Archive for the ‘Citate celebre’ Category

La steaua…


Cert este că Eminescu ar fi compus La steaua pornind de la motivul „vieţii fără noroc”, aşa cum reiese şi din unele versuri din varianta transcrisă de el în Albumul Ririei: „Astfel şi tu peste trecut / Răsai duioasă foarte / Ca steaua dulce de văzut / La dânsa de departe // Oricâte par să se fi şters / Oricâte se mai curmă / Nimic din ce-i în Univers / Nu piere fără urmă // Şi dacă nu mai e la loc / Şi nu ne mai răsfaţă / O raz-a stinsului noroc / Mă urmăreşte-n viaţă”. (s.n.).
Paralel, regăsim însă, dominantă, tema stelei stinse, a cărei lumină călătoreşte prin univers, idee prezentă şi într-un editorial, publicat de Eminescu în gazeta Timpul, din 9 decembrie 1882: „Precum lumina mor stele ce s-au stins demult, călătoreşte încă în Univers, încă raza ajunge ochiului nostru într-un timp în care steaua ce a revărsat-o nu mai există, astfel din zarea trecutului mai ajunge o rază de glorie la noi, pe când cauza acelei străluciri, tăria sufletească, credinţa, abnegaţiunea sunt degeaba . . . (Opere, XII, p. 237). Şi parcă pentru a accentua că această temă nu este întâmplătoare, poetul revine şi anul următor, cu un editorial cu conţinut similar, referindu-se, de data aceasta, concret, la epoca lui Ştefan cel Mare: „Tu, ale cărui raze ajung până la noi, ca şi acelea ale unui soare care s-a stins demult, dar a cărui lumină călătoreşte încă mii de ani prin univers, tu care, însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire . . . s-asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr . . . ” (Opere, XIII, p. 317).
Semnificativ, observă în mod judicios Dan Toma Dulciu, poetul asociază tema luminii călătoare prin univers, cu o altfel de lumină, venită de data aceasta dintr-o zonă ezoterică şi discretă. Tema lirică a luminii stelei ce-a murit se regăseşte, aşadar, alegoric în variantele poeziei, fiind filtrată şi concentrată definitiv de Titu Maiorescu în volumul Poesii. În aceste condiţii, ipoteza că Eminescu ar fi un precursor al fizicii şi astrofizicii moderne, merită reformulată. Cercetătorul D.T. Dulciu indică şi sursa informaţiei eminesciene: Index librorum prohibitorum, citată de Larousse în Dictionaire universel du XIX-eme siecle, unde se spune: „Une etoile peut donc s’etiendre et disparaitre totalment ajourd’hui, et pendant 2700 ans les hommes continuerount à la voir . . . ”
Văzută din această perspectivă, poema La steaua ar putea fi şi un document compus din semne, termeni şi cuvinte ezoterice, presărate cu meşteşug de poet de-a lungul textului. „Ea demonstrează, susţine D.T. Dulciu, că Eminescu era un erudit cunoscător al mesajelor secrete (O interpretare hermeneutică, op.cit., p. 124). Cum limbajul poetic este suficient de ambiguu şi de generos în a îngloba idei externe temei principale, ipoteza cercetătorului vienez nu este lipsită de temei. Cert este că, iluminată sau nu, varianta din volumul îngrijit de T. Maiorescu rămâne, cu siguranţă, cea mai concentrată şi mai încărcată de semnificaţii.
Cine vrea să citească, printre rânduri, „semne şi minuni” poate s-o facă. Cine vrea să înveţe fizica „pe versuri”, la fel. Cu totul, La steaua îşi păstrează, în armonia aliteraţiilor, misterul intact: „Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie / Era pe când nu s-a zărit / Azi o vedem, şi nu e . . .

