Archive for iulie 2019

Vând colectie 200 miniaturi (Iconite pictate); Caut cumpărător avizat


Caut cumpărător avizat pentru colecţie iconiţe (aprox 200 bucăţi): Picturi pe lemn (miniaturi);

Dimensiuni : 3 pe 3 cm  si 4 pe 5 cm: Preţul 20-30 euro per bucată.

 

 

Sf Gherasim Kefalonitul, coincidențe??!…


Mă tot gândesc la ideea de schit cu acest hram, al Sfântului Gherasim Kefalonitul, idee pusă-n practică de omul practic al lui Dumnezeu, ierodiaconul Isaia, cel care mai întemeiase, mai construise, de la zero, un Schit la Horia, de unde i-a rămas și nickname-ul ”Părintele Isaia de la Horia”, și gândidndu-mă, tot mi se mai deschide, ușor-ușor, mintea către una-alta din lucrările lui Dumnezeu, chestiuni de care uitasem. Ce legătură am eu cu Sfântul Gherasim Kefalonitul?, m/am tot întrebat. De unde până unde să mă sune pe mine, părintele Isaia, în dec 2018, după 4 ani de tăcere mormântală, (de nu mai știam de mai trăiește sau nu, căci nu-mi mai răspunsese nici la telefon, când îl sunasem, nici la mesajele pe care i le trimisesem, nimic, ci doar…silențio stampa, un silentio stampa de neînțeles mie!!!), și să-mi spună să mă duc la sfinția sa?? Fiindcă eram un pic și supărată pentru motivul tăcerii dumnealui, dar, mai ales, pentru niște probleme, multe și de nerezolvat, ale mele, care m-apăsau cumplit (și despre care nu mai voiam să vorbesc absolut cu nimeni în afară de Dumnezeu, prin rugăciunile mele), necăjită fiind, i-am zis?

-Lăsați-mă, Părinte, că nu viu!

Și pentru că tot insita să mă duc, i-am înșirat câteva motivații, nesemnificative, dar, bineînțeles, printre altele, și faptul că nu-mi răspunsese atâta amar de timp și că nu înțeleg ce-i veni acum, așa…intempestiv, să mă cheme la sfinția sa. Dar dânsul îmi zice?

-Hai, vino, mă Ivana (așa îmi zice părintele), că fac aici un Schit cu Sf Gherasim Kefalonitul, la Negrești, jud. Constanța, lângă Cobadin.

-Ops!! Păi și io, ce treabă am?? Nu vin eu acolo un` s-atârnă harta-n cui, la cucuieți unde v/ați dus. Ce vreți de fapt???

-Vino că am treabă cu tine, să filmezi, să faci niște poze, îmi zice.

-Hai, Părinte, că nu viu, niște poze puteți face dvs sau altcineva cu telefonul și gata…

-Nu, nu pot. Te aștept! Hai zi că vii!

-Nu viu! Nu mă simt prea bine, sunt obosită, stresată, și…n-am cum s-ajung acolo unde s-atârnă harta-n cui, fiindcă… nu mai am mașină, nu mai am stare, nu mai am…credință, îmi venea să-i zic, dar nu i-am zis, nu mai am…în general, nu prea mai am încotro, îmi venea să- zic, dar nu i-am zis, și i-am îndrugat, nici nu mai țin minte ce.

-Eu te aștept!

-Nu mă așteptați, că nu vin, am o grămadă de…neputințe (îi zic și-i enumăr doar câteva dintre ele, dar din cele nesemnificative, căci despre cele SEMNIFICATIVE, repet, nu mai voiam să vorbesc absolut cu nimeni, in afara de Dumnezeu).

-Haidi, mă Ivana, vino, uite, vino pe data de…vino de Crăciun.

-Nu știu Părinte, mă mai gândesc, i-am zis.

-Te-aștept!

-Nu mă așteptați. O să mă gândesc dacă pot veni sau nu!!

Trece prima zi de Crăciun și fix după prânz, cred ca era ceasul 13,00, sună telefonul. La capătul firului Părintele Isaia.

-N-ai venit, Ivana, te-am așteptat, m-am tot uitat după tine…

-Păi de ce, Părinte, să m-așteptați? V-am promis eu că vin??

-Păi, eu te-am așteptat….

Na, acum, și Părintele!!, mi-am zis. Doamneee, ai milă de mine, fiindcă Tu știi că n-am promis nimic nimănui! Nu e-n firea mea să fac o promisiune și să nu mă țin de cuvânt.

-Păi, vă cred, m-oți fi așteptat dvs ca asa ați vrut să m-așteptați, dar eu nu v-am promis că vin, am zis doar că am să mă gândesc la asta, dar …nu m-am gândit.

Și nu m-am gândit la plecarea mea la Schit, fiindcă aveam un milion de griji și de zdroabe care mă asasinau, aveam probleme la care să mă gândesc și nu-mi mai încăpea încă ceva în gândirea mea.

-Hai vino, uite vino…sâmbătă!!, zice Părintele.

Era finalul anului, vremea se-arăta grea, s-ateptau ninsori, viscole, ger, și-i zic asta Părintelui Isaia, ca un argument la neputința mea de a mă porni la drum. Nu-mi doream decât să mă prindă iarna-n casa mea, să stau aici cu necazul meu și cu zdroabele mele, să mă rog la  Dumnezeu, după putință, și-atât. Dar Părintele insită să mă duc, la care eu îi zic:

-Părinte, păi nu vedeți că stă să se pună pe iarnă grea, va ninge, vin furtuni, ger, vreți să mă-ntroienez pe-acolo pe la dvs, păcatele mele!!…

-Nu ninge, mă, nu ninge!

-Cum nu ninge, Părinte, când ăștia au spus la Starea Vremii că se-așteaptă ninsori, viscole, sunt alertați cei de la Drumuri să-și pregătească utilajele de dezăpezire, etc…

-Nu ninge, mă, nu ninge! Hai vină-ncoa. Ai să vezi că nu ninge, ba va mai ieși și soarele când vei ajunge tu aici!!

-Opsss! Hai, Părinte!! Prea de tot!! ”Luminăția sa, Antoaneta-Ivana, binecuvântată cu..Soare!!”, îmi venea să zic, dar nu am zis.

-Hai, te-aștept sâmbătă. Te aduce Cristi cu mașina, îl sun acum și-i spun…!, a zis și-a închis.

Eu n-am promis nimic, nici de astă dată. Doar am zis că am să mă gândesc, dar Părintele Isaia, închisese deja telefonul. Bineânțeles că n-aveam de gând ”să mă gândesc!, fiindcă n-aveam nicio motivație concretă… Doar că am început să am o zdroabă-n plus și mă tot lamentam, vorbind cu Dumnezeu și cu mine.

Offff, Părintele ăsta!! Ce i-o fi venit??, mă tot întrebam. Dar pentru că nu înțelegeam ce zor are de mă vrea pe mine acolo, așa…dintr-o dată, tam-nisam, după o tăcere de fix 4 ani, m-am pus în genunchi și m-am rugat lui Dumnezeu, amintindu-i de NEPUTINȚELE mele. Aveam o stare foarte, foarte rea, din toate punctele de vedere, și nu mă simțeam în stare să plec la drum. L-am rugat pe Dumnezeu să mă binecuvânteze pentru asta, daca EL asta vrea (fiindca eu NU VOIAM!!), dar Îi ceream sa ma binecuvânteze pentru că avusesem sentimentul că, neducându-mă de Crăciun, când deși nu-i promisesem Părintelui Isaia, dânsul mă așteptase, și acum aveam clar sentimentul că-l mâhnisem prin neprezența mea, -deși, repet, eu nu promisesem că mă duc, ci doar că o să mă gândesc la propunerea dumnealui.

Noaptea aceea n-am dormit absolut deloc. Dimineață la 4,45 , pe 29 dec 2018, eram un fel de zombi umblător, un mort, puțin viu, umblând prin lume. Mi-am luat camera de filmat și trepiedul la spinare, vai mie, că abia mă târam, și am plecat la punctul de întâlnire cu dl Cristian. Apoi am ajuns la Negrești. Când am coborât din mașină și-am pus piciorul pe pământul de lângă Schit, printre clădirea schitului și cele două butoaie -dormitoarele Părintelui Isaia!! 😀 -, a ieșit soarele dintre nori și și-a îndreptat o rază luminoasă spre noi, cei ce coboram, câte unul, din mașină, atingându-mă…

Noroiul era la el acasă, în toată splendoarea lui, așa că mie nu-mi prea dădea inima ghes să mă dau în mâinile lui să mă frământe, și nici eu n-aveam chef să-l frământ cu singurele mele ghetuțe rămase-n viață după o purtare de 7 ani. Aveam un milion de ofuri, de dureri și de zdroabe, și nu-mi mai ardea și de frământat noroaie prin Dobrogea. Așadar, ”peisajul” nu mi-a surâs deloc, noroc cu Soarele care-mi dăduse binețe, binevoitor!

Am intrat în Biserică. O clădire la început de construcție. Ce să-ți placă?? O construcție în…construcție, foarte mult noroi pe delături, în Biserică frig, nu tu lumină, nu tu un preș pe care să te-așezi, nu scaune. Frig, ca-n decembrie, ce mai!! În schimb…multă dragoste, atât la cei prezenți, cât și la preoții care slujeau. (Unul era pr Isaia, pe celălalt nu-l cunoșteam, dar aveam să-l cunosc…).

Mă aciuez într-un colț și montez camera. Încep să filmez. În 5 minute mâinile mi-au înghețat, așa că n-am mai manevrat niciun buton, ci am fixat-o într-un punct oarecare, făcând un fel de plan general, să prind, îmi ziceam, intrarea în Altar și catapeteasma cu cele două Icoane, singurele, una  a Maicii Domnului, Portărița, și una  a Sf Gherasim Kefalonitul.

La finalul Sfintei Liturghii s-au făcut două Acatiste, al Portăriței și al Sfântului Gherasim Kefalonitul.

Pentru că-mi era frig și eram și foarte obosită, nu dormisem deloc noaptea ce trecuse, dar și încă multe alte nopți mai în urmă, nu prea am reușit să mă concentrez pe ce se citea în Biserică, deși eu știu cam toate rugăciunile, toată rânduiala sfintelor slujbe pe de rost. Un cântăreț, la strană, rostea o litanie. Era Acatistul Sfântului Gherasim Kefalonitul. Nimeni nu-i ținea isonul, dintre cei prezenți în Biserică, nu mulți -cred că eram maxim 10-12 persoane, pentru că, sigur, ziceam eu, oamenii nu știau textul Acatistului.

Când și Acatistul sf Gherasim s-a terminat, preotul Zante George ne-a dat binecuvântare, iar pr Isaia ne-a ținut o mică predică, apoi ne-a miruit.

După încă o binecuvântare, pr Zante s-a ”gătit” de plecare. Își ia geanta lui de…salvamar, în care, de data asta, avea costumul și ustensile de slavat suflete, tocmai când să iasă pe ușa de la intrarea în Biserică, face cale-ntoarsă, merge-n Altar, își pune patrafirul, iese-n ușa Altarului și ne invită să ne-apropuem să ne mai facă o rugăciune. Și ne-a mai făcut, nu una, ci vreo 5 rugăciuni, care de călătorie, care pentru sporul casei, care pentru examene. Abia, după aceea a  plecat, refuzând niște bănuți pe care cineva din mulțime îi-i întinsese și insista să-i dea, în semn de mulțumire.

Gestul acesta al pr Zante, de a se întoarce înapoi, de la ușă, după ce-și dezbrăcase veșmintele de slujire, m-a impresionat. Apoi, m-a impresionat aplecarea cu care făcea rugăciunile. Îl simțeam a fi de-acolo, din treabă!! Din lucrul acela, care, desigur, vorba Apostolului Pavel, nu-i mai aparținea lui, omul G Zante, ci preotului George Zante, omul ales al lui Dumnezeu, pus anume acolo, lângă un alt om și slujitor destoinic al lui Dumnezeu și al semenilor, ierodiaconul Isaia.

Începuse să-mi dispară oboseala, cu tot nesomnul meu de mult prea multe nopți, și-am căpătat un pic de putere.

Părintele Zante a plecat, pr Isaia a început să stea de vorba cu fiecare dintre noi. Eu nu demontasem camera de filmat, crezând că pr Isaia va voi să fac cevamai util cu ea, să-l întreb ceva, să mai filmez ceva, afar` de ceea ce-apucasem să filmez, adică o parte din ceea ce prinsesem din Liturghie și din Acatiste.

La un moment dat, pr Isaia face o pauza și iese afara. L-am intrebat:

-Părinte, strâng camera sau mai vreti sa mai spuneti ceva, sa mai filmez ceva??

-Strânge-o, mă, strânge-o, că e destul pt azi!!

Îmi venea să-i zic ceva…dar n-am zis. ”Ce-ajunge, Părinte, ce-ajunge, că n-am filmat nimic!!”, îmi era în cap. Practic nu-mi atinsesem scopul pentru care crezusem că sunt chemată acolo, dar…am tăcut, deși eram nemulțumită și nu-nțelegeam.

Am așteptat ca cei prezenți să stea și să termine de vorbit, fiecare in parte, cu Părintele Isaia, apoi, m-am dus și eu, să schimb o vorba și, evident, să-mi iau camera de filmat, dinăuntru, unde o lăsasem.

Atunci părintele Isaia, mi-a vorbit mult despre ce va face el acolo. Îmi vorbea despre Schit, despre cum va arăta, ff curând, Schitul. Eu mă uitam sixderată la optimismul dumnealui și, la un moment dat am zis:

-Doamnee, Părinte, v-ascult, dar nu vă mai aud…Vă-nțeleg dragostea de a face, și știu că ați fi în stare să faceți, însă…totuși…

-Ce mă, nu crezi că am să fac, am să fac, mă Ivana, am să fac…

-Păi…nu știu cum să zic, sunt un pic încurcată, Părinte, ceea ce-mi povestiți dvs. acum e ceva…de domeniul fantasticului (am zis, dar voiam să zic, că e de domeniul gândirii omului care nu-i cu toate țiglele pe casă, care visează la PALAT când el e sărac lipit)…, necesită mulți bani… Eu luam în calcul banii pt PALAT, dar nu avem în gând că Pr Isaia nu dorește un PALAT pt el, ci pentru slujirea lui Dumnezeu!!….

-Or să vină, mă, banii, or să vină, se-ngrijește Sf Gherasim pt asta!!, zise pr Isaia.

-O, Doamne…câte nu mi-au trecut prin cap să-i mai zic atunci, ca argument contra, Părintelui, dar ca să nu intru prea rău în ispită, i-am zis Părintelui să schimbăm subiectul sau să…plec, că-i și-așa târziu. Se făcuse demult noapte.

Dintr-o dată, Părintele Isaia, nitam-nisam, adică fără legătură cu ceea ce discutasem pîn-atunci, mă-ntreabă ceva.

Opssss, acum am amuțit defintiv. Sănătatea mea, cum stau cu ea??Mai bine nu dezvoltăm, și ca să nu dezvoltăm, căci numai acea zdroabă nu mai voiam să mi-o readuc în conștient și s-o pot cu mine, povară (eu neavând nici măcar CARD de Sănătate!!), am zis:

-Ei, Părinte, ce mă mai întrebați, ce să mai dezvoltăm, eu din toate punctele de vedere sunt ZEROO absolut, așa că, mai bine-o lăsăm baltă…

-O să fie bine, mă, o să fie bine.

Îmi venea să-i zice: ”Ce bine, Părinte, de unde atâta bine, când RĂUL e călare pe mine, de atâția amar de ani…, dar n-am zis, am dat să mă ridic. Dar dânsul, tot nitam-nisam îmi mai ”proorocește” ceva. M-am reașezat pe băncuța aia, rece ca gheața, și eu, și mai rece, am zis: ”Nu Părinte, nu! Asta nu se poate-ntâmpla! E, practic, imposibil! Nu-nțelegeți că sunt ZERO absolut al toate acpitolele??” Dar dânsul zice: ”Ba ia să vezi, că se va-ntâmpla”.

Am plecat descumpănită, gândindu-mă la ce-a spus și la faptul că, ”practic, era..imposibil”, se se-mplinească ”proorocia” lui. Am încercat să uit… Era prea dureros să-mi aduc aminte de ceea ce avusesem și-acum nu mai aveam. Era, practic, imposibil, să mai pot avea. N-avea rost să m-amăgesc… Și cum să te-ncrezi în cuvintele Părintelui, când evidențele, realitatea din teren îți arată altceva?? Apoi, tot analizând, m-am tulburat și mai mult, și mi-am zis: ”Nu prind ideea pt care mă aflu aici. De filmat n-am filmat mai nimic. Carevasăzică, Pr Isaia, nu mă chemase pentru că ar fi avut trebuință să filmez!! Atunci, de ce m-a chemat așa insistent la dumnealui!! Mă gândeam și încercam să ghicesc șarada, în timp ce mașina dlui Cristi rula lin pe autostrada ….Soarelui! O, de-ar ieși Soarele și pe strada mea!!!…

N-am pricepu nici a doua, nici a treia zi, și nu am descifrat nici azi șarada ajungerii mele acolo, doar că între timp, tot gândindu-mă, tot reamintindu-mi frânturi din discuțiile cu Părintele și frânturi din lucruri întâmplate anterior, mi s-a adus în conștient, un lucru pe care-l făcusem eu pe parcursul lui 2018. Anume, lucrasem la alcătuirea Acatistului Sf Gherasim Kefalonitul. Doar că, lucrând la alcătuirea mai multor acatiste ale unor Sfinți, mai puțin (sau deloc) cunoscuți mie, cum ar fi Sf Zosima-protosul, Sf Maria Matrușka a Rusiei, Sf Nikolai, țarul Rusiei, Sfinții Zenobia și Zenobie, și altele, nu/mi aminteam, neam, că lucrasem și la alcătuirea Acatistului Sf Gherasim Kefalonitul. Apoi, dintr-o dată mi-am amintit că-i zisesem  femeii pentru care lucram Acatistele: ”Hai, măi Maria, îmi mai vii mult cu mulți sfinți dă-știa inventați de tine?; De unde-i mai scoți??” , la care, biata creștină, necăjită pe ”neputința” mea, îmi zice: ”O, cum, nu știi?? Habar n-ai ce mare Sfânt este Sf Gherasim Kefalonitul!” și-mi derulează situații în care Sfântul Gherasim Kefalonitul LUCRASE. I-am dat pace, zicând și despre ea ”că n-are toate țiglele pe casă”, dar că, în fond, ce-mi pasă mie, eu îmi propusesem să-o ajut, fiindcă ea nu lucrează la calculator și-atât. De ce să mai pun întrebări, de ce să mă mai încarc cu alte cele, atâta timp cât am decis s-o sprijin în lucrarea ei? M-am apucat să-i întocmesc Acatistul propus, să-i caut pe internet despre vița Sfântului și alte cele, am întocmit, robotic, Acatistul, i l-am trimis la Editura cu care eu colaborez, care-mi publică revista Convorbiri literar-artistice, și-am uitat de el, lucrând, mai apoi, în scurt timp, la Acatistul Sf Nifon. Dar iată că Sfântul Gherasim Kefalonitul nu și-a uitat de mine, ci, prin gura pr Isaia, mă cheamă la el!! Dar ce vrea?? Nu știu. Nu încă! Dar, cerându-i iertare pt stângăciile mele, trag nădejde!! Fiindcă, prin gura Pr Isaia, Dumnezeu l-a trimis pe Sf Gherasim Kefalonitul  în viața mea. Și mai înainte, îl trimisese prin femeia credincioasă, Maria. Amin.

