Archive for mai 2019

Concurs de burse de creație literară pentru tinerii scriitori inițiat de Uniunea Scriitorilor din România


06 May 2019
Concurs de burse de creație literară pentru tinerii scriitori inițiat de Uniunea Scriitorilor din România

Uniunea Scriitorilor din România inițiază un concurs de burse de creație literară pentru tinerii scriitori (cu vârsta până în 35 de ani), indiferent dacă sunt sau nu sunt membri U.S.R., autori manifestați în orice gen literar.

Tinerii scriitori interesați sunt invitați să expedieze la Secretariatul U.S.R. dosarele de aplicație la bursa de creație literară. Dosarele vor cuprinde un CV literar, un fragment literar reprezentativ pentru creația tânărului scriitor și proiectul care se va materializa prin publicarea unui volum.

Comitetul Director al U.S.R. îi va selecta, în urma analizării dosarelor, pe cei doi câștigători ai concursului de burse de creație literară. Cei doi tineri scriitori vor primi, timp de șase luni, câte 2.000 lei net lunar. La finalul perioadei de șase luni, beneficiarii bursei de creație literară vor prezenta Comitetului Director al U.S.R. manuscrisul finalizat sau o parte semnificativă din el.

Volumele tipărite vor apărea cu mențiunea: „Autorul acestei cărți a beneficiat de bursa de creație literară pentru tinerii scriitori oferită de Uniunea Scriitorilor din România“.

Dosarele pot fi expediate prin poștă până la data de 15 august 2019, cu mențiunea Concurs de burse de creație literară, pe următoarea adresă: Calea Victoriei, nr. 133, sector 1, București, cod poștal 010071.

Reclame

Alimentaţia dezordonată (şi chiar cea „ordonată”), boala noastră cea de toate zilele…


Daca s-ar face o statistica (dar nu făcută de statisticienii care incaseaza bani de la buget ca sa intocmeasca 8 ore pe zi statistici, şi nici de aşa-zişii nutriţionişti, îmnulţiţi ca ciupercile după ploaie şi care s-ar grăbi să ne dea „o mână de ajutor”), o reală statistică, am constata că ALIMENTAŢIA  alan-dala ucide mai multi oameni decat orice boală, că, de fapt, alimentatia alan-dala este BOALA noastră cea de toate zilele!! Chiar ALIMENTAŢIA  întocmită „la gramaj” de anumiţi nutriţionişti poate face mai mult rău decât bine.

Ne plac tare cartofii prăjiţi, îi devorăm cu privirea înainte de-ai băga în gură (eu nu mai mănânc de ani, decât ff rar, când sunt invitată undeva şi ca să nu refuz ce mi se pune pe masă, mănânc şi tac). Cartofii prăjiţi sunt otravă pentru corp.

Mie-mi plac sarmalele, desigur că sunt foarte grele pt organism, dar…îmi plac. Până mai acum vreo lună mâncam, dacă aveam ocazia, până plesneam, mai ales dacă erau făcute în foi de viţă, dar nu mă dădeam deloc deoparte dacă erau în foi de varză…murată!! (Acum o lună am pus STOP!! Nu fiindcă am vrut, ci fiindca, pur şi simplu, nu le-a mai acceptat organismul. Sunt şi azi în congelator, de dinainte de Paştele 2019, aşteptându-şi clientul potrivit.

Ne plac cârnaţii, mie în mod deosebit. Salivez numai dacă mă gândesc la ei, dar sunt nocivi, mai ales cei de la Alimentara. Ăştia, de ce mănânci, de ce-ai mai mânca, şi nu te saturi, dar…te umfli ca un balon cu heliu.

Până mai ieri, dacă îmi zicea cineva KFC (îl prefer Mc-ului), salivam, mă şi vedeam mâncând preţioasele aripioare. Îmi luam, când aveam bani disponibili, -ceea ce nu mi s-a-ntâmplat prea des în ultimii 6 ani-, câte 12 odată şi le mâncam, precum Haplea, până-mi crăpa burta…

Cărnurile sunt, toate, preferatele omului, şi simte că n-ar putea trăi fără ele. Am auzit multă lume spunând că n-ar putea trăi fără carne. Preparată sub toate formele, dar, mai ales, friptura (nu e cazul meu; n-am fost cărnăreasă, nu sunt, dar am mâncat, totuşi, carne cu plăcere,în multe ocazii,  fără să fie o prioritate gastronomică a mea).

Micii, mititeii noştri vestişi, ah, ce buni sunt!! (Staţi caml, „ah-ul” meu e doar o expresie, nu salivez acum, dar…salivam cândva numai când auzeam cuvântul „mici”, darmite când mai treceam pe lângă vreun grătar.. Mă-nţepeneam acolo, şi dacă se terminau micii înainte să-mi pot procura, măcar unul, leşinam lângă gratar. Probabil din pricina grataragiului… Anul trecut (2018) am mâncat, la Bookfest, ultima dată mititei. Nu erau mititei, erau chiar…măricei, şi domnul care-i servea era foarte amabil. Mi-a dat murăturile (parcă ştia că-mi plac), gratis!! 4 zile cât a durat Bookfestu`, i-am fost credincioasă. Pe urmă l-am uitat!! Desigur dacă o să-l regăsesc anul acesta (mâine, poimâine; mai 2019), o să reînnodăm relaţia, căci un mic-trei acolo…nu mă va omorî!! Spun asta, fiindcă, desigur nu pot jura c-am să pot  şi nici nu vreau să trec nepăsătoare pe lângă grătar!!

Prăjiturile, ciocolata, bomboanele, moartea pasiunii pentru mulţi. Mie nu-mi spun absolut nimic. Aşa că …sunt o fericită! Asta nu înseamnă că n-am nefericiri!! Tocmai am relatat câteva mai sus, la care mai adaug una: regret că n-am câte un lighean de murături şi / sau varză murată la fiecare masă!! Desigur că nici prăjiturile, nici ciocolata, nici bomboanele n-ar fi noxe în organism, dacă ne-am rezuma la o gustărică acolo, dar…cine poate?? Amica mea, Adriana Pavel (ştiu, o să mă omoare c-am dat-o etalon..bombonela, ciocolăţela), a demonstat că poate, o zi, o săptămâna, două luni, că aşa i-a „prescris” nenea Nutri, dar când a scăpat caii, să te ţii. Ea salivează numai dacă-i zici: Ciocolată!! Eu strâng ciocolatele şi bombonetul (primesc des aşa ceva), şi dau strigarea, iar Adriana vine la mine călare pe mătură şi strgă de la uşă, având gura plină de ploaie: Unde-i ciocolataaa??…

Acum când scriu, mănânc. Da, mănânc. O salată: castraveţi, roşii, mărar. (Asta pt ca ieri am fost la Piaţa Obor. De regulă, n-am aşa trufandale în casă). Eu de 10 ani mănânc pe tastatură. Fiindcă n-am răbdare să stau, ca omu`, la masă. Impropriu spus „mănânc”, fiindca, în fapt, doar înghit. Înghit precum curcanul, care-i îndopat că se apropie Crăciunul. Desigur, ştiu că nu-i bine ce fac. Şi ce dacă ştiu!!…

Ei bine, ştiu că tot ce fac, fac aiurea, şi asta-mi ortăveşte organismul şi mi-l îmbolnăveşte, dar nu mă schimb. Şi-atunci cine-i de vină că mi-s cât un tanc rusesc?? Şi nu-i vorba doar despre alimentaţie, ci şi de fapte, de stresul zilnic, pe care, uneori, cu sadism mi-l alimentez. Şi-atunci, cine-i de vină că digestia e încetinită, că am anxietăţi, că devin depresivă?? Desigur, eu! Ei şi! Ce fac să mă schimb? Nimic! îmi vine să zic, dar nu pot zice, fiindcă daca-aş face nimic încă ar fi bine, dar eu continui să îmi otrăvesc organismul cu nocivităţi. Başca că, de ani şi ani, am transformat noaptea în zi, ceea ce este un mare rău pecare mi-l provoc nesilită de nimeni!! Dar de-acum o lună (de când am fost la pat, şi încă rău, dar…cui îi pasă!!), mă bag la somn, (chiar daca nu ma prinde somnul!! -până-n zori, voiam să zic!!), fix la ora 22,30, aşa că…aviz amatorilor de vorbit la telefon: nu mai sunaţi după ora 22.00…(Sâc!).

În fine, voiam să vorbesc doar despre proasta gestionare a alimentaţiei, dar iată că am  făcut adăugiri conexe şi n-am spus nimic despre sucurile „tradiţionale”, fără de care…nu se mai poate. Vezi vara, pe stradă, când canicula e ucigătoare, oameni care poartă la ei sticle, nu apă, ci cu…”tradiţionala” băutură lăsată moştenire de  unchiul Sam. Bem suc (nu e cazul meu, arar pun pe limba mea aşa ceva, Slavă Domnulu!, măcar aici să capăt şi eu câteva puncte..), în loc să bem apă. Şi mai e ceva, sosurile! Moartea pasiunii!! Acum au nişte denumiri sofisticat-alambicate, că numai şi să te dai mare comanzi un sos supra-mega-colosal-de-scump (deh, brandu` costa!! Fiţele, la fel) la… de 3 lei cartofi prăjiţi.

În povestea de mai sus nu era vorba despre mine. Nuu!! Eu sunt în afara sferei de influenţă…nocivă. Sunt un Îngeraş. Începând de azi. Dă Doamne!!…

Un om cu mintea la purtător va mânca des şi puţin sau…puţin şi des, între 5 dimineaţa şi 5 după-amiaza. Va mânca moderat, absolut tot ce-i pofteşte inima, chiar şi carne, cui îi place, şi va putea mânca şi puţin sărat, şi va putea degusta şi câte un păhăruţ de vin…bun.

Dragii mei, mâncaţi cu măsură, mâncaţi sănătos! Gândiţi în virtutea Scripturii. Faceţi binele ori de câte ori aveţi ocazia, şi de nu aveţi, creaţi-o!!

Să vă dea Domnul viaţă îmbelşugată, ca să vă puteţi procura …FRUCTE, LEGUME şi…APĂ!! (valabil şi pentru mine. Eu TREBUIE sa cumpăr apa de la ALIMENTARA, fiindcă acasă, pe conductă, apa e dezastru. Dar la Alimentara e o problemă, apa e păzită, plus că-i ambalată în..sticle de plastic, deşi pe toate lungimile de unda ni se spune că plasticul este toxic…).

Fiţi binecuvântaţi! Dacă Dumnezeu e cu noi, NIMENI împotriva noastră!

Eu. În omienouăsutetoamna…

Interviu cu scriitorul (medic-chirurg) Virgil Răzeşu


 

virgil razesu

Antoneta Rădoi: Domnule Virgil Răzeşu, ştiu că sunteţi medic, care este specialitatea dvs?

Virgil Răzeşu: Chirurgia generală.

A.R.: Unde aţi terminat medicina?

V.R.: La Iaşi.

A.R: Unde aţi practicat chirurgia? În ce oraş, la ce spital?

V.R.: În Piatra Neamţ, la Spitalul Judeţean.

A.R.: Unde v-aţi născut?

V.R.: La Brăila.

A.R.: Ce au fost părinţii dvs?

V.R.: Tata a fost funcţionar de bancă, iar mama casnică.

A.R.: Cum de aţi ajuns la Piatra Neamţ? Pe scurt, vă rog!

V.R.: După ce am terminat stagiul de medic de ţară, am făcut secundariatul la Arad, după care am ales Piatra Neamţ. La vremea aceea, toate posturile se ocupau în urma unor concursuri pe întreaga ţară.

A.R.: Eu v-am cunoscut în calitate nu de medic, ci de scriitor şi mă pot socoti fericită pentru ipostaza aceasta. V-am citit câteva din titlurile publicate şi mărturisesc, mi-au plăcut. Câte titluri aţi publicat ? Citaţi-mi câteva dinte ele.

V.R.: În afara cărţilor de specialitate, am scris 19 cărţi (6 romane, 4 cărţi de proză scurtă, câte 3 volume omagiale şi antologii, una de atitudine, una cu publicistica mea în două volume şi una de istorie a 35 de Reuniuni Chirurgicale organizate de mine) şi am tradus 7 cărţi din literatura universală. Fără îndoială că cel mai mult ţin la romanele mele („Prin vămile vieţii”, „Mic tratat de deflorare”, „Inelul pierdut”, „Glontele cu parfum de crini”, „Domnule Preşedinte” şi „Trandafirul albastru”) fiindcă socotesc genul respectiv cel mai reprezentativ pentru un scriitor. Evident, ca orice părinte care îşi iubeşte copiii, sunt bucuros că le-am putut aduce la lumină şi pe celelalate.

A.R.: Ce v-a determinat să scrieţi şi să publicaţi?

V.R.: Nu este uşor de răspuns la o asemenea întrebare, dar cred că este vorba de nevoia de co­mu­nicare, la o treaptă superioară, dincolo de cea imediată şi, evident, perisabilă.

A.R: Hmm, am aflat că aţi scris o carte, intitulată: „Umbra noastră cea de toate zilele”. Dvs. chiar aţi fost urmărit de securitate?

V.R.: Nu ştiu dacă termenul „urmărit” este cel mai potrivit fiindcă, efectiv, nu existau motive pentru o astfel de acţiune. Dar am avut un DUI (Dosar de Urmărire Informativă) pentru 4 ani de zile, aşa cum au avut milioane de români. Că dosarul respectiv nu avea, nici în clin, nici în mânecă, ceva cu siguranţa naţională, e altceva. Organul avea nevoie să se arate activ şi să-şi justifice existenţa.

A.R.: Ha, ha, ha… mă iscodeşte un  gând!! V-a picat sub bisturiu vreun securist?? Dacă da, ce gând v-a trecut când l-aţi văzut pe masa de operaţie??

V.R: Sigur că am avut asemenea pacienţi, dar cine ajunge pe masa de operaţie este dezbrăcat de haine, titluri, funcţii sau orice alte considerente, este un suferind care are nevoie de tine. In­te­re­sant este că nu mie îmi veneau în gând unele năstruşnicii, ci tocmai celor în cauză. Îmi amintesc de cazul unui jurnalist, victimă a unui grav accident de circulaţie, care a murit pe masa de operaţie, din cauza leziunilor interne. Una din mărimile partidului a întrebat-o pe una dintre colege: „ de ce a murit jurnalistul X? A fost așa grav sau fiindcă scria de rău de doctori la ziar?”. A primit răspunsul meritat: „Tovarăşa secretară, dacă ar fi să moară toţi cei care scriu de rău de doctori mulţi ar fi trebuit să-şi doarmă somnul de veci”. Cum poţi comenta asemenea întrebare? Ba pot să spun că tovarăşa nu era în stare de asemenea subtilitate şi foarte probabil că lucrurile au fost discutate într-un cerc mai larg şi mai înalt.

A.R.: Ce gând v-a trecut când i-aţi descoperit în Dosarul de la CNSAS, în 2008, pe delatorii dvs??

V.R: I-am împărţit în 3 categorii: prima, a plevuştii mărunte, care ar fi scris orice şi despre oricine, a doua a celor forţaţi de împrejurări sau de situaţia lor să scrie, şi a treia, cea mai impor­tantă pentru mine, a celor care au însemnat o mare dezamăgire. Şi nu i-aş fi acuzat dacă mi-ar fi spus să nu mă mir dacă o să-mi ajungă pe la ureche că au dat cu subsemnatul la adresa mea. Asta era singura pretenţie care i-ar fi disculpat faţă de mine. Nu uitaţi că era vorba de apropiaţi pentru care m-aş fi lăsat spânzurat…

A.R.: Aţi înfiinţat o editură. De ce aţi ţinut neapărat să vă poarte numele??

V.R.: Am întemeiat-o fiindcă am avut conştiinţa că, pentru a ne dezlipi mai uşor de trecut, fie­ca­re dintre noi trebuie să facă ceva în plus faţă de profesia lui. Ştiam că, în general, cuvântul scris era în mare suferinţă. Nu am o explicaţie specială pentru nume, dar aşa am gândit atunci.

A.R.: Cine manageriază, în fapt, editura „Răzeşu?”.

V.R.: Răspunsul este simplu: fac personal, absolut toate treburile editoriale. Apelez la colaboratori pentru situaţii speciale. Pot să spun că am editat mai puţine titluri decât aş fi putut, tocmai fiindcă am ţinut la calitatea cărţilor mele. Ce nu mi-a fost pe plac, am refuzat.

A.R.: Care este cea mai grea problemă a unui editor ?

V.R.: De departe, difuzarea cărţilor, ceea ce face ca ele să aibă o circulaţie restrânsă, mult sub posibilităţi. Ca să nu mai vorbim de comisioanele nejustificate pe care le percep difuzorii : 45% din valoarea cărţilor. Ce să mai rămână pentru tipograf, editor şi autor? Cel mai oropsit este autorul.

A.R.: Fiul dvs vă calcă pe urme în domeniul medicinei sau în domeniul scriitoricesc?

V.R.: Nu, el este constructor, iar în privinţa scrisului, cred că şi el va aştepta vremea când se va dedica în exclusivitate scrisului.

A.R.: Povestiţi, pe scurt, o întâmplare dramatică din viaţa dvs de chirurg! Vreun pacient… pierdut, ceva…

V.R.: Nu există intervenţie chirurgicală care să nu conţină o doză de dramatism, împărţit între  pacient şi operator. Cât despre pacienţii pierduţi, se spune că fiecare chirurg are în sufletul lui un cimitir. Nu este nici o exagerare, chiar dacă este vorba de un singur bolnav şi dacă a murit din cauza bolii sau a operatorului. Pot să afirm, cu toată sinceritatea de care sunt capabil, că ţin minte mai degrabă pacienţii pierduţi decât pe cei care au însemnat o reuşită. Este greu să aleg, dintre miile de bolnavi operaţi un anume caz. Pot aminti de un băieţel de 6 ani, strivit de roata mare a unui tractor. Supravieţirea lui a ţinut absolut de un fir de păr, dacă pot spune aşa, şi s-a datorat faptului că am putut să ajung (era o duminică dimineaţa) la spital în câteva minute.

A.R.: Şi acum una haioasă! Plizzz!…

V.R.: Aleg la întâmplare: în cursul unei reuniuni ştiinţifice, în cadrul raportului pe care-l sus­ţi­neam în sala teatrului, plin de specialişti din toată ţara, relatam o situaţie puţin întâlnită, delicată şi cu puţine soluţii, în care m-am aflat în timpul unei operaţii. Cineva din sală m-a întrebat: „ce-aţi făcut mai întâi ?”. Am fost prompt: „mai întâi … m-am scăpat pe mine”. Desigur, hazul a fost nemaipomenit, suficient pentru a demonstra dramatismul despre care vorbeaţi.

A.R.: Despre ce vă place să scrieţi în cărţile dvs. sau, mai bine zis, ce este predilect în scriitura domniei voastre?

V.R.: Cred că izvorul scrierilor mele este unul singur: VIAŢA. Sub infinitele ei variante şi posibilităţi. Pot afirma, fără nici o exagerare, că am trăit şi propria viaţă dar şi pe a pacienţilor mei, şi cum nimic din ce m-a înconjurat, în viaţa de fiecare zi, nu m-a lăsat indiferent, iată suficiente surse de inspiraţie, de care am beneficiat.

A.R.: Câţi ani de chirurgie aveţi în spate? Cât aţi „tăiat” în carne vie??, ca să zic aşa, mi-aţi putea spune o cifră, câte vieţi aţi salvat cu bisturiul? Aproximativ?

V.R.: Am fost chirurg timp de 44 de ani. Cât priveşte numărul de pacienţi, acesta urcă la câteva zeci de mii. Spunea un critic: „cât o localitate de mărime mijlocie”. Am avut, cândva, orgoliul (nu cred că sunt singurul) de a ţine evidenţa intervenţiilor practicate, dar am abandonat. Chi­rurgia nu înseamnă numai intervenţii propriu-zise, ci şi îngrijirea unor pacienţi cu boli chirurgicale, înseamnă şi bolnavii operaţi de tine dar şi ai altora, înseamnă şi transmiterea unei experienţe către alţii şi încă multe altele.

A.R.: Vi s-a întâmplat să daţi cuiva vreun verdict pe care să-l regretaţi sau să respingeţi vreun pacient, să-l trimiteţi acasă spunându-i: „nu mai ai nicio şansă, nu mă bag!”?…

V.R.: Categoric, nu ! Medicul nu are voie să dea asemenea verdicte şi este condamnabil dacă o face. Numai Dumnezeu şi viaţa hotărăsc sfârşitul cuiva. Am avut pacienţi de care am fost încântat pentru ce am făcut, despre care aveam convingerea că vor trăi mult şi bine şi care s-au prăpădit după câteva luni, după cum şi alţii cărora le-am făcut o intervenţie limitată, de nece­sitate, fiindcă nu era posibil altceva, şi care au supravieţuit un timp neaşteptat de mare. Cea de a doua întrebare merită o nuanţare: nu m-am ferit niciodată de cazurile grele sau foarte grele, decât dacă m-am socotit depăşit. Dimpotrivă, m-am implicat în ele, pentru simplul motiv că ştiam că voi face tot ce este posibil, fără să mă gândesc că prestigul meu ar avea de suferit în caz de eşec. Nu contest că există şi asemenea practicieni care nu se angajează în cazurile dificile, ca să nu-şi strice statisticile sau re­nu­mele. Nu vreau să faceţi din mine un chirurg ideal, fiindcă nu am fost. Am avut limitele mele şi m-am bucurat când am fost conştient de ele. Pe de altă parte, ne mirăm de medicii din alte părţi care  împărtăşesc diagnosticul adevărat pacientului şi viitorul lui. Noi ascundem bolnavului adevărul şi îi oferim un diagnostic de complezenţă, uneori chiar la rugămintea expresă a familiei. Este greu de tranşat între o situaţie şi alta, fiindcă totul depinde de educaţie, tradiţie, obiceiuri şi altele.

A.R.: Aveţi idee cam câte lacrimi de bucurie aţi adus pe obrajii şi pe sufletele pacienţilor salvaţi şi pe cele ale aparţinătorilor lor?

V.R.: Nu, nici vorbă, nu se pot face asemenea aprecieri. Dar consider plânsul una dintre marile daruri cu care omul a fost înzestrat şi în nici un caz o dovadă de slăbiciune. Lacrimile pot fi şi de bucurie şi de necaz.

A.R.: Domnule Virgil Răzeşu, cum v-aţi simţit atâţia ani în pielea chirurgului Virgil Răzeşu?

V.R.: Cinstit vorbind, m-am simţit bine sau foarte bine, cu excepţia cazurilor în care am fost de­păşit de situaţie şi am fost nevoit să înclin steagul. Cred că dintre toate specialităţile medicale, chirurgia se bucură de o particularitate, care este agreată de bolnavi, aceea a rezultatului mult mai prompt, da sau ba, al actului terapeutic, chiar dacă el implică mai multă suferinţă.

A.R.: Cum vă simţiţi acum, când aţi înlocuit bisturiul cu creionul (tastatura)?? Tăiaţi şi acum, cu acest, nou instrument chirurgical, în ”carne vie??” Sau sunteţi blând cu gangrena societăţii??

V.R.: Ce bine ar fi dacă am putea modela societatea, folosind asemenea instrumente cu efect prompt! Din păcate, viaţa este mult mai complexă şi mult mai greu de adus la parametrii doriţi de majoritatea cetăţenilor. Neapărat că şi societatea dispune de instrumente de dirijare sau de con­ducere, dintre care cel mai important mi se pare educaţia, un capitol la care stăm destul de prost şi pentru care facem foarte puţin.

A.R.: Ca chirurg, aţi publicat ceva important?? Ce anume?

V.R: Mă pot lăuda cu aşa ceva. Am scris „Chirurgie generală – vademecum pentru examene şi concursuri”, o carte unicat în literatura noastră de specialitate, special concepută pentru pregătirea unor concursuri sau examene, de care un specialist nu este lipsit. Este o carte de căpătâi, supranumită „Biblia de la Piatra Neamţ” (sigur pentru chirurgi), cu 3 ediţii şi cu 16.000 de exemplarte vândute, ceea ce este foarte mult. …

A.R.: Felicitări! Aaa, era să uit! Aţi participat cumva la simpozioane sau alte manifestări chirurgicale? În ţară sau în străinătate?? Unde anume?

V.R.: Am fost prezent la foarte multe reuniuni ştiinţifice, respectiv la cca 200, dintre care 37 au avut loc aici, la Piatra Neamţ, în propria organizare. În rest, mi-am cunoscut ţara în cadrul unor asemenea manifestări. Nu mă pot lăuda cu prea multe ieşiri peste graniţă, fiindcă la vremea maturităţii profesionale, nu mi s-a dat voie să ies din ţară, nici măcar în ţările socialiste. După revoluţie am fost la Paris, Amiens, Rouen, la Viterbo, în Italia şi cam atât.

A.R.: Acum, că aţi renunţat la bisturiu, veţi mai participa la conferinţe, la simpozioane medicale?

V.R.: Sigur, cea de a 38-a ediţie va avea loc la sfârşitul lunii iunie la Moineşti, în tandem cu „Zilele Medicale” ale acestuia.

A.R: De cât timp aţi renunţat la bisturiu?

V.R.: De 14 ani, din 2003.

A.R.: Presupun că sunteţi destul de cunoscut la Piatra Neamţ, unde aţi profesat, dar ca scriitor cum stă treaba în „provincie”? Mass-media vă promovează? Aţi avut lansări de carte? Serate literare??  Sunteţi invitat la Emisiuni TV? Scriu ziarele despre scriitorul Virgil Răzeşu??

V.R.: Nu mă pot plânge de asemenea acţiuni, dar pot spune că, în ţară, am fost mai cunoscut ca chirurg şi mult mai puţin ca scriitor. Şi asta fiindcă statutul de scriitor ţi-l conferă alte foruri care, din păcate, numai grija mea nu o au şi datorită difuzării greoaie de care vorbeam..

A.R.: Publicaţi cumva în vreo Revistă locală?

V.R.: Da, evident, sunt prezent în ziarele şi revistele locale, destul de frecvent în „Viaţa Medicală”, dar nu şi în revistele literare, unde este aproape imposibil de pătruns.

A.R.: Ştiu că aţi avut o prezentare de carte/autor, la Bucureşti, la Casa de Cultură Calderon, fiind invitat special al Editurii Betta, manageriată de editorul Nicolae Roşu, eveniment la care am avut şansa şi bucuria să vă întâlnesc. Cronicarii literari prezenţi la acest Event (am văzut cel puţin 3!!) au scris, au publicat pe undeva, prin vreo Revistă, măcar o cronicuţă despre scriitura lui Virgil Răzeşu?

V.R.: Din câte ştiu, nimic nu a transpirat în paginile unor reviste literare.

A.R.: Cum v-aţi simţit la Bucureşti, la acel Event?

V.R.: Foarte bine, nu aveam cum să mă simt altfel, între oamenii de condei şi colegii prezenţi.

A.R.: Când aţi acceptat invitaţia editorului Nicolae Roşu, de la Ed Betta, aţi avut aşteptări de la acest Event?

V.R.: De la sine înţeles dar … mai departe, nimic nu ţine de dorinţele mele.

A.R.: Ce planuri de viitor are scriitorul Virgil Răzeşu? Pentru perioada imediat următoare ? Ce-aveţi la sertăraş numa’ gata de publicat??

V.R.: Foarte curând voi publica cel de al treilea volum de „Mărturii”, care cuprinde publicistica ultimilor doi ani de zile. Evident că sertarul de care vorbiţi are în pregătire un nou roman.

A.R.: Stimate domn, am un milion de curiozităţi legate de doctorul Virgil Răzeşu dar şi de scriitorul cu acelaşi nume, însă întrebarea la care vreu să-mi răspundeţi pozitiv este: veţi fi prezent anul acesta la Gaudeamus??

V.R.: Ca editor, nu cred că pot realiza un stand propriu. Ca scriitor, încerc să fiu prezent, iar ca organizator, poate că voi reuşi să realizăm un stand al scriitorilor nemţeni, ceea ce ar fi foarte benefic pentru mai mulţi…

A.R.: Vă mulţumesc şi Îl rog pe Dumnezeu să vă dea viaţă îndelungată, cu sănătate deplină, ca să bucuraţi cu scriitura dvs cel puţin tot atâtea inimi câte s-au bucurat de bisturiul pe care l-aţi mânuit, sunt convinsă, cu măiestrie!

V.R.: Vă mulţumesc şi eu pentru curiozitatea Dvs., pentru urări şi pentru modul în care încercaţi să-mi conturaţi statutul de scriitor.

A.R.: Succes! Sănătate!                                                           

 

