La steaua…


Cert este că Eminescu ar fi compus La steaua pornind de la motivul „vieţii fără noroc”, aşa cum reiese şi din unele versuri din varianta transcrisă de el în Albumul Ririei: „Astfel şi tu peste trecut / Răsai duioasă foarte / Ca steaua dulce de văzut / La dânsa de departe // Oricâte par să se fi şters / Oricâte se mai curmă / Nimic din ce-i în Univers / Nu piere fără urmă // Şi dacă nu mai e la loc / Şi nu ne mai răsfaţă / O raz-a stinsului noroc / Mă urmăreşte-n viaţă”. (s.n.).
Paralel, regăsim însă, dominantă, tema stelei stinse, a cărei lumină călătoreşte prin univers, idee prezentă şi într-un editorial, publicat de Eminescu în gazeta Timpul, din 9 decembrie 1882: „Precum lumina mor stele ce s-au stins demult, călătoreşte încă în Univers, încă raza ajