbu în familia lor! Sunt convinsă că bunicii lor sunt la fel de îndureraţi ca şi tatăl copiilor! 

Nu pot să nu mă întreb  şi întreb autorităţile ambelor ţări cât şi pe voi, dragi români: oameni buni,  oare ce o fi în inimioarele celor doi copilaşi care-s despărţiţi de tatăl şi de mama lor de atâta amar de vreme??

Vă învit să lăsaţi commentarii, păreri, oricare ar fi ele. Doar că vă rog să fiţi decenţi în exprimare, oricare vă va fi opinia! Mulţumesc!

Antoaneta Rădoi -scriitor/fotoreporter

În sfârşit, l-am prins pe criticul literar Aureliu Goci!!!…


L-am prins!!

anto si goci 333

Ieri, 22 iunie 2017; La Casa de Cultură Calderon, Bucureşti.

De 3 ani încheiaţi m-ameţeşte de cap, promiţându-mi că „ne vedem mâine” pentru un interviu!!! Şi, nu ştiu cu se făcea că…mâinele devenea poimâine şi tot aşa. Asta de pe la Gaudeamus 2014  (când i-am SMULS muuulte cuvinte, chiar prea…multe!! -nu că mie nu mi-a surâs ce-am cules!! 🙄 🙄 🙄 -,  …nepublicabile!!; deşi domnia sa le-a rostit, conştient fiind că le voi publica BRUT/necenzurat!!, dar..n-a sosit vremea!! Mai păstrăm şi noi ceva la sertăraşul cu..surprize!!) şi uite-acuş vine Gaudeamus 2017…

Ieri l-am prins la lansarea cărţii dlui Dan Tipuriţă: „Dreptul de a nu fi neuitaţi”, publicată la ed Betta, i-am pus microfonul în faţă şi..gata!! Se grăbea ff tare, spaţiul nu ne era DELOC prielnic, fâţâiala obişnuită de după lansarea unei cărţi, timpul acela când toată lumea vorbeşte şi nimeni n-ascultă, dar am zis, na’, că nu-l mai las să dispară. Domnia sa se tot codea că se grăbeşte, io că …nici că-mi pasă, doamna, soţia dumnealui, dna Gabriela Banu (o scriitoare si traducatoarea lui Paulo Coelho), care-l aştepta făcând semne disperate şi tot arătându-ne ecranul unui ceas imaginar!!, şi ..uite ce-a ieşit, aşa..a… la foc rapid!

Aureliu…Goci! Critic literar. Unul dintre GREII USR. Nu s-a lăsat GREU, nicidecum, pentru a-mi da un interviu, o face cu mare largheţe sufletească de fiecare dată, doar că timpul, şi pe dumnealui, la

fel cam ca pe noi toţi, îl ucidea…Aşadar NU FIŢI CÂRCOTAŞI! Vizualizaţi cu înţelegere…

Mulţam’ MAESTRE!