Reclame

Din ponticele netrimise ale lui Ovidiu


„Ovidiu a scris şi o operă în limba populaţiei locale (geţi, sciţi),care ar fi fost de mare importanţă pentru filologia limbii române, dar care, din păcate, s-a pierdut…”
– wilkipedia –

Eu te salut, Tiberius, c-un gând şi c-o scrisoare,
uitate de speranţă la Pontul Euxin,
salut lumina Romei, ce pâlpâie şi moare
în ochii-aproape orbi de lacrimi şi de chin.

Sunt obosit, auguste, să-ţi tot cer îndurare,
rănile din genunchi-mi, ajuns-au pân-la os,
indiferenţa Romei, da, încă mă mai doare,
dar Dacia mă-nvaţă acum, să mor frumos.

M-aţi alungat, laconic, pe-un urgisit tărâm,
(Bătrân sunt eu, sau iernile aici sunt prea lungi şi prea reci?)
în ţara oamenilor-lupi, mereu o să rămân,
un lup devin şi eu, însingurat, pe veci.

Spuneţi că geto-dacii-s needucaţi, barbari,
ciudaţi şi cruzi, şi-aruncă războinicii în suliţi,
dar de-aţi cunoaşte bine acest popor, măcar
pe sfert, aţi ştii că singuri vă minţiţi.

Ei nu au un Apollo, un Jupiter, un Marte,
la care să se-nchine pe rând, în ceasul greu
şi nu clădesc altare peste credinţe sparte,                                                                                       Cel Bun şi Drept, Zamolxis, le este unic zeu,

dar pentru ei, credinţa-i piatră de temelie,
nu-şi aleg panteonul după vreun interes,
fericiţi îşi dau viaţa, Zamolxis îi învie
mai buni şi mai puternici, după ce i-a ales.

Tot mai visezi armate, să dea pe-aici o raită?
Pierdute-s prin hăţişuri neamuri întregi de sciţi!
N-au putut ei s-o prade, că Dacia-i o haită
şi dacii sunt ca lupii de bravi şi de uniţi.

Nu-ţi încerca, Tiberius, şansa cu daco-geţii,
pluteşte mai departe-n seninul tău Capri,
Dacia-i o cetate, Carpaţii-i sunt pereţii,
cei ce intrară-n dânsa, nu mai ieşiră vii.

Sunt exilat pe drept, sau sunt trimis iscoadă?
…sunt cam greu geto-dacii de prins, de încolţit…
că Dacia-i de aur, o ştie lumea toată,
s-o vândă, v-aşteptaţi, de la un surghiunit?

Pândeşti cu ochi de-acvilă, Tiberius, ţara lor,
vrei să-ţi măreşti imperiul, vrei să le fii destin,
aştepţi ultima veste…am scris-o-n limba lor,
vino şi ţi-o ia singur, din Pontul Euxin.

ssstttt

„Dă mai departe! Ştiu că tu ai prieteni mulţi”.


Primesc un mail. Două fraze scurte cam ca pumnii dintr-o partidă de box cu sportivi number one: „Dă mai departe! Ştiu că tu ai prieteni mulţi!”

Mailul avea un ataşament. Nu l-am deschis, nu l-am citit! Ci..l-am dat mai departe. Doar că cele două fraze scurte -cu text aproape onomatopeic (apropos: mă ucid „dialogurile” onomatopeice)- ale celui care-mi trimisese mailul m-a lovit, pur şi simplu ca un bumerang, despicîndu-mi inima-n două. Dat fiind faptul că cel care-mi trimisese mailul era un cunoscut al meu ( deci nu o persoană străină ), nu m-am putut abţine să nu-i dau un replay. Iată-l: Prietenii mei? Vorba lui Vadim Tudor, care spusese odată un citat care mi-a plăcut maxim: „Nişte duşmani deghizaţi!” Cu amendamentul că, „prietenii mei” sînt muuulţi, poartă veşminte preoţeşti şi au mitre puse peste ceea ce ei spun că ar fi…cap! Şi culmea se numesc..creştini! Cei mai ceimai dintre creştini! Ortodocşi adică! Şi-mi poartă o dragoste!!!….

Hahaha..viaţa-mi joacă feste


sul