Mare este puterea lui Dumnezeu și mari sunt darurile cu care îi înzestrează pe aleșii Lui! (Aleșii LUI fiind Sfinții, dar și cei doi preoți care slujesc la Schit: Pr Isaia și Pr Zante, cărora eu le mulțumesc pentru tot ceea  e fac dânsii pentru Dumnezeu și pentru semeni. Și fac multe, dar…puține se știu! Să le primească Dumnezeu, dragostea, jertfa, osteneala, darurile, milosteniile!! Amin. )

Așa arată Acatistul la care am lucrat eu. Slavă lui Dumnezeu! Binecuvântare Sfântului Gherasim Kefalonitul, de la care aștept MIMUNI cu mult mai mari decât a făcut!!! (Așa sunt eu, aștept!! Decât să disper, ”mai bine plec în vacanță” zicea cineva, dar eu cum nu pot pleca în vacanță -ce sa fac eu la Paris??, ce-aș face eu în Malibu sau în…Madagascar??-, mă rog, bat la ușile sfinților lui Dumnezeu și la ușa Domnului. ”Cere și ți se va da, bate și ți se va deschide, caută și vei găsi!, zice Hristos, Domnul meu!! Amin.)

Domnul să-i binecuvânteze pe cei ce cred în EL, pe ce-i ce-L cheamă!! Amin.

Știați că Dumnezeu este glumeț?Nu? Vă spun eu că da.


Știați că Dumnezeu este glumeț? Nu? Vă spun eu că da. Iată: Uimită de marile realizări ale Părintelui Isaia (de la Negresti), datorită CREDINȚEI lui nestrămutate, zic io dimineață, pe când îmi făceam rugăciunea: Doamne, sporește-mi și mie CREDINȚA. Și…mai după amiază, mi-a sporit-o! Mi-a trimis o găleată cu pește proaspăt!! Simbolul CREDINȚEI!!! 🤭🤭🤭 Nu-i așa că Dumnezeu se mai ține și de șotii?? Thanks GOD!
Să consumăm, așadar…
Însă nu înainte de-a vă lămuri șarada. Plec de-acasă pe la ora 15,00. Mă duc spre Bucur să iau niște roșii de la Piață (în ideea că găsesc roșii româneșri, -că de hălăciuga din miezul celor de la Shop & Go m-am săturat, fiindca le cumpăr de-acolo și le-arunc când ajung acasă-, și că, poate, și ceva mai ieftine, dar, stupoare, la Piața Bucur roșii nu erau, în plin sezon, decât doar ici-colo, dar și alea tot de cultură, bine chimicalizate, și la preturi astronomice). Cobor cu o stație mai înaintea Pieței, cu gând să mai merg pe jos, să mai iau aer și să mai casc ochii pe la Buticurile din zonă (nu cumpăr, doar vreau să știu ce mai e pe Piața, ce Magazin românesc s-a mai închis, cine a mai dat faliment pe Moșilor, unde abundă Casele de Schimb valutar, evident, nepatronate de români). N-apuc să mă dezmeticesc după coborârea care-a avut loc ca la ”jocurile olimipce de lupte greco-romane”, că mă strigă cineva. Era o tipă care avea/are să-mi returneze o sumă de bani cu multeee zerouri, sumă ce mi-o datorează de 9 ani (Ei bine, eu mi-am scos din cap asta, nu mai consider ca tipa imi mai e datoarea, doar ca ei nu i-am spus, o las sa fiarba, merita, macar pentru…dar azi nu vreau sa fiu rea, asa ca n-o sa folosesc cuvintul …nesimtire🤭🤭🤭!!). Își deschisese în zonă un Butic. Ea mă văzuse, eu nu. Crezând însă că am văzut-o, s-a simțit, și m-a strigat. Schimbăm câteva cuvinte, printre care imi spune ca abia a deschis si ca, decum se va restabili, va stringe si imi va da banii. Aș… Nu era prima oara cind auzeam Balada asta…Eu n-am avut nici o tresărire când am văzut-o, n-aveam apăsare că ea are să-mi returneze o pestelcă de bani, am uitat de asta demuuult, n-avea ce spera, mai ales ca tipa dăduse faliment -din toate punctele de vedere, și financiar, evident-, nu mai speram sa-mi vad banii și nu speram și gata, mi-a luat demult gindul de la banii ăia, și-o compătimeam chiar; Făcusem cândva afaceri prospere cu ea, (și cu frații ei, mandatari toti, deci, ii iertasem datoria, doar ca omisesem să-i spun. Și taman când lamentațiile ei erau in toi, apare un nene cu-o undiță-ntr-o mână și cu-o gălețusă-n cealaltă, și-i zice:
– Uite, ți-am adus peștele ăsta!
-Nu-l vreau, du-te de-aici, că nu-l vreau!
– Hai că am venit special să ți-l aduc, știu că dumneata la sărbători gătești pește (era preseara zilei de Sf Pantelimon)!
-Da, știi bine mata, dar eu mâine plec din București, mă duc la o Mănăstire cu harul Sfântului și n-am timp să-l gătesc!
-Poate-l vrea doamna?, zice rumânu. 
-Aaa, da, dă-l încoace!, îi zice tipa.
Și, nici una, nici două, ia găletușa cu peștele de la pescar și mi-l dă mie, în semn de bogdaproste!! No, Thanks, GOD!!

Minune MAREEE, Schitul Sfântului Gherasim Kefalonitul din Negrești…aproape gata!!!


Schitul Sfântului Gherasim Kefalonitul, (de la Negrești, jud Constanța), a crescut, crește și înflorește, cu fiecare zi, iar inima părintelui Isaia, starețul, cred că a crescut și ea, de nu-i mai încape în locaș. Păi cum să nu-și crească inima de atâta bucurie a  împlinirii a  ceea ce ți-ai propus, și cum, crescând, să nu dea pe-afară de atâta bucurie!!

Sunt uimită, mă uit siderată la niște fotografii pe care un ”samarinean” mi le-a trimis. Mă uit și, deși văd cu ochii mei, nu-mi vine să cred ce văd! Mă uit la cum s-au implinit spusele pr Isaia, -binecuvântat fie, și binecuvântată toata lucrarea ce se face oamenilor prin sfinția sa și prin Pr George Zante!

Iată, cum arăta (in 29 dec 2018):
Iata cum arăta, la câteva luni distanță, în martie 2019
Și, iată cum arată în 20 iulie 2019:

Sunt obligată de conjunctură să mărturisesc, să-mi mărturisesc, public, necredința….

Marturisesc, eu, care mă uitam crucis la ce-mi spunea Părintele Isaia, in 29 dec 2019,  ca va face, cind acolo era doar o constructie amărâtă,  inconjurata de noroaie!!. (În interior, în frig, peste betonul turnat, slujea pr Isaia, pr Zante George și un cântăreț de strană, Bogdan Ianculescu, -sper sa nu-i pocesc numele de familie, ca nu mai țin minte exact; ma ierti Bogdan, dar nu mai știu numele tau de familie, nu mi-l amintesc acum!)

După Sfânta Liturghie și după alte rugaciuni și  Acatiste (Portărița și sf Gherasim Kefalonitul), am schimbat câteva vorbe cu pr Isaia, înainte să plec la București. Dânsul nu mai contenea sa-mi spună ce va face acolo, iar eu ma uitam cruciș, și nu pot reda, ca nu se cade s-o fac, nu pot spune ce gindeam in mintea mea, dar era ceva legat de…”omul ăsta nu-i cu toate țiglele pe casă” (mă iertați Părinte Isaia, sper să nu citiți și aici, ceea ce mi-ați ”citit” atunci în gânduri, căci și așa mă rușinez de necredința mea de-atunci, și de necredința mea, în general!!…), îmi ziceam, uitându-mă uimit la cum îi mai turuia gura, spunându-mi, cu mare revărsare de inimă și de curaj, ce va face!! Pr Isaia vorbea, turuia, enumerind ce și cum va face, (și vorbea de LUCRURI MARI, domle, care depășeau înțelegerea mea), iar eu, în micimea mea, mă gândeam: Doamneee, de unde să scoată bietul Tău ”visător”, un ”biet” monah, atâta bănet!!, fiindca ce-mi spunea Pr Isaia ca va face, ca bani, costuri necesare lucrării, eu nici nu puteam cuprinde, cu săracă mintea mea,  cât de mare grămadă i-ar fi trebuit!! (Chiar i-am zis, la un moment dat: ”Păi..Părinte, ce ziceti dvs ca faceti costa un camion de bani!!”, dar dânsul, senin, imi zice: ”O sa fac, mă, o să fac!!”, iar io gândeam…Doamnee, dar nu pot sa mai zic ce gindeam…de unde Doamne atâtia bani??). Că, nah, de unde bani în pustietatea aia, când, bietul de el, n-avea nici apă de băut, nici lemne de foc și nici sobă un` să le arză să se-ncălzească, nici gaz sa-și faca un ceai, nici electrică, și…dormea într-un butoi (asa cum am ma spus și am mai si scris pe-aici si pe aiurea…)! Butoiul, ce-i drept arăta fain!! Și n-avea unul, ci două, adică…și o camera pentru eventualii ..oaspeți 😀 !!, cum s-ar spune. Tii, ce n-aș da sa dorm în unul, la iarba verde, sub pomi, să-mi cânte cucii…, că mi s-a acrit de picamăre, de sirene de salvări (de parca toata lumea ar sta sa moara),  și de sirene de pompieri, zi si noapte, la fiecare 5 minute o data,  (de parca toata lumea ar sta sa ardă)…, iar eu m-am dus cu capu` de-atâta stres! Bașca, tot ce spun,  decum deschid gura, spusa mea deriva-n subiect de ne-nțeles  unu-altuia, fiindca, nu stiu cum se face, că, se pare, nu spun pe-nțelesul nimănui, deși eu când spun, mai spun și cu notă de subsol, sperând sa ma fac inteleasa. Aș!! Parc-aș fi în Babilon și ne-a incurcat dracu limbile!! Doamne apără-mă!!

Dar, iata, s-a facut tot ce ”visa” Părintele Isaia in 29 dec 2019, s-a facut spre …rușinarea mea, spre NECREDINȚA mea, de care ma rusinez acum, (cum, de altfel, mă rușinam chiar și în acel moment, știind că părintele Isaia îmi cunoaște gândul…!!), s-a făcut, ca SĂ CRED și să nu mă mai îndoi de dragostea lui Dumnezeu față de cei ce-L iubesc și-I slujesc cu credincioșie sfântă! (La Schit, când am fost eu, erau , slujeau cei pe care i-am enumerat mai sus, preotii, cântărețul, dar să nu-l uităm pe alergătorul de cursă lungă,  (București-Negrești și retur), dl Cristian Andrei, cel care ne cară cu mașina. Un adevărat OLIMPIC!! Nu știu când mai doarme și omul ăsta, de-atâtea drumuri!! Dumnezeu sa-l ocroteasca si sa-l binecuvânteze!!

Dar mai sunt și femeile care prepara mâncare, nu le știu numele, fie binecuvintate si bine primită osteneala lor și dragostea cu care fac lucrurile! Bună mâncare!! Bună ospeție!!

Mai e și un nene care ajută, nu-l stiu nici pe dumnealui (binecuvinteze-l Domnul in toate cele de trebuinta!!). Și mai sunt atâea alții, pe care eu nu-i știu, da-i știe Domnul, și nu în ultimul rând, sunteți voi, TOTI cei care ați pus umărul și bănuțul vostru, rugăciunile și genunchii voștri la rugăciune!! Dumnezeu sa va primeasca TUTUROR toata jertfa, toata dragostea, și să vă împlinească CERERILE!!

Sunt uimită de tot ce s-a făcut la Schitul Sf Gherasim Kefalonitul!

Vă îmbrățișez pe TOȚI (se-nțelege, și pe Pr George Zante!!, despre care n-am spus aici, acum, mai multe cuvinte, dar știe Domnul toata osteneala și toata jerfa lui, Dumnezeu sa i le primeasca și sa-i dea răsplata HAR si DAR imbelsugat și viată implinita alaturi de frumoasa-i soție) și mă rog și eu, după putință, ca Domnul să facă LUCRURI și MAI MARI în România, prin mijlocirea Sfântului Gherasim Kefalnitul! Amin.

 

Afisez aici telefonul dlui Cristi: 0724 441 340.

El va raspunde, el va programeaza, dupa putinta locurilor in masina, el va duce la parintele Isaia (fie binecuvintat, și toata lucrarea lui, a părintelui George Zante, precum și a TUTUROR celor care, după putinta, HAR si DAR, ați pus și pun umarul acolo! Mari lucruri se fac acolo la Schitul Sfântului Gherasim Kefalonitul!! Am dat si dau marturie, in numele Tatălui, al FIULUI, al Sfântului Duh, amin!)

Dl Cristian eu om de milioaneee. Va va raspunde negresit!

Drum bun spre Sfântul Gherasim Kefalonitul, binecuvântare și izbândă tuturor!!

Sa ne trăiți pr Isaia! Mulțumiri pr George Zante!

Anto

Cum a majorat Guvernul preţurile pentru consolidarea clădirilor cu risc seismic in Bucureşti cu 25% în trei luni. Banii ajung la Compania Municipală de Consolidări SA


VAI MIE, ca pribegia mea s-a prelungit!!! (Eu, A.R., locuind intr-o clădire ce urmeaza sa intre fff curind -Doamne, cind o fi curindul acesta!!), in consolidare!! Pam..pam…Mila Domnului, zic!
Li-acum ii las pe altii as zică:

7 comentarii

  1. Am ciocate flaușate! 😉

  2. „Pentru reabilitarea celor 10 clădiri banii VOR AJUNGE la Compania Municipală Consolidări S.A., una dintre cele 22 de societăţi înfiinţate de Primăria Capitalei şi DECLARATE ILEGALE !!!!!!!!!”
    Mi se pare de cascadorii risului!

  3. La preturile astea le demolai si le reconstruiai. Le mai si mobilai integral, cu mobilier LUX, de 1600 eur/mp.

  4. Sa fim seriosi, consolidarea se face pentru spalarea banilor cu expertize contrafacute. Problema e ca proiectul sa fie semnat un expert recomandat guvernamental, dupa cutremur nimeni nu mai poate sti adevarul.

  5.  

  6. Explicatie simpla:
    – furtul psd
    – ex-latratoarea de serviciu de la latrine are cientela ei ce trebuie imbuibata
    – parandaratul
    – incompetenta si coruptie

    Miticii din Capitala Rosie au votat, miticii sa plateasca de sa se sparga la buzunare.

  7.  

  8. Dacă există o decizie definitivă conform căreia cele 22 de comp-anii înființate de firea sunt ilegale, cum e posibil ca să-și desfășoare activitățile?
    Este necesară și o decizie care să-i interzică fierei să deruleze activități prin acele companii?

  9.  

  10. Vorbiți prostii toți cei care criticați aceasta firma. Muncesc în cadrul ei și să știți că este foarte greu să consolidezi asemenea clădiri. Este și foarte riscant. Fiecare înțelege ce vrea.

  11.  

Era o vreme, în țara asta…


Cap limpede

Era o vreme, în țara asta…

  Era o vreme când singurele sirene pe care le auzeam erau cele de dimineaţă şi de la ora 15, […]

Era o vreme când singurele sirene pe care le auzeam erau cele de dimineaţă şi de la ora 15, când la Electro sau Oltcit se anunţa începutul sau sfârşitul unei zile de muncă.

Era o vreme în ţara asta când cine termina liceul și intra la facultate era privit cu admiraţie şi i se spunea cu respect „domnul inginer” sau „domnul profesor”, sau „domnul avocat”. Când unul dintre ei, cam după 10-15 ani de activitate, îşi dădea şi lua doctoratul, tot oraşul se uita la el ca la Dumnezeu.

Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai o maşină pe stradă ştiai că cel care se află în ea a muncit ca s-o cumpere sau e vreun boss de la partid. Mai târziu, au apărut şi norocoşii câştigători la cecuri sau loz în plic, dar îi puteai număra pe degetele de la o mână într-un judeţ. Şi mai era o categorie cu maşini, cei care lucrau în comerţ sau alimentaţia publică.

Era o vreme în ţara asta când, dacă vedeai pe cineva pe stradă între 8 şi 16, te gândeai că este în concediu, e liber, sau e bolnav săracu om şi merge la doctor.

Era o vreme în ţara asta când, dacă vedeai un poliţist pe stradă, mergeai liniştit să-i ceri o informaţie, sau dacă voiai să te plângi de ceva, erai ascultat.

Era o vreme în ţara asta când dacă ajungeai la spital cu cineva şi trebuia operat, îţi era frică să vii cu o floare la asistente sau cu o cafea sau o sticlă de whisky la doctor, şi le mascai neîndemânatic ca toată lumea, în ziar, sub haină, convins că nu ştie nimeni ce-i umflătura aia de la piept. Când te întorceai fericit că nu te-a prins nimeni şi te întâlneai cu altul umflat în piept, te uitai superior şi zeflemitor la el, gândind: „Ia uite şi la fraierul ăsta, merge cu sticla ascunsă la piept, are impresia că eu nu ştiu că i-o duce lu’ dom’ doctor!”

Era o vreme în ţara asta când copiii mergeau la școală în uniformă, şi cum vedeai unul pe stradă în timpul orelor ştiai că e unul din ăia de chiulesc sau nu le place şcoala şi te uitai atent la el, să vezi dacă nu e cumva copilul vreunui coleg de fabrică. Şi ce bătaie lua acasă dacă afla tac-su că a chiulit.

Era o vreme în ţara asta când abia aşteptai să intri în câmpul muncii, să te angajezi undeva, să-ţi faci cerere pentru locuinţă şi să aştepţi cu înfrigurare, dar temei, să ţi se repartizeze una, ca să te poţi însura, să te aşezi şi tu la casa ta, să-ţi întemeiezi o familie. Dacă nu aveai, nu prea îţi ardea de însurătoare, că nu se uita nimeni la tine fără serviciu şi fără casă, că nu erai de viitor.

Era o vreme în ţara asta când băieţi deştepţi erau consideraţi cei care ştiau carte, dar să o citească, nu să o joace, făceau o facultate şi terminau primii. La ei se uita lumea cu admiraţie: „ăsta e a lu’ Ilie de la sculărie. A terminat primul facultatea, l-au luat ăia la Bucureşti. Eheee, o să ajungă mare, e dăştept”.

Era o vreme în ţara asta când, dacă te întâlneai cu un cunoscut pe stradă, te opreai bucuros să mai schimbi o vorbă, să mai auzi un banc, să te lauzi cu ce-ai mai făcut sau să-i spui cum a fost în concediu la Mamaia, să te mândreşti că ai fost promovat sau că ţi-a luat copilul la liceu, sau să-l inviţi peste o lună la ziua ta sau nunta copilului.

Era o vreme în ţara asta când veneai de la serviciu, băgai repede o ciorbă caldă în tine şi ieşeai în faţa blocului „la una mică cu băieţii”. Una mică putea fi o minge, o ţigară, o tablă, o bere, o şuetă, după priceperile fiecăruia, dar nu era unu să nu facă „una mică” cu prietenii.

Era o vreme în ţara asta când mergeai liniştit pe stradă, nu-ţi era teamă că te opreşte careva să te întrebe cât e ceasul sau de ce n-ai moţ la bască.

Era o vreme când lumea întorcea capul după militarii care treceau cântând sau în pas de defilare de la instrucţie. Acolo unde aceştia erau nevoiţi să treacă prin oraş, auzeai pe câte cineva spunând cu mândrie: „Uite mamă, trece armata!”.

                                                                     *

Astăzi, din două în două ore se aud sirenele celor de la ambulanţă, de la Smurd, sau de la pompieri, care anunţă începutul unei nenorociri sau sfârşitul unei vieţi sau destin.

Astăzi, toată lumea termină liceul, ia bacalaureatul pentru că s-a dat lege să nu fie nici un analfabet fără bacalaureat, iar facultatea a devenit locul unde se pun la cale cele mai tari chefuri şi se adună puştoaice pentru „o linie”.

Astăzi nu mai poţi merge pe trotuar, pentru că nu mai ai loc de maşini staţionate şi şoferi grăbiţi.

Astăzi, străzile sunt pline de oameni care în nici un caz nu merg la serviciu, dar nici la doctor. Toată lumea e în concediu fără plată.

Astăzi, când vezi un poliţist pe stradă, te uiţi speriat să vezi pe cine urmăreşte sau îl ocoleşti să nu-ţi dea vreo amendă aşa, pentru că l-ai deranjat când te-ai uitat la el. De regulă, unde e gâtuit traficul, vei găsi un poliţist în intersecţie, „fluidizând circulaţia”.

Astăzi când mergi la spital, nu mai mergi cu sticla ascunsă sub haină. Când intri la medic în cabinet, înainte de a da bună ziua, trebuie să dai plicul. Nu mai vezi pe nimeni cu pieptul umflat, toată lumea intră cu sacoşe burduşite. Nu se mai uită nimeni chiorâş, toţi paznicii ştiu că ai acolo faşe, vată, antibiotice, cearșafuri, dezinfectant, medicamente, analgezice, perfuzii, pungi cu plasmă pentru operaţie.

Astăzi, când vezi copii, te întrebi dacă merg la şcoală sau la discotecă, ţinuta este aceeaşi, machiajul la fel de strident, rucsacul din spate are un caiet şi laptop, iPodul, ifonul, sau tableta.

Astăzi tinerii nu mai au nevoie de serviciu ca să-şi întemeieze o familie, doar de bani de la babaci şi-şi întemeiază câte o familie pe săptămână, fără acte, fără biserică, fără serviciu.

Fetele abia aşteaptă să fie neveste sau nevestite la câte cineva, cine nu are câte un „my man” este ori urâtă cu crengi, ori „tută”.

Astăzi, băieţii deştepţi sunt cei fără carte, care reuşesc să „se învârtă” sau sunt „băieţi de băieţi deștepți”, care obţin bani uşor din „afaceri” cu fraierii. Cu cât păcăleşti sau furi mai mult, cu atât eşti mai deştept.

Astăzi, când te întâlneşti cu un cunoscut pe stradă, îl ocoleşti, ca să nu te întrebe cum o mai duci, să nu-ţi ceară bani cu împrumut, să nu te invite la o nuntă…

Astăzi, oamenii nu se mai întâlnesc în faţa blocului, le e ruşine să se întâlnească şi la gunoi, se uită fiecare pe geam să se asigure că nu e nimeni să se uite în gunoiul lui amărât sau să observe că nici câinii vagabonzi nu zăbovesc lângă resturile lui, pentru că nici oase nu mai sunt în gunoi. Cel mai mult, oamenii stau ascunşi în casă sau pleacă „la ţară” de zilele onomastice, ca să nu se trezească cu invitaţi nepoftiţi. Nimeni nu mai zâmbeşte, toată lumea circulă cu capul în jos, de ai zice că toţi au pierdut câte un galben şi îl caută disperaţi. Te și miri că nu se dau cap în cap.

Astăzi ieşi din bloc şi după doi paşi apare unul cu un cuţit sau un pistol ţi-l pune la gât şi te întreabă de ce te-ai însurat cu nevastă-ta, nu ştiai că era prietena lui?

Astăzi când lumea aude de armată, întoarce capul, pentru că „ăştia au tras în noi în ‘89” şi acum „au pensii nesimţite”.

Oare ce va fi mâine? Va mai fi ţara asta?

Textul circulă pe internet și este atribuit în mod greșit lui Marin Sorescu sau Neagu Djuvara. Autorul este Marin Neacșu.

Citiți și Anii tinereţii noastre, când ne durea în cur de comunism, pentru că eram prea ocupaţi să ne trăim tinereţea…

Era o vreme, în țara asta…

Azi, la o ”vorbă” cu Sfântul Ilie , Proorocul Domnului, și cu voi, cei care-mi treceți pragul


 

sf ilie

20 iulie. Sărbătoarea Sfântului Ilie, cel ales de Dumnezeu dintre pământeni, sfințit, făcut prooroc al LUI cât a fost pe pământ, apoi…urcat la cer ”într-un car de foc”, spune Biblia, de unde, din când în când, mai dă ”semne”, (tunete, fulgere, ploi cu grindina sau fara…, furtuni, cutremure, etc), și mai ”face minuni” pe-aci… Minunile le face Însuși Domnul, dar la invocarea numelui lui, atunci când un credincios, poate nu chiar așa de credincios precum proorocul Ilie, dar credincios încât să-l cheme în rugăciune și să-i ceară mijlocirea. Credincios să fii, și Domnul va lucra! Și, poate nu-ți va da fix ceea ce-i ceri, dar, cu siguranță, ceva își va da, că măcar și minte de-ți va da, (mă refer la mine, acum!!), va fi de-ajuns, că așa să înțelegi de ce nu ți-a dat fix ceea ce ai cerut tu, omule, în micimea (nepriceperea) ta. Fii sigur că Sfântul Ilie …LUCREAZĂ, căci…Dumnezeu LUCREAZĂ!! Lucrează non-stop până la cea de-a doua venire a lui Iisus, când Proorocul Ilie Îi va fi înaintemergător, și va veni tot pe norii cerului, într-un ”car de foc”, așa cum a și plecat la Domnul! Cine are urechi de auzit, să audă!! Amin.

Ești flămând, omule? Roagă-te! Și Domnul îți va da hrană, așa cum i-a dat lui Ilie când se afla pe muntele Carmel. Căci Domnul și-a trimis corbii, carnivorii corbi, care îl loc să-l sfâșie în acel pustiu, l-au hrănit pe Proorocul Ilie, aducându-i carne pentru hrana lui!!

Ești gol (sufletește și trupește), omule? Roagă-te, și Domnul îți va trimite haină și te va îmbrăca!

Lăcrimezi (din vreo pricină oarecare), omule? Roagă-te, și Domnul va usca lacrima de pe sufletul ori de pe obrajii tăi!

Ești îngrijorat (de ceva anume), omule? Lasă grija deoparte, măcar pentru un minut, și încredințează-te lui Dumnezeu, strigă la Hristos și El îți va da mâna SA (ca lui Petru când se afla în ape multe). Roagă-te, așadar, și cumva îngrijorarea ta se va transforma în bucurie sfântă! Căci Domnul poate toate. Străduiește-te să-L convingi, rugându-L!! Numai să crezi!…

Azi, omule, oriunde te-ai afla, roagă-te Proorocului Ilie, (căci este ZIUA LUI, azi e ZIUA îngăduințelor, azi e ZIUA în care poți primi), să-ți fie mijlocitor, căci prin mijlocirea lui înaintea Domnului pentru tine, poți primi…Bucurie, HAR și DAR de la Dumnezeu. Amin.

Și întru acesta, am alcătuit o mică rugăciune, omule, și ți-o pun în față. Fă ce vrei cu ea! Mă rog Domnului, și Proorocului Ilie, să-ți fie de folos:

Proorocule al lui Dumnezeu, Ilie, tu cela cei ai aflat mare trecere de la Dumnezeu și ai primit mare  Har, care, cu acest Har ai săvârșit minuni mari cât ai fost pe pământ, tu a cărui suire la ceruri a fost mai presus de fire (și de înțelegea omenească) și până astăzi nu încetezi a săvârși minuni și a izvorî bogăția milelor și a tămăduirilor trimise de la Dumnezeu celor ce cu osârdie te cinstesc pe tine și slăvesc pe Dumnezeu, te rog primește și rugăciunea mea, precum ai primit ruga lui Elisei, când, văzând înălțarea ta la cer, a cerut de la tine ca puterea ce-o aveai să treacă și asupra lui, iar tu, înălțându-te la cer, ai lăsat să se pogoare asupra lui veșmântul tău, pe care luându-l a despărțit apa, moștenind și el din darul lui Dumnezeu ce lucrase în tine, și precum i-ai dăruit darul acesta minunat lui Elisei, așa, acum, te rog, acoperă-mă și pe mine (copilul lui Dumnezeu X), cu veșmântul milei și a darurilor tale, ca, primidu-le, să fiu izbăvit din toată nevoia și necazul (enumeră, dacă dorești necazul și trebuința ta, sau păcatele pe care ți le cunoști), și așa, izbăvit fiind, să mă bucur de binecuvântările lui Dumnezeu, să te binecuvântez, Sfinte Ilie, Proorocule, și să slăvesc pe Dumnezeu: Tatăl  Fiul și Duhul Sfânt. Amin. Amin. Amin. Mulțumesc, Sfinte Ilie! Mulțumesc, Doamne!! Amin.

Sf Ilie ruga

 

Efectul de Seră, de Nicolae Rotaru


Nicolae Rotaru

S-a născut, în fine, cu forcepsul şi contra bani grei, şi acest al 117-lea prunc de mucava al meu, la Editura Tritonic a lui Bogdan Hrib. Despre durerile facerii “notelor şi tabletelor” dintre copertele de acum şi despre alte tribulaţii incredibile anterioare de la această casă a cărţii, pe “larg şi-n amănunt” c-o proximă ocazie şi, desigur, într-o altă carte-jurnal (Zece cincinale) la care lucrez. Deocamdată, vă rog să m-ajutaţi să scot în lume noua odraslă de hârtie, ale cărei scutece arată aşa.

Nic Rotaru Efect de sera coperta1

Nu stiu ce contine cartea, dar vreu sa aduc in atentie un exemplu de scriitura a maestrului Nicolae Rotaru. Mai jos:

  1. ● Doi consăteni din Adâncata se numeau (porecliţi, desigur) Scâţan şi Pârţan, iar nevestele lor – Scârţănoaia cea care aduce din ochi ca Leana Chioara şi Pârţănoaia cea şchioapă ca Şoanta Croitoreasa. „Nu fi scârţan, Costică, neică, dă şi tu un rachiu!” îi zicea uneori (adesea) nea Marin Şchiopu Sis-la-deal tatălui meu Costică Trucală. „Nu sunt, bre, nici măcar Pârţan, ca nepotul dumitale, Fane Baltac,” îi răspundea cel poreclit Cotonogu şi râdeau amândoi, căprarul cel fără un plămân mulţumindu-se să zică: ”Ete, pârţ! O ziseşi! Adu marioara aia de ţuică!” Iar vecinul lui şi părinte al meu să-i răspundă: „Ete, scârţ! Ia-o, miroase-o, de ţuică este, dat e goală că aşa ai cerut-o: de nu cu trăscău…” Astfel erau replicile în Teatrul meu de revistă, care dădea, cu actori amatori şi de circumstanţă, reprezentaţii pe bătătura Trucălarilor sau direct în satul uliţă şi gârlă Valea Seacă. Acum, doar ecourile şi amintirile mai ţiuie în vreun auz şi furnică degetele vreunui copil ajuns la vârsta acelor oameni care s-au retras în pădurea de cruci din cimitirul Călugăriţa, singura nedefrişată de simbriaşii genocidului silvic naţional rămaşi încă neîmpuşcaţi, dar Târgoviştea Ceauşeştilor bate la uşă.

INTERVIU…Antoneta RADOI în dialog cu Nicolae VASILE la ceas aniversar; 65 de ani.


cu profesorul universitar, doctor in știință, inginerul Nicolae Vasile:

(interviu publicat în nr din iunie  a.c. ”Cronica Timpului” și într-un supliment special (nr 1), aniversar , Convorbiri literar-artistice.

 

INTERVIU

 Antoneta RADOI în dialog cu Nicolae VASILE la ceas aniversar;

65 de ani.

AR: –Bine v-am găsit, stimate domnule Nicolae Vasile!

Trebuie să recunosc şi să spun că înterviul acesta este pentru mine, oarecum, unul dificil, fiindcă…mintea mea-i aşa…, mai lejeră, şi-s învăţată să iau interviuri din acelea mai soft, interviuri de situaţie, interviuri pe stilul “smuls”, colocviale, aş zice, nu din alea…scorţoase, unde şi reporterul şi intervievatul sunt la ţol festiv, puşi la patru ace, abia găsindu-şi cuvintele cu etichetă, numai din alea din DEX, sau mai nou din DOOM, numai că, iată, statutul dumneavoastră de profesor universitar şi doctor în ştiinţă –ca să enumăr doar o parte dintre titluri-, mă obligă la foarte mare decenţă, la solemnitate, aş putea zice, fiindcă mă aflu în faţa unui colos, din multe puncte de vedere. Pentru prima oară, mă simt ca un purice care-i copleşit de emoţie în faţa unui elefant,  şi care, văzând imensitatea mastodontului, nici nu mai îndrăzneşte să-l ciupească, ci dă bir cu… săritul, mâncând pământul. Dar eu n-am să fac asta, n-am să fug, ci am să purced totuşi la lucru, numai că, sunt într-o oarecare jenă, fiindcă nu ştiu exact cu care dintre titluri să mă adresez domniei voastre, că-i tare dificil când ai în faţa ta un interlocutor care e deţinătorul atâtor titluri: inginer, profesor universitar, doctor în ştiinţă şi… Sunteţi şi inventator, deţinător a multe brevete de invenţie şi inovaţie, ba mai şi scrieţi şi aţi publicat o mulţime de lucrări ştiinţifice, cât şi beletristică, aţi făcut şi faceţi 1001 de minunăţii, ba mai jucaţi şi teatru, ce mai…personalitate complexă, şi, neştiind cu ce să-ncep, vă propun s-o pornim cumva, sperând ca, prin întrebările mele şi răspunsurile domniei voastre, să ne lămurim cititorii. Şi fiindcă eu, cel mai bine vă ştiu în calitatea dvs. de scriitor şi de coordonator de cenaclu literar, -Literar ing-, iar pe deasupra, vă ştiu a fi cel mai modest om de ştiinţă pe care eu l-am întâlnit, -după unchiul meu, Timoficiuc Nicanor, deţinător şi el a unor importante brevete de invenţie şi inovaţie-, am să vă rog să-mi permiteţi să mă adresez dvs.,  aşa…, mai la măsurile mele. De accord??

NV:  -De acord!… Ce pot răspunde după o atât de lungă introducere, acoperită într-o întrebare!

AR: –Înainte de toate, vă felicit pentru toate titlurile pe care le deţineţi, despre care vom vorbi!

NV: -Mulțumesc!

AR: –Aşadar, domnule profesor universitar, domnule doctor în ştiinţă, domnule coordonator de doctorate Nicolae Vasile, când eraţi copil, când eraţi mic, ce vă doreaţi să fiţi când urma să fiţi mare??

NV: -De mic, am vrut să devin inginer, modelul meu, atunci, fiind Constantin Stroe, cel care avea să ajungă director general la Dacia Pitești, cu vreo zece ani mai mare ca mine, care se trăgea din aceeași zonă, dintr-un sat vecin. Ne vedeam la meciurile de fotbal dintre cele două sate. Ulterior, din motive medicale, fiind, o lungă perioadă, clientul spitalelor, am început să iubesc medicina. Până la urmă, prima iubire a învins!

AR: –Eu nu prea le am cu tehnica, intrată pe mâna mea, e ca şi pe mâna canibalilor, şi totuşi vreau să aflu, chiar dacă le-ncurc niţel…mai mult. Împreună le-om descurca. Ştiu că aţi absolvit Politehnica. Pentru cititori, în ce an şi ce ramură a Politehnicii?

NV: -Am intrat la Politehnica din București, în anul 1973, la Facultatea de Electrotehnică, influențat de fratele meu mai mare care era deja student acolo.

AR: –Ce aţi lucrat imediat după terminarea Politehnicii? Aţi prins acele timpuri, presupun, când orice absolvent trebuia să-şi facă un stagiu de vreo 3 ani în provincie. Cum a fost în cazul dumneavoastră?

NV: -Da, așa a fost la fel și pentru mine, doar că provincia a însemnat Întreprinderea de Cabluri și Materile Electroizolante București, care se afla pe teritoriul Comunei Cățelu, aproape de capitală.

AR: –Din cât ştiu, dumneavoastră aţi fost numit direct profesor universitar, nu aţi trecut prin niciun alt stagiu profesoral, cum de s-a-ntâmplat asta??

NV: -La fabrica menționată mai sus am stat ceva mai mult de un an, după care am fost chemat la Institutul de Cercetări și Proiectări Electrotehnice (ICPE) din București unde atât directorul general de atunci, dar și alți cercetători de acolo, îmi fuseseră profesori în facultate. Mi-au propus să continui domeniul inițiat de mine la proiectul de stat, cum se chema atunci actuala licență. Era vorba de ceva foarte promițător!…

Activitatea didactică universitară am început-o imediat după absolvire, chiar și în perioada când lucram la fabrică, ținând orele după amiază, și nu am părăsit-o niciodată.

Profesor universitar nu am fost numit, ci am obținut titlul prin participarea și câștigarea unui concurs, după ce obținusem toate treptele științifice din cercetare, în urma cărora acumulasem suficiente cărți și articole publicate, proiecte aplicate și brevete de invenție.

AR: -Domnule Nicolae Vasile, cum aţi ajuns să lucraţi în Cercetare? Şi nu un lucrător oarecare. Dacă nu cumva greşesc, aţi condus câţiva ani buni Institutul la care ați lucrat, aşa-i?

NV: -Activitatea de cercetare o începusem încă din facultate. Utilizarea magneților permanenți în domeniul mașinilor electrice reprezenta o problemă foarte dificilă, atunci, la care se pare că eu găsisem o cale de rezolvare. A fost și motivul pentru care am ajuns în institut. Zece ani, perioada 1979-1989, au însemnat eforturi deosebite, după care au început să vină și rezultatele. Nimic nu vine din neant! În acest interval am depus și majoritatea cererilor de brevete de invenție care au apărut ulterior.

În conducere am ajuns, întâi ca director științific, prin votul tuturor salariaților, dintre mai mulți candidați. Era în anul 1990, imediat după revoluție, așa se ajungea director, atunci. După doi ani, am devenit director general, prin concurs, poziție pe care am ocupat-o timp de 13 ani.

AR: –Cum a fost să fiţi şef peste câteva mii de oameni cu capacităţi intelectuale de nivel mondial?? Mi se pare colosală o astfel de responsabilitate. Dumneavoastră cum v-a fost cât aţi fost şef la acest prestigios institut?? Cum aţi făcut faţă??

NV: -A fost fascinant!… Nici nu știu când a trecut acea perioadă!… Nu numai aceea de director, ci și cea de acumulări de dinainte. Am avut o perioadă inspirată și, sper, că și colaboratorii mei de atunci și-au realizat țintele propuse. Responsabilitatea a fost enormă, dar când simți apropierea celorlalți, care te urmează într-o adevarată echipă, se mai diminuează presiunea. Cred că solidaritatea umană este soluția. Din pacate, la nivel național aceasta s-a cam pierdut.

AR: –Aţi lucrat o vreme şi la Camera de Comerţ şi Industrie a României, şi nu aşa, ca un slujbaş oarecare, ci în calitate prim-vicepreședinte. Cum aţi ajuns, domnule Nicolae Vasile, aşa sus, că nu-i de colea o aşa funcţie?! Pe ce buton apăsaţi de vă ieşea??

NV: -La Camera de Comerț și Industrie a României am ajuns prin alegeri, ca reprezentant al institutului pe care-l conduceam. Am candidat la Secțiunea Industrie, unde am câștigat, în turul doi de scrutin, în fața președintelui Patronatului din Industria Ușoară, de atunci. Ideea de campanie s-a bazat pe două domenii de vârf, care, spre bucuria mea, au confirmat ulterior: sursele regenerabile de energie și industria auto, fiind cele care au însemnat cele mai mari investiții din ultimele două decenii, în România. La programul industriei auto am avut plăcerea să colaborez strâns cu idolul meu din copilarie, Constantin Stroe, mai ales în ceea ce privește partea de automobil electric. Conjunctura în care am trăit acele momente, la institut și la cameră, sunt descrise în volumul “Clubul”, publicat recent.

AR: –Aş vrea să-mi enumeraţi câteva titluri ale unor invenţii de-ale dumneavoastră.

NV: -Invențiile mele sunt axate pe ideea de eficiență, pe reducerea consumurilor de toate felurile. Cele mai multe sunt în domeniul motoarelor electrice cu magneți permanenți, unde am ajuns la de opt ori scăderea masei și reducerea corespunzătoare a pierderilor de energie. Acestea se folosesc în industriile de mașini unelte, roboți industriali, automobile electrice, aviație etc. Altele sunt pentru îmbunătățirea acurateței tehnice prin creşterea uniformității la turațiile foarte joase, este vorba de servomotoarele fără crestături. Cele mai noi brevete sunt din domeniul încălzirii electrice.

AR: –Domnule Nicolae Vasile, aveţi copii?

NV: -Da, am un băiat.

AR: –Vă calcă cumva pe urme?? Are măcar un pic din una dintre vocaţiile domniei voastre sau…deja v-au depăşit?

NV: -Din multe puncte de vedere, m-a depășit deja. A absolvit Facultatea de Automatică și Calculatoare din București, în anul 2006, ca șef de promoţie. Are licență și la Universitatea din Princeton și doctorat în calculatoare la Imperial College din Londra. După studii, s-a întors în țară și lucrează la unul dintre institutele de la Măgurele.

AR: –Ca scriitor, câte cărţi aţi publicat?

NV: -Am debutat, în volum, în anul 2000. Am publicat nouăsprezece cărți literare, în ultimii nouăsprezece ani, dar proză scurtă scriu mai demult, din 1994, când am început să public editoriale la revista institutului pe care îl conduceam.

AR: –Ce v-a determinat să v-apucaţi de scris, în sensul de a publica?

NV: -Editorialele de la revista institutului le-am scris pentru a găsi o cale de comunicare cu salariații. Este greu să te faci înțeles de mii de oameni al căror destin depinde cumva de tine, față de care ai o responsabilitate! Toate formele de scris ale mele au o motivație aparte, nu toate au aceeași pornire inspirațională.

AR: –Ce trataţi în cărţile dumneavoastră, despre ce doriţi să vorbiţi lumii prin ele?

NV: -Nu toate lucrările mele literare reprezintă ținte spre lume. Unele sunt căi, altele sunt niște mijloace sau chiar revelații într-o abordare sistemică a realitații care ne înconjoară, dar toate la un loc constituie o cură psihologică care mă ajută să îmi petrec în mod plăcut timpul liber.

Debutul în roman a fost dedicat mamei mele, alte romane au punctat anumite experiențe de viață, volumele de poezie au fost dedicate unor femei. Literatura filozofică -proză, eseu sau poezie- au ca origine experiența dramatizantă a opt ani de spital, dintre care unul, bonus, petrecut în aceeași cameră cu un  mare filozof, decedat, din păcate, acum câțiva ani. Teatru am scris din experiența mea de conviețuire cu români de diferite naționalități, dobândită în spital, la institut și camera de comerț.

AR: –În teatru, eu nu v-am văzut jucând şi, sincer, teatru chiar nu vă văd jucând (şi dacă o să mă-ntrebaţi de ce, am să vă răspund, nu că nu consider c-aţi putea fi chiar şi un actor cu vocaţie, dar…), spuneţi-mi în ce piese aţi jucat, ce rol?

NV: -Aveți o bună intuiție! Actoria nu este, pentru mine, o țintă, ci o cale sau un mijloc. Problema principală a literaturii de astăzi este că se scrie mult, dar se citește puțin. Cunoscând cât de profund se citește un text care face obiectul unei piese de teatru, câtă atenție este dată de către regizori și actori, precum și de faptul că publicul preferă să vadă o piesă de teatru decât să citească o carte, am decis să-mi comunic anumite convingeri pe calea teatrului.

Scrisesem două scenete și o piesă,  în trei acte, dar nu se jucase niciuna. Am făcut demersurile ca acestea să se pună în scenă. Primul meu rol, ca actor, a fost în sceneta proprie “Scara”. Am mai avut două roluri: Eminescu, în spectacolul “Seniorii în direct”, și comentatorul, în piesa “Femeile lui Brâncuși”, ambele jucate la Teatrul Nostrum. Acum se repetă, la același teatru, piesa mea “Ioșca, Sică și Mitică”, fără participarea mea actoricească.

AR: –Rolul v-a fost impus de regizor, pe ideea că acel rol a văzut regizorul că vi se potriveşte, sau vi l-aţi ales singur?

NV: -Când Teatrul Nostrum a decis să joace sceneta “Scara”, cu un subiect profund filozofic, regizoarea Claudia Motea căuta să prindă cât mai bine substratul gândirii mele în disputa dintre un “El” și o “Ea” și pentru aceasta mi-a propus mie să susțin, actoriceşte, unul dintre roluri. Participasem, anterior, la un minicurs de actorie.

AR: –Dacă n-aţi fi fost inginer, profesor universitar, doctor în ştiinţă, mare şef la Camera de Comerţ şi Industrie a României şi la Intitutul de Cercetări și Proiectari Electrotehnice, unde v-aţi descurcat admirabil, credeţi că, în calitate de actor, v-aţi fi descurcat la fel de bine??

NV: -Dacă ar fi trebuit să trăiesc din actorie, aș fi făcut-o! Nu este o activitate usoară!… Acum, am o altă viziune asupra actorilor și actoriei decât o aveam înainte.

AR: –Aş vrea să-mi răspundeţi la o întrebare, pe care, desigur, n-ar trebui să i-o adresez unui om de ştiinţă, credeţi în Destin??

NV: -Da, dar cred și în ratarea destinelor. În viziunea sistemică, model filozofic introdus chiar de mine, destinul este doar valoarea prescrisă, atingerea lui depinde de căi, mijloace, resurse, percepție și logica legării acestora.

AR: –Vă-ntreb, fiindcă, părerea mea este că drumul dumneavoastră în viaţă, funcţiile înalte pe care le-aţi ocupat, fotoliile în care aţi stat, costumele la patru ace pe care, datorită funcţiei înalte în stat, aţi fost obligat să le purtaţi, poate când aţi fi vrut să v-aruncaţi într-o pereche de ginşi, nişte tenişi în picioare şi racheta de tenis în mână şi…pe-aci ţi-e drumul, la teren, nu în sala de teleconferinţe sau în şedinţe interminabile, a fost urmarea şi înfăptuirea a ceva prestabilit undeva de cineva?

NV: -Este o altă variantă a întrebării referitoare la destin!… Vă dau o altă variantă de raspuns. Cred în Dumnezeu, dar sunt un credincios deist nu unul panteist. Adică, Domnul te crează și… gata!… Restul depinde de tine, de cât ești dispus să te implicit, să depui eforturi.

AR: –Şi vă mai întreb şi pentru că ştiu că, la un moment dat, pe când eraţi elev, aţi fost bolnav, mulți ani. (Dacă nu doriţi, nu abordăm subiectul), că a trebuit să cam lipsiţi de la şcoală, de la ore, timp în care ceilalţi elevi parcurgeau liniştiţi temele şi şi le însuşeau. Presupun că pe-atunci, nici nu vă trecea prin minte c-o să ajungeţi ditai profesorul universitar, ditai marele şef la Insitutul de Cercetări (ups, ce rang înalt!!!), ori ditai şeful mare la Camera de Comerţ şi Industrie a României. Başca, ditai…inventatorul, şi, iată, şi un scriitor cu…câte cărţi publicate??

NV: -Nu aveam, atunci, astfel de revelații. Pentru a depăși momentele grele cauzate de boală, dar, de ce nu, și de plictiseală, învățam, citeam tot ce găseam prin biblioteca spitalului și discutam cu colegul meu de cameră,… filozoful. Dar, am avut așa ceva mai târziu, la cutremurul din 1977, când eram student și zburdam în tot ce făceam, după depășirea problemelor medicale. În toiul zdruncinării seismice a căminului, când toți dădeau din colț în colț să părăsească clădirea, m-a cuprins o liniște deplină, parcă cineva îmi spunea “Calm,… Dumnezeu nu te-a scos din calvarul spitalului ca să termini așa, mai ai multe de făcut în viață!”.

AR: –Aaa, să nu uit, sunteţi Coordonator de Doctorate la Universitatea din Târgoviște, după ce ani de zile ați fost și la Politehnica din București? Iată un al titlu de mare cinste! Dumneavoastră deţineţi titluri pe care ar trebui să le deţină vreo…5 persoane, sunteţi un fel de 5 în 1. Un fapt colosal! Acest lucru se-ntâmplă o dată la 200 de ani. Ce gândiţi despre acest lucru? Ce credeţi? Este o sârguinţă deosebită a dumneavoastră, o muncă susţinută cu scop précis, sau…mâna Destinului?

NV: -Ați găsit o a treia variantă de întrebare referitoare la destin, mă supuneți unui efort de a găsi o a treia variantă de răspuns! Ei, da, “Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă-n traistă” spun strămoșii mei de la țară.

AR: –Aş vrea să vă-ntreb despre Dicţionarul Douămiiştilor. Ştiu că aţi fost şi intiţiatorul Dicţionarului Scriitorilor Ingineri, publicat prin 2017, dacă nu cumva greşesc, deja pus în vânzare în Librăria Agir, de pe Bdul Dacia (în Piaţa Romană). Acum ce se vrea, de fapt, cu acest dicţionar al douămiiştilor?

NV: -Nu există o operă critică fundamentală asupra literaturii române de după anul 2000. Momentul este delicat, volumul de publicații este enorm, criticii consacrați nu se încumetă să abordeze o lucrare de un asemenea volum, nici nu au mijloace, și le este mai ușor să nege tot ce s-a publicat în această perioadă, pe motivul că nu are valoare. Criticii tineri, buni utilizatori ai tehnicii de calcul, fără de care lucrarea ar fi inabordabilă, nu au nici interes, nici chef să muncească atâta pentru o lucrare care, în contextul actual de evaluare academică, ar fi punctată mai puțin decât o publicație de câteva pagini într-o revistă cotată ISI. Așa că, neexistând o inițiativă, m-am gândit să folosesc abilitatea scriitorilor ingineri în a crea o bază de date cu ce s-a publicat în perioada menționată și să colaborăm cu anumiți critici recunoscuți pentru a face ceea ce se pricep ei mai bine, interpretarea datelor. Este necesar un mare volum de muncă și formarea unor echipe pe domenii literare ar fi de dorit.

AR: –Şi-a dat cumva domnull Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, acordul pentru acest dicţionar? I-aţi cerut măcar o părere?

NV: -Nu este nevoie de acordul nimănui. Nu i-am cerut părerea, dar i-am citit-o într-un interviu de pe la sfârșitul anului 2017, unde își manifesta nemulțumirea că oamenii de la care se aștepta să eleboreze o astfel de lucrare, de la Facultatea de Filologie, Uniunea Scriitorilor, respectiv România Literară, nu au făcut-o.

Pe vremea când eram tânăr, dacă profesorul coordonator îmi cerea să fac ceva, imediat mă apucam de treabă, astazi, chiar și doctoranzii mei, întreabă: “Cine plătește, domnule profesor?”.

AR: -Dar…altceva, de unde fonduri? Presupun că e mult de lucru la întocmirea unui aşa dicţionar. Scriitorii sunt mulţi azi, mulţi or să dorească să fie înscrişi, munca coordonatorilor de Proiect va fi una titanică? Cere timp, lecturarea cărţilor autorilor, întocmirea referatelor pentru aceştia, etc. Muncă. Pe ei cine-i plăteşte?? Sau…se face cumva pe bază de voluntariat, sau pe criteriul..”patria îţi va fi recunoscătoare”??

NV: -Un astfel de proiect, bine prezentat și fundamentat, sigur va găsi finanțare. Eu m-am oferit să mă ocup de finanțare, dar mulți dintre colegi s-au poticnit în orgolii.

AR: –La ce lucraţi în prezent? Ce faceţi exact? Sunteţi profesor la Universitatea din Târgovişte? Sunteţi coordonatorul Cenaclului Literar Ing., sunteţi publicist –aveţi rubrici în diverse cotidiane şi la reviste, cum ar fi Cronica Română, revista Cronos, în Convorbiri literar-artistice, în Bogdania, şi mai ştiu eu pe unde. Când aveţi timp pentru toate astea?? Când aveţi timp, cum faceţi să vi-l drămuiţi în aşa fel, încât să vă iasă, ştiind că pregătirea unui text pentru publicare necesită timp destul?…

NV: -Vine un timp în care “a munci degeaba” este preferabil la “a sta degeaba”! Eu am ajuns la acel timp.

AR: –Aaa, era să uit, ştiu, dar nu ştiu prea bine, că aveţi şi ceva …pământ, ceva vie, aşa-i??  Ne-aţi adus o dată la un Cenaclu un fel de…pălincă din struguri, făcută chiar de dumneavoastră. Ştiţi să faceţi aşa ceva??

NV: -Știu să fac și așa ceva!… Nu consum mult alcool, dar acela pe care îl beau, puțin dar bun, este făcut, artizanal, de mine.

AR: –Planuri de viitor??

NV: -Un pensionar nu-și mai permite să aibă planuri, poate ceva proiecte, dar, sigur, activități. Multe din acestea privesc domeniul literar, cu o înclinare predilectă spre filozofie.

AR: -Mulţumesc mult! Sănătate şi toate cele bune de la Dumnezeu!

(Interviu publicat în Cronica Timpului, iunie 2019)

 

Resturi (de Nicolae Vasile)

Resturi de fructe
sunt foarte multe,
resturi de pâine,
de azi pe mâine,
resturi de haine,
cârpite, dar faine,
resturi de cărţi
te-ajută să-nveţi,
resturi de eră,
pentru cine mai speră,
resturi de iubire,
ce vis subţire,
resturi de oameni,
flămânzi şi fameni,
resturi de viaţă
avem în faţă!…

Stau şi mă-ntreb,
mai avem ceva-ntreg?…

(Poezie publicată în Convorbiri literar-artistice nr. 10/2019)

 

PĂREREA MEA


A fost o reală plăcere să fac cunoştinţă cu o parte din realizatorii prestigioasei reviste Convorbiri literar artistice, condusă de entuziasta şi harnica Antoneta Rădoi. S-a întâmplat la sediul AGIR, cu prilejul acordării unor premii şi diplome pentru creaţie de către altă revistă de prestigiu (vrânceana Bogdania, a scriitorului Ionel Marin) şi cu ocazia lansării unei surprize (un supliment aniversar al amintitei odrasle a condierului de marcă Antoneta Rădoi) dedicate mentorului cenaclului literar bucureştean ING, magistrul universitar Nicolae Vasile la rotunjirea unei vârste frumoase.

Publicaţia, aflată la a zecea ediţie din al doilea an de existenţă, este un elevat magazin cultural, unde, pe aproape 130 de pagini găsim nume şi creaţii de valoare şi prestigiu, poeme şi schiţe, eseuri şi cronici, fotografii şi desene (o remarcă în plus pentru Iulian Radu), epigrame şi file de teatru, medalioane şi aforisme, portrete şi note de lectură, interviuri şi critică literară. Nota generală a materialului publicat o reprezintă exigenţa, seriozitatea, varietatea şi calitatea. Nici nu s-ar putea altfel, directorul-redactor-şef al fenomenului cultural publicistic repetat din două în două luni, s-a înconjurat de oameni cu greutate, prestigiu şi vocaţie literară.

Sincere cuvinte de laudă, solidaritate întru spirit şi bune doriri pentru ediţiile viitoare, stimată Doamnă a plaivazului măiastru!

(Prof. Nicolae Rotaru)

 

 

 

 

 

 

 

 

Răspuns:

Mulțumim domnului profesor Nicolae Rotaru pentru alesele gânduri! Cuvintele domniei voastre ne onorează, ne bucură și, totodată, ne obligă să ne străduim și mai mult în alcătuirea revistei. Sperăm să ne iasă!

Vă spunem: Bun venit în rândurile ostașilor noștri! Mulțumim!