Archive for the ‘Antoaneta Rădoi in Antologii’ Category

Antoaneta Rădoi -de la Vrancea în Antologia „Amintiri din Secolul XX”, Starpress 2018


20 febr 2018. Mi-a sosit proaspătă, caldă, de la Editură, verde ca iarba şi ca VIAŢA, Antologia „Aminiri din secolul XX”.

Nu particip, de regulă în Antologii. Am eu nebunia mea şi criteriile mele după care imi asimilez valorile. Sunt cârcotaşă fin fire şi găsesc ceva de cârcoteală în orice lucru făcut de altcineva. Se-nţelege, afar’ de cel făcut de mine!! În fine, am acceptat să public doar in Antologiile Starpress. Nu stiu ce m-a împins intr-acolo, dar am constatat că acolo, al Starpress, se fac lucruri bune, care-s pe lungimea mea de undă. Prin urmare, iată-mă-s! Vin în faţa publicului cititor cu…”Amintirile mele, frumoasele mele amintiri”, din care vă arăt aici, şi vouă, cititorilor mei FIDEA!!, doar un facsimil din tot!!

Bucurati-vă şi vă veseliţi de viaţa ce vi s-a dat!!

Semnat: Antoaneta Rădoi -de la Vrancea

Iata si textul:

Amintirile mele, frumoasele mele amintiri…

Ei bine, am prins câţiva  ani buni din secolul XX, din anii denumiţi „epoca de aur”, epoca multdetestatului, celui catalogat drept despot, Ceauşescu, zis Ceaşcă. Înainte de ultimul an al domniei lui eu am intrat la Arte. Am absolvit după… Dar pentru că intrasem, având legitimaţie, puteam deja expune la Fondul Plastic. Minunăţii ieşiseră din mâinile mele şi din creieraşul meu cu mult timp înainte, dar nu aveam dreptul să expun, fiindcă…n-aveam diplomă, n-aveam statut de artist. Intrarea mea la Arte,  a făcut ca eu, imediat după primul trimestru al anului, graţie profesoarei mele, dna Doroteea Botez, (care aprecia foarte mult tot ce ieşea din mâinile mele; îi mulţumesc acum, pe această cale!), să fiu imediat admisă printre…expozanţii Fondului Plastic. De asemeni, eram printre cei care puteau participa la parade de modă cu piese vestimentare. Am beneficiat din plin de oportunitate. Nu pentru că asta-mi doream negreşit, ci pentru că profesoara mea nu admitea ca eu să nu fiu prezentă la evenimente. Se mândrea cu mine, (care făceam imprimerie textilă, chestiune stăpânită de foarte puţini atunci; cine mai era ca mine!! Eram number one!!…), şi cu un coleg care confecţiona din piele absolut orice. Executam piese UNICAT, care se vindeau la preţ foarte bun. Eu avem avantajul că deţineam o sursă de vopsele speciale aduse din afara ţării, nu rămâneam niciodată fără, iar obiectele confecţionate şi imprimate cu aceste vopsele erau la foarte mare căutare. Succesul în vânzări îmi era asigurat! Puterea de muncă nu-mi lipsea! Lucram non-stop. Expuneam. Vindeam. Veneau banii!! Nu-i număram niciodată. Niciodată nu ştiam câţi bani am! Acum ştiu, fiindcă arar rătăceaşte câte-o bancnotă mai consistentă prin buzunarul meu!!!…dar nu staţionează prea mult că se topeşte instant…

Aveam  atunci două surse care-mi asigurau aducerea vopselelor necesare imprimării din Germania. O vopsea specială: gonflabilă, fluorescentă, fosforescentă, lucru greu de achiziţionat. Dar şi tehnica, dacă nu o stăpâneai, apoi risipeai bunătate de vopsea, care avea preţuri foarte mari, dar care mirosea…apetisant, avea consitenţa smântânei şi arăta precum o cremă delicioasă, de mai că-ţi venea s-o pui pe pâine s-o mănânci, nu pe bucata de pânză!!

