Archive for the ‘Deznadejdea’ Category

Cum ne tratăm de pandepidemia de… frică


Veștile din ultimele două săptămâni, de pe întreg mapamondul, sunt extrem de alarmante. Ne uităm la televizor și programele de știri nu mai contenesc cu veștile rele.  Știri îngrozitoare. În jurul nostru totul a devenit morbid. CONVIV 19 face ravagii, iar mai-marii lumii, întreaga lume științifică dă acum din umeri, neputincioasă. Ne uităm cu toții, neputincioși, disperați, căci vedem cum cad lângă noi semeni, loviți de această pandemie. Ne este, poate pentru prima oară în viață, cu-adevărat, frică. Cum ne tratăm de epidemia de frică, agravată de pandemia COVID 19? Să ”stăm acasă”, ni se spune. Ei, bine, ”stăm acasă”, dar… cum stăm?

Să încercăm, zic, să ”stăm acasă”, dar să nu stăm nepăsători, ci să stăm cu noi înșine în noi înșine. Să stăm cu Dumnezeu! Să stăm cu Sfinții Lui, cu Îngerii Lui și cu Maica Domnului!

Poate e timpul să ne facem o ANALIZĂ de VALOARE. Poate e timpul să stăm mai mult în rugăciune. Căci dacă nu vom sta acasă cu smerenie, dacă nu vom sta în rugăciune, dacă nu vom sta în smerenia cea bine-plăcută lui Dumnezeu, dacă nu vom sta în duhul de pocăință, dacă nu vom  căuta îndreptarea, dacă nu vom cere iertare celor cărora le-am greșit și nu îi vom ierta pe cei care ne-au greșit, cerând cu pocăință iertare lui Dumnezeu și cerând îndurarea Sa, nimic vom face, nimic vom obține stând izolați la domiciliu, stând, pur și simplu!!

S-avem grijă, așadar, să nu ne izolăm de semenii noștri, vremelnic, și să rămânem în uitarea de sine, de alții și de Dumnezeu! Să evităm contactul cu ceilalți, așa cum ne cer autoritățile și cum ne cere situația, nou creată de Conviv 19, ca să ne apărăm fizicul, dar să ni le apărăm și pe cele dinlăuntru ale noastre, să ne apărăm fărâma de Divin din noi, să ne apărăm Spiritul. Să-L hrănim. Să-L hrănim cu rugăciunea, să-L hrănim cu pocăința, să-L hrănim cu fiecare vibrație pozitivă. Să-l hrănim cu gânduri bune pentru cei aflați în sufeință!

Cineva spunea foarte frumos: ”Să-L invităm pe Domnul Hristos la noi, Lui să-I deschidem ușa”, ușa casei și pe cea a inimii. Ei, bine, ne izolăm de semeni, dar să-i păstrăm în gândurile nostre, în rugăciunile noastre, punându-i înaintea lui Dumnezeu! Să folosim răgazul acesta, penitența aceasta, dacă vreți, ca timp de cunoaștere a noastră, să-l folosim ca timp de pocăință și de iertare!

Trăim vremuri tulburi, și știut este că românul, când a dat de greu a pus-o de-o glumiță, a mai băut un păhărel, a mai cântat o doină. Oricât am fi noi un popor vesel și viteaz, bag, samă că acum nu mai e vreme de glumit! Fiindcă am fost introduși în ARENĂ. Ni s-a declarat RĂZBOI!! (După cum vedem cu toții, un război..nevăzut. Nu-l vedem pe inamic. Îii simțim doar boldul! Șimțim doar mirosul morții…). Acum suntem gladiatorii din vremea lui Spartacus, invitați în Arenă. Lupta este pe viață și pe moarte. Sau…, poate e LUPTA pentru CREDINȚĂ, ori e LUPTA cea MARE pentru cucerirea lui Hristos!! De care parte a baricadei ne dăm. Abandonăm din start războiul, lăsându-ne uciși de…invizibilul CONVIV 19. Abandonăm fără luptă acest război, ancorându-ne în deznădejde și lașitate? Ne lăsăm pradă disperării?? Îi deschidem brațele larg fricii?? Fugim?? Ne ascundem?? Ei bine, o putem face, dar…unde vom fugi de la mânia lui Dumnezeu?? Unde ne vom ascunde, așa fel încât El să nu știe locul??…