României i se serveste iarăşi circ


Ştiu ca-mi voi pune paie-n cap cu postarea, (chiar de la oameni la care ţin foarte tare), dar n-aş fi eu dacă aş tăcea! Postând, exprimându-mă, nu-i sacrific pe ei, ci pe mine, ştiind că mă vor lipsi de dragostea lor. Aş vrea să le spun, să vă spun tuturor că nu am laikuri politice. Mi-e perfect egal cine conduce acum, fiindca, indiferent de opţiunile noastre electorale, ies din urna inşi desemnaţi de undeva din…neant, şi toti sunt o apă şi-un pământ, (atât la guvern, cât şi la preşedinţie), nişte vinzători de neam şi ţară, indiferent cât dau din gură ca să capete friptură!! (gen Johannis, cu rânjetul lui, satisfăcut acum de biruinţa PNLului; dar vă spun, dragii mei cititori că diabolicul lui rânjet se va transforma, -poate nu foarte curând, dar nici prea târziu-, într-o grimasă a durerii, căci destinul va lucra şi în cazul lui, findcă e un parşiv fără pereche, în opinia mea, şi intuiţia nu m-a înşelat niciodată!!). Azi, României i se oferă iarăşi…circ (Arestarea lui Dragnea, exact acum, cu surle şi trâmbiţe!! Bun moment, n-am ce zice!! Justitie CORRECTĂ…politic!!, nu că Dragnea nu ar fi meritat „mandatul”!!

(Foto: Realitatea.net)

Circ ne servesc porcii ăştia de 30 de ani… Dar, se pare că poporului îi place. Culmea-culmilor guvernării e…starea în care am ajuns noi românii. „Dezbină şi stăpâneşte!!”, le-a ieşit de minune. Azi suntem frate contra frate. Nu mai poţi opina în faţa fratele tău, că ţi l-ai făcut duşman instantaneu, daca el are o opinie diferită politic (şi nu numai) de a ta.  „Dezbină şi stăpâneşte”  e singura realizare supremă, sigură, a celor care ne guvernează de 30 de ani. Circ şi iar circ pe toate lungimile de undă de 30 de ani…

Acum, că s-a zis cu Dragnea, că i s-au pus, în sfârşit, cu surle şi trâmbiţe (altfel nu se putea, n-avea chichirez!!), cătuşile, abia aştept feeria ce ne va aştepta de la coaliţia guvernamentală!! Le-aş sugera guvernanţilor înscăunaţi de azi-nainte, să ne ia încetişor cu binele, cu prosperitatea, că nu suntem învăţaţi şi nu cumva să ni se-aplece de-atâta bine ce va urma!!

Aniversare…


Moment aniversar dedicat profesorului universitar Nicolae Vasile (doctor în ştiinţă; inventator); Evenimentul va avea loc în Campusul Universităţii Valahia -Târgovişte, pe 31 mai 2019, ora 14,00.

Dl. prof. universitar, inginerul Nicolae Vasile este şi scriitor, un scriitor care abordează toate genurile literare, inclusiv, după cum veţi putea vedea (cei care veţi merge la Târgovişte) şi după cum se vede din afiş, şi teatru.

Mai multe despre colosala personalitate a distinsului profesor Nicolae Vasile intr-un interviu pe care vi-l voi prezenta imediat ce va apărea „o publicaţie” pe luna iunie.

Opinii despre…


Aseară am primit o opinie despre scriitura mea, opinie publicată în Revista Română de versuri şi proză / 1-3 / 2019 – Periodic al Societăţii SCRIITORILOR ROMÂNI, prim vicepreşedinte Florin Grigoriu, semnatarul textului.

Mulţumiri aduc pe această cale dlui Florin Grigoriu!

Opinia lui Fl Grig despre scriiitura Antoanetei R

Acestea se refera la câteva din cărţile mele:

Să ne prefacem că-i aşa…


Dăunăzi trec pe Kiseleff. Bănănăi fără ţintă. Nu că nu aveam, dar eram în căutare a ceva, aşa că…dă-i şi luptă. Cum aproape în 99,99% din cazuri plec din casă cu armamentul din dotare la purtător, desigur c-am găsit şi ceva pentru…cârcotaşul din mine, şi…pac la răzbelu` cu Nikonelu`!

str Rege Mihai pe Kiseleff

Şi-acum că aveţi obiectu` muncii în imagine, întreb, e firesc ca aşa să fi fost inscripţionată tabla aia indicatoare? Mihai I, se ştie, nu a fost regele României până în 2017. Unui rege, unui conducător de stat, i se ataşează această etichetă la statut doar pt perioada in care a deţinut rangul respectiv, din câte ştiu eu. Ori Mihai I, nu mai e rege din 30 dec 1947.

Dacă cetăţenii adolescenţi, -care se plimbă cu rolele prin Herăstrău-, trec pe stradă şi citesc inscripţia, ce vor înţelege: că Mihai I a fost rege până-n 2017??