Arhicunoscuţi pe atunci, băieţii formaţiei „Roşu şi Negru” şi, mai târziu, cei de la „Holograf”, aveau ieşiri periodice în afară. Concertau în Germania! Eu, împreună cu un amic, Florin Vasile, le confecţionam vestimentaţia, pe care scriam ROŞU şi NEGRU şi/sau HOLOGRAF. Nu le luam bani pentru vestimentaţie, ci preferam să facem cu ei barter, adică, să aducă la schimb, la întoarcerea în ţară, vopselele de care noi aveam nevoie. Când plecau afară, piteau băieţii în tobe şi în bagaje, treninguri imprimate, confecţionate special şi imprimate cu ce voiau ei, luau multe şi le vindeau, şi, în compensaţie, noi ne alegeam cu materia primă, vopseaua specială de care aveam nevoie!! Ei erau mulţumiţi, noi, de asemenea. Vopseaua  ne aducea înmiit venituri. Pot zice, fără teama de a greşi, că în Bucureşti deţineam monopolul acestui bisnis, la acea vreme! Se mai iviseră pe ici-pe colo câte unii, dar…erau slăbuţi. Munca mea era istovitoare, însă beneficiile materiale obţinute din vânzarea produselor îmi aducea satisfacţii infinite. Îmi puteam permite orice lux mi-aş fi dorit. Pentru că timpul nu-mi mai ajungea pentru gospodărie, luam masa, zilnic, la restaurantul Grand Hotel du Bulevard, Capşa sau Capitol. Când n-aveam timp să merg la restaurant, veneau ospătarii acasă cu mâncarea pe tavă!! Atunci am avut, câţiva ani buni, şofer la scară, cum se zice, şi mi-am permis vacanţe de neuitat!! Eu eram maestra şi aveam…discipoli. 5-6 studenţi, foarte îndemânatici, au beneficiat de lecţii de la mine, şi unul a ajuns chiar, cu banii obţinuţi de pe imprimerie, să-şi cumpere în `91 un hotel la mare!! Nu m-a mai cunoscut când a devenit patron de hotel!!!…

Eu aveam atunci mulţi bani, proveniţi din două surse: serviciul şi…Fondul Plastic. Într-un an mi-a venit ideea să-i cer Boss-ului concediu prelungit şi să plec la mare. Mi-am pus calabalâcul, (ce consta în zeci de şabloane, raclete, vopsele, şablonăraie, dar şi câinele şi bărbatul din dotare), şi…pe-aci ţi-e drumul…cu escală la Feteşti, de unde am luat 3 kile de icre negre. Costau o avere, dar eu le luam gratis. Soţului meu îi plăceau la nebunie, eu nu le puteam suferi, nu puneam gura pe ele, de m-ai fi omorât, dar el mânca cu…lingura, ca ghiolbanu’, deşi era fiu de oameni rasaţi!! Ce stomac avea, nu mă întrebaţi!! Plus că mai aveam nişte amici la Craiova, nişte descendenţi ai pictorului Medrea, care erau topiţi după icrele negre. Ştiau ei că am eu o sursă şi nu pregetau să se miorlăie să le fac rost!! Le făceam, că nu mă costa!! Printr-o întâmplare fericită, ajunsesem să lucrez la Centrocoop, „secretar 2”, la Cabinetul ministrului Paul Niculescu-Mizil. Deci „achiziţiile” erau pe mâna mea, cum s-ar zice. Un telefon şi gata comanda!! Televizorul color, frigiderul, Dacia, Aro-ul, sturionii, icrele negre, salamul de Sibiu, pantofii Otter şi Leonardo, din piele, toate erau prohibite la acea vreme, dar la ministerul condus de Mizil erau la îndemână, deci şi la îndemâna mea! Şi nu pregetam să profit de oportunitate!

Am plecat la mare, aşa într-o doară. Îi spusesem Boss-ului c-aş vrea să mă delege pe litoral. Se făceau nişte controale la unităţile comerciale, deci nu conta cine-i inspecta!! Puteam fi eu ...inspectorul de serviciu! Atâta lucru ştiam şi eu, să deosebesc un aliment alterat de unul proaspăt sau să apreciez gramajul unui sandviş ori a unei clătite!! Zis şi făcut. Mi-am făcut delegaţia, a fost aprobată şi semnată, că doar eu băgam lucrările în mapa Boss-ului!!

–Ai nevoie de ceva special?, m-a-ntrebat dl ministru (O bunătate întruchipată!; Am auzit că nu mai trăieşte. Dumnezeu să-l aşeze de-a dreapta Sa! O minune de om. În minister niciun angajat nu era discriminat. Ne trata pe toţi, inclusiv pe portar şi pe femeia de serviciu, ca pe egalii lui! De era careva necăjit, dacă auzea că un angajat are un necaz oarecare, îl chema la cabinet şi-i oferea ajutorul şi-i oferea bani. Tot ce avea dumnealui la masa de Paşte şi/sau de Crăciun -şi-n toată vremea- aveam şi noi, angajaţii. Nimic nu ne lipsea! Acu-mi lipseşte torul!! 2018…)

–Da. Cazare pentru 6-7 persoane (noi şi amicii din Craiova, se-nţelege!!) şi…păpica aferentă gurilor!