Oameni buni, să ne-aducem aminte de înaintașii noștri, dacii, care porneau la luptă, dar nu porneau oricum! Ci, mai întâi îți pregăteau armele?? Și, oameni buni, ce arme aveau ei atunci?? Niște biete unelte rudimentare, în timp ce dușmanii aveau cel mai măiastru armament. Dar dacii au ieșit biruitori de atâtea și atâtea ori în bătălii, încât l-au înspăimântat, în urmă cu multe veacuri, pe Împăratul Romei, cuceritorul multor popoare. Ne-o spun poeții acelei vremi. O spune Ovidiu, un roman. Și nu ne-o spune nouă, ci i-o spune imperatorului Augustus. Ce aveau străbunii noștri în comparatie cu ceea ce avem noi astăzi? Aveau multe, dar mai presus de orice, aveau…CREDINȚA! ÎL aveau pe Dumnezeu! Ei nu plecau la luptă înainte de a ține post. Nu plecau la luptă înainte de a se ruga. Și n-am  să mai dezvolt mai mult. Cu toții știm câte ceva, fiecare dintre noi știm din ce neam sănătos (la minte, la trup și la spirit), ne tragem! De aceea vă invit astăzi la o porție de spiritualitate! Să înlocuim teama de virus cu iubirea de frați, cu iubirea de Dumnezeu. Să ne-aducem aminte, măcar acum, în ceasul al 12-lea, că suntem…FII ai LUMINII! N-avem arme?? Ei bine, poate că e doar o părere. Eu spun că avem. Avem arma rugăciunii! Și e cea mai puternică armă! Să ne folosim de ea! Haideți, dar, să ne rugăm! Haideți să-L chemăm pe Hristos, căci El nea- spus: ”Cheamă-Mă în ajutorul tău și EU voi veni, și-ți voi ajuta ție, și tu mă vei proslăvi!” Vino, Doamne, Iisuse! Ajută-ne!

Sunt ape tulburi?? Am căzut în deznădejde, ba chiar în disperare? Ne-a cuprins frica?? Ei bine, poate că e vremea să ne-aducem aminte de Petru, când se afla în ape tulburi. Căci el, deznădăjduit fiind, văzând că se îneacă, și-a încercat totuși, măcar și un pic, puțina lui credință și a strigat: ”Iisuse, ajută-mă” Și Iisus l-a ajutat! Chiar dacă, mai întâi l-a certat, zicându-i: ”Puțin credinciosule…, de ce te îndoiești…” (am citat din memorie). Să-L chemăm și noi pe Hristos. S-avem credință. Să insităm să-L strigăm. Chiar dacă ne va certa, chiar dacă nu ne va întinde mâna Sa de la prima strigare, dacă vom insista, EL va veni și ne va salva! CREDE NUMAI, omule! Și Roagă-te! Amin.

Sfat: Să alergăm mai puțin la Marketuri după mâncare, fiindcă ”Nu doar cu pâine se va hrăni omul, ci cu tot CUVÂNTUL lui Dumnezeu!” (Cuvântul lui Dumnezeu este Hristos!!; Să ne hrănim cu EL, agățându-ne, măcar acum, în ceasul al 12-lea, de poala hainei LUI! Să strigăm precum a strigat Apostolul Petru, când era să se înece în valurile înspăimântătoare: DOAMNE, PIER, SCAPĂ-MĂ!!).

Viu este DOMNUL și Mântuitorul nostru, Iisus Hristos!

Vă propun să rostiți mai întâi rugăciunea Tatăl nostru, apoi, de câteva ori, la rând, Psalmul 50. (Vi-l atașez în facsimil; e un Psalm, un pic ”prelucrat” de mine; A. R.).

Mulțimim lui Dumnezeu pentru că ne cheamă, pentru că ne primește, pentru că răspunde rugăciunilor noastre, așa cum numai un TATĂ știe să răspundă fiilor LUI!! Amin.

 

 

 

Să ne fie de folos! Amin.

O altă nouă zi din viața și activitatea mea; în Magazin, 9 aug 2013…


 O altă nouă zi din viata și activitatea mea (9 aug 2013)
IMG_0135

 Zi de zi, trecînd pe sub Deal ( al Patriarhiei ), înspre servici, dimineața, îmi fac semnul crucii și-i strig din departare Sfintului Dimitrie rugîndu-l să aibă grijă și de mine, să mă pomenească înaintea Domnului, promițîndu-i că o să ajung într-o zi pe sus -în Deal-, să-l onorez cumva măcar cu o plecăciune… Dar fiindcă aproape în fiecare zi mă grăbesc și sînt în întîrziere, nu mai apuc, de prea multă vreme, să urc Dealul ca să-mi țin promisiunea…

  Astăzi am ajuns în zonă ceva mai devreme, așa că îmi mișc mergătorii la Sfîntuțul Dimitrie. Bucuroasă zburd, apoi, precum un mieluț, pe tăpșan în jos…

 Înarmată de acasă, cu vreun ceas de rugăciune și, mai apoi, de o închinăciune înaintea Sfîntului Dimitrie, ajung la servici, aproape convinsă că nimic nepotrivit nu-mi va tulbura liniștea zilei…

 La munca însă ajunsese de cu zori amica mea -care are cheia de la Biroul meu-, și trona la computer butonînd pe feisbuc, probabil. Pînă aici nimic rău… Ce-o fi cu ASTA de s-a trezit cu noaptea-n cap?!!, m-am întrebat și m-am mirat, totodată, fără să îndrăznesc să gîndesc cu voce tare. Nu de alta dar, ASTA-i Cruella 2. Dacă cumva i se pare ei cum că n-ai întîmpinat-o cum se cuvine, te încarci de ”Doamne ajuta!” cît ai zice: pește! Și-apoi nu te mai speli cu toată apa Dîmboviței. Drept pentru care „m-am scurs” pe lîngă ea, fără să-i întrerup peripluu feisbucian… Profit de ocazie că era foarte ADÎNCITĂ în ”lucru” și mă retrag într-un colțișor. Dar n-apuc să respir că îmi invadează habitatu’ niște cunoștinte. 

  Cobor în aprtea de jos a Magazinului și sporovăim despre una-alta, vro’ juma’ de ceas, după care „intrușii”pleacă. 

Nu mă instalez bine la Birou că vine un pictor să-mi prezinte niste lucrări. Nu vreau să „vizionez” nimic întrucît îi știu lucrările pe de rost. Dar omul insistă! Are nevoie de bani, drept pentru care îmi face capul arșice, insistînd. Îi spun că nu este cazul să mai despacheteze „lucrările” pentru că nu cumpăr  nimic. Dar el nu se lasă și vrea cu orice preț să-mi „salte” banii. Nu cumpăr nimic spre disperarea lui. Atunci mă roagă ca macăr să-i împrumut 20 lei. Scot 20 lei și-i dau. Instant, sare ca arsă amica mea, argumentîndu-mi că avem nevoie de bani (eu avînd față de ea o datorie financiară; împrumutasem de la ea niște bani pe care încă nu-i returnasem!!) și că o să dau faliment dacă mai fac „pomeni” și că..bla..bla..una-alta, cîte-n lună și-n stele… Îmi sar și mie, tot instant, capacele, pe ea. Nu-mi place cînd cineva se bagă în „ciorba” mea, fie ea bună sau rea… Și cînd fac ceva, fie că am făcut bun sau rău, e sctrict problema mea, și nu-mi place să-și dea cineva cu părerea, chiar dacă acel cineva îmi este foarte apropiat. Drept pentru care au avut loc un schimb de replici tăioase și cu…adresa EXACTĂ!! Dupa care, amica mea și-a luat picioarele la spinare și …s-a dus în treaba ei…. Nu putea să plece înainte de-ași vărsa sacul de venin?? Ooo, dar ce liniște se făcu!!, chiar dacă veninul persista… Slavă, Ție, Doamne! 

La nici 2 (douăăă!!!) minute, bagă capul pe ușă o ”rromulană” tînără  și întreabă: 

-Pot sa intru?
-Desigur!
-M-a trimis mama. Are un lanț de aur. Vrea să-l vîndă!
-Nu ma intereseaza! Te rog să pleci! Ai greșit adresa! Aici nu-i Amanet!…
-Bine! Bine!…dar…
– Măi, tu m-ai auzit??, Pleacă!! Du-te!!!..
Plecă ”rromulana” bombănind…. Nu că eu n-am bombănint, poate, chiar mai bombănit decît ea!!
Offf!!!… 
 Pictorul ce fusese mai înainte plecase, dar lasase în urma sa o dîră, un miros indefinit, ca acela din casele cu bolnavi de TBC. Un gînd mă duce chiar înspre acolo. Omul acesta este subțirel ca un fir de ața. Un fel de omulețul lui Gopo. Parcă nici n-ar avea intestine. Pielea și osul de el.  Deși-mi pare rău, nu prea pot face mare lucru  pentru el. Are talanți nenumarăți, însă situația lui materială nu-i permite să facă lucrări vandabile. Dar nici voință deplină de a face lucru bun, nu prea avea…Personal, i-am achizitionat o multime de lucrări, încercind să-l ajut. Lucrări pe care le voi bea cu apă ne-ncepută, dat fiind faptul că nu-s făcute cum trebuie. 
 Nu stiu ce face omul ăsta cu banii, poate-i bea, poate are casa mare…Tot ce știu este că niciodată el  nu are bani, și..oricit de mulți i-ai da, el a doua zi nu mai are niciun ban. Plus că nici nu-și manageriază situația, starea lui de pictor, cum trebuie. Cînd încasează un ban, nu se îngrijește să meargă sa-și cumpere culori, pensule, lemne, pînze etc..etc..lucruri fără de care un pictor nu poate exista… în fine..a plecat…să-si incerce în altă parte norocul…Poate găseste „alți fraieri”, mai deschiși la mîzgălelile lui… Are talanți cu nemiluita, doar ca… asta e! Dă rasoleală… Nu știu ce să mai zic..Soarta?!!!
 Pleacă pictorul, pleacă amica mea, pleacă ”rromulana”… respir ușurată…AȘ!!!
În trecere, bagă capul pe ușa Magazinului, un tînar care-și caută de lucru. Frumușel, prezentabil, ager la mine și bun-simț. Schimbăm cîteva cuvinte. Îmi zice că s-a mutat de la ruda mamei sale, întrucît aceasta nu-l mai putea ține. Deh`, vremurile-s grele… El a găsit de lucru în Anglia și așteaptă să procure bani de drum… Domnul să-i ajute! Îi înmînez o banana. E singurul aliment pe care-l am la îndemină. Îl ia timid. Sigur îi este foame…Mănîncă banana, mulțumește timid și  pleacă…
Toate acestea îmi lasă un gust amar… Nu pot face nimic pentru nimeni. Personal, nu mai pot face mare lucru nici măcar pentru mine. Ce vremuri trăim??!!!…
Vînzările în Magazin sînt zero. De-abia ce mai încropesc, cu chiu-cu vai, să achit chiria Magazinului. Proprietarul spațiului nu vrea să dea la pace, nicicum. Nu vrea, nici in ruptul capului să lase niciun șfanț de la el…Asta e! Iar clientelă ioc! Plus BORu-n capu’ meu cu MONOPOLU’ lor imbecil…care-mi trimit GARDĂ după GARDĂ după..GARDĂ! Financiară!!! Economia de piață… Semenii care..te-ar și ucide pentru a-și asigura loruși supremația (oh, de cîtă iubire -de semeni, și mai ales, de ”tătici” m-am bucurat!!!, vreme de vreo 3 ani!!!; vedeți asat în Cartae mea: ”Prigonitorilor mei din Sinod, cu dargoste!!, apărută în 2014; nevoia s-arăta s-o scriu…)!!!…
Întreg cvartalul de Magazinașe de pe străduța asta -Șerban-vodă-, de-abia se mai ține pe picioare. Toți sîntem în pragul disperarii… (2013) Nimeni nu mai cumpără nimic, în afar’ de de-ale burții… Toți care-mi intra în Magazin vor să le dai, dacă s-ar putea, de pomană…Nu știm unde se va ajunge, dar…nu se întrevede nimic pozitiv…
………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
 Şi..s-a făcut că, „de bună voie şi nesilită de nimeni”, am încheiat „afacerea”, în oct 2013… Am desființat Magazinul. Graţie „iubirii de semeni revărsată, ”cu generozitate”, asupra mea, din..Deal! În cascadă!!! Doamne, voiam să-Ți zic și să TE rog să le răsplăteşti lor după „dragostea” ce-mi poartă, dar mă-ntorc și zic precum  a zis Domnul Hristos cînd era pe cruce: Tată, iartă-le lor, că…poate nu știu ce fac!!!
(duminică 11 mai 2014)
Antoaneta Rădoi -de la Vrancea
 PS: Și s-a făcut că, mai tîrziu, după un timp de mare restriște și mare ZDROABĂ, am scris și am publicat o..CARTE! ( despre asta; dec 2014) Și, mai apoi..încă una și încă una și..tot așa!!

Dez(s)nădejdea…


  Ca oricarui om, mi s-a-ntîmplat,  -şi mie- destul de des, să cad în deznădejde. Şi-mi vine-n minte-acum, acel motto, atribuit lui Magellan: „ca mulţi dintre semenii mei, şi eu am fost la strîmtoare!”…
..

  Mulţi dintre cei care mă cunosc ar putea zice: păi, unde ţi-e credinţa? Acelora le-aş putea răspunde că nu, nu am ajuns  -încă!!-  la măsurile la care să pot fi biruitoare prin credinţă! Nicidecum! 

  Desigur că-mi fac mustrare pentru puţina mea credinţă, dar mă consolez, ducîndu-mă, cu gîndul la Apostolii Domnului Hristos, care, zi de zi trăiau, fizic!!, în prezenta Lui. Ştiau cine este EL. Cunoşteau, cuvînt cu cuvînt, ceea ce avea sa urmeze. Le spusese Însuşi Hristos! Aşadar cunoşteau! 

Ştiau ca Învaţătorul va fi Crucificat şi Îngropat. 
Ştiau că Acesta: VA MURI!  Ştiau şi că Domnul Hristos: Va INVIA ( a 3-a zi )! Şi totuşi…S-au indoit! 

Şi Apostolii nu erau oricine.  Ci erau cei care ştiau! Pentru că fuseseră informaţi. 

De Insuşi Hristos, Domnul şi Învăţătorul lor. Cel alături de care se aflau permanent…

…Citind şi recitind scrierile Sfintei Scripturi, ca un profan ce sînt, om limitat şi superficial – eu, Antoaneta, un munte de superficialitate!!!, şi de prostie crasa, uneori-, aprofundînd și socotind după socotința mea, mă bate gîndul că Iisus Însuşi a şovăit. Doar un pic!  Dar..a şovăit! Zic.

Cum altfel să traduc cuvintele Mîntuitorului, cînd se ruga Tatălui, în gradina Ghetsimani astfel: „Tată, dacă este cu putinţă, deşartă paharul acesta!” sau ”Ia de la mine paharul acesta!” …( citez din memorie ). 
Un foarte scurt moment de ezitare. Nu neapărat un refuz, dar…

Aşa am simţit eu, omul limitat şi superficial, din acele cuvinte ale Mîntuitorului. Un moment, un foarte scurt moment de ezitare, de deznădejde i-aş zice, după care, Domnul Hristos încrezîndu-se în Tatăl  şi înţelegîndu-şi, totodată, misiunea pe care o avea de îndeplinit pe pămînt, şi-a revenit, şi a spus: „Facă-se voia TA!”…
..Apostolii, şi ei, au fost adînc zdruncinaţi în credinţa lor. Și nu o dată, însă cea mai evidenta zdruncinare a credinței lor a fost…Actul Răstignirii lui Iisus!

ACTUL RĂSTIGNIRII desfășurat atît de autentic de crud, aproape i-a convins, determinîndu-i să creadă că „Spîzuratul ” nu v-a mai Învia  -aşa cum ştiau ei de la Hristos-. Căci, după gîndirea umană, limitată, după cum vedeau ei ca se desfășurau și decurgeau lucrurile , ÎNVIEREA, nu ar mai fi fost cu putinţă. Ei, Apostolii, bulversaţi de evenimente, „au uitat” , pe moment – şi chiar mai mult decît pentru moment- că : „Ceea ce nu este putinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu!” Erau derutaţi. Înspăimintaţi, chiar. Au deznădăjduit și înă rău de tot! Zic. Să nu uităm, că au fugit și s-au răspîndit care încotro. Şi să ne amintim, chiar de lepădarea – cea de 3 ori!!- a lui Petru! Apostolii erau …oameni!