–Telefonează la „omoloaga” (dacă unii de la USR folosesc „secretară generală -aşa cum vă arătam dăunăzi într-un articol pe-aci-, eu de ce n-aş folosi „omoloagă”??) ta de la turism şi spune-i ce doreşti. Alimentele şi tot ce ai nevoie, sucuri, vinuri, ape minerale, vermuturi, mezelăraie, fructe exotice etc, îţi vor fi trimise sptămânal de la Casa de Comenzi!, spuse Boss-ul şi-mi dădu „dezlegare” pe vară…

Super-ofertă!! Să trăiască Şefu’!!… Telefonasem secretarei de la turism şi-i spusesem să rezerve pentru o delegaţie pe vară, două vile în staţiunea Venus. Erau nişte vile de protocol acolo. Confort sporit, parcare asigurată, body-garzii lui nea Ceaşcă în dispozitiv. Trai neneacă…

După ce ne-am cazat, ne-am pus pe lucru. Ne-am luat loc de vânzare în Costineşti, Legitimaţia de artist plastic îmi permitea. Am angajat studenţi cu ziua, ca să stea la vânzare, să care marfa, să alea-alea. Angajasem şi doi şoferi. Unul să conducă maşina mea, când eu eram prea obosită de la prea multă muncă, şi altul să conducă maşina angajaţilor, să ducă marfa unde era nevoie etc. Imprimam tricouri (de bumbac, chinezeşti!!), cu sigla: Coca-Cola, Lacoste, Dunlop, Ray-Ban, Adidas etc. Trei cm de imprimerie/trei secunde, un pumn de bani câştig. Şi numa’ ce-apăream cu marfa-n zonă, că se vindea precum pâinea caldă. Apoi m-au asaltat mandatarii, nişte ţigani (aud c-acum le zice rromulani!! tii…) din Roşiori. Trei fraţi, care deţineau monopulul Costineştiului. Studenţimea, câtă frunză şi iarbă, avidă după tricouri cool (care-i făceau vizibili în discotecă!!)! Am bătut palma cu cei trei fraţi pentru marfă angro. Mi-am retras studenţii de la tarabe. Aşa fusese înţelegerea mea cu cei trei mandatari. Am avut contract cu ei 3 ani la rând, până a venit Revoluţia. Stabilisem: ei îmi cumpără toată marfa, eu mă retrag din piaţă. Zis şi făcut! Am retras studenţii de la tarabă, dar i-am băgat, în schimb, la Solar. Full de aşi!! Nu puteam face tricouri cât puteam vinde!! Mi-am angajat studenţi, i-am învăţat repede procedeul de lucru şi…dă-i bătaie! Banii curgeau în valuri!! (Din ce încasam vărsam la Fondul Plastic săptămânal un procent.) Cei trei fraţi erau la concurenţă şi-mi promiteau să mă şi cadorisească dacă i-aş fi dat unuia marfă mai multă decât altuia! I-am ţinut în frâu, zicându-le că nu e corect şi că-şi primeşte fiecare câte 300 de tricouri pe zi, că doar sunt farţi!! S-au împăcat cu gândul, că n-au avut încotro! Trebuia să m-asigur că am timp să-mi fac şi eu bisnisu’ meu! Trebuia să am timp pentru marfa mea, pe care o aşteptau studenţii ca pe o pâine caldă. Unii veniseră la mare huseni, deci aveau nevoie de bani. Eu şi Solarul eram pentru ei o sursă inepuizabilă. Veniseră la mare în chiloţi şi tricou, cu cortul, ba unii nu aveau nici bani de dormit în Camping, iar acum ajunseseră să petreacă precum  nababii. Seara mergeau în discotecă, îşi permiteau luxul de a mânca bine, la restaurant, nu la târâie-tava, şi să-şi plătească o cazare decentă. Nu mai stăteau la cort, cum avuseseră de gând la venirea pe litoral, ci…la hotel. Apoi toamna, când se sfârşea sezonul, plecau acasă şi cu ceva economii în teşcherea! Unii, mai economicoşi, îşi luau şi câte o Dacie!! Bucurie!! Trei ani de nababat pentru ei!! Pentru mine au fost mai mulţi.

Apoi…a venit Revoluţia! Doar un an-doi a mai mers. Au pătruns în ţară turcismele!! Colorate, sclipicioase, înzorzonate! Au venit şi utilaje de imprimerie şi au venit şi…vopsele!! Toată gama!! S-a dus afacerea mea cu tricouri. Fondul Plastic, încet-încet, îşi închidea din Magazine. Apoi, la puţin timp, mi-am închis şi eu Atelierul. Taman când eram…liberi să ne…liberalizăm!!  După un timp mi-am schimbat profilul activităţilor. Dar bani ca atunci n-am mai avut niciodată, ba dimpotrivă, orice am mai intreprins a fost în pagubă! Deh’, secolul XXI. A venit capitalismul peste mine!! Şi eu, nu mai văd luminiţa de la capătul tunelului!!…

 

Reclame