Găsim pe parcursul lecturării și aprofundării Scripturii, multe versete din care rezultă îndoiala Ucenicilor lui Hristos!…

 În viaţa mea, mi-a fost dat, în mai multe rînduri -mult prea multe rînduri!!!- să cunosc nefericirea (deznădejdea), în diversele ei forme ( imi vine să zic: stiluri ). Acum reflectind mai adînc la situaţiile respective, în care-am trăit din plin nefericirea, cred că aceasta a fost posibilă şi pentru că, poate, în anumite împrejurări, mi-am făurit o REALITATE din care LOGICA lucrurilor, chiar acea elementară logică umană, a fost scoasă afară  -pentru o vreme-, ceea ce a dat naştere, mai apoi, fructului amar al…DEZNĂDEJDII. Şi nu numai că am gustat deznădejdea, aşa un pic, de suprafață. Nu! Ci am mîncat din destul, întregul FRUCT, să mă satur…

Și-am mîncat, și-am tot mîncat și mîncam!!… Și mîncînd încercam, INUTIL, să-mi ţin ochii neumeziţi de lacrimi. Căci mă aruncasem în apa adîncă, învolburată, fără ca mai înainte să fi învăţat să înot! Și neînvățînd să înot era firesc că mă voi îneca. Doar că mi-am dat seama de acest lucru…cam tîrziu. Din pricina FRUCTULUI, care mi se păruse dulce și rumen, nu  observasem furtuna care se apropia cu nori negri și grei și..m-a luat VALUL!!, dar…
…în apa tulbure, învolburată, care mă învăluia luptîndu-se să mă afunde, am găsit, într-un final, puterea şi curajul de a striga la Dumnezeu ( ca şi Petru, de altfel! ). Crezînd numai pe jumatate, ori pe sfert, sau chiar mai puţin, aproape deloc, dar atît încît, DEZNĂDEJDEA, NECREDINŢA,  substituindu-se CREDINŢEI -atîta cîtă a fost-, să  reuşesc a mă încredinţa lui Dumnezeu, rugîndu-mă!..
Nu mi-a fost uşor….     

Sînt o persoană căreia nu i-a fost şi nu-i este ruşine să se roage. Poate că şi de aceea, Dumnezeu în mărinimia Sa m-a ascultat și m-a miluit!

Şi chiar dacă mi-a mai şi tras ( la greu) bîte -de beisbol!! -nu niscai nuieluşe-acolo!!!-, pentru că nu-mi învăţam lecţia pe care mi-o dădea de învăţat ( deşi, nu-s un elev tocmai „neputincios” -dar, poate că tocmai de aceea și are asteptari de la mine!!!- ), totuşi, nu m-a lăsat de izbelişte. Şi tocmai cînd credeam că mă afund, mi-a întins Mîna SA ( ca lui Petru! )!…

Învăţînd să înot, experimentînd ( făcînd la început pluta pe spate; sau înotul cîineşte!!!), am înţeles -în sfîrşit-  că trecerea prin viaţă, cu nepăsare, este de la ..DIAVOL! Creştinul trebuie să fie mereu ATENT!  Tot omul trebuie să fie atent! În fond, tot ceea ce ni se întîmplă, RĂU, ni se întîmplă pentru simplul motiv că: NU SÎNTEM ATENŢI! Iar eu, NU FUSESEM …ATENTĂ!!

Revenind al Iisus și la Ucenicii Lui din vremea cînd Domnul umbla cu ei pe Cale, mă duc cu gîndul la
Ilie şi Cleopa, care în drumul lor spre Emaus, n-au fost atenţi! Erau ei, dar nu erau suficient de atenţi. Au simțit ei ceva cînd li s-a alăturat Hristos pe cale, însă nu înţelegeau. Din pricina neluării-aminte! Nu înţelegeau ceea ce mulţi dintre noi, nu înţelegem. Eu însămi nu înţeleg, de multe ori, sau uit că: DUMNEZEU ESTE PREZENT! Și cad! Cad și deznădăjduiesc! Dar ce deznădejde!!! Și cît de deS!! Atît de des încît am numit-o deS(Z)nădejde… Am momente cînd îmi zic: Da, Dumnezeu Și-a uitat de mine!! Ei bine, NU! Dumnezeu nu uită de noi! Noi de EL, Da, dar EL de noi, NU. Niciodată! Este lînga noi, este cu noi! …Important este ca, chiar în deznădejde aflîndu-ne noi, la un moment dat -sau..mai mereu (cum e cazul meu!!!)-, să nu ezităm, totuși, să-L strigăm pe Dumnezeu! Şi…
………cu siguratnţă: 
                                 VA VENI!

de Antoaneta Rădoi

molitva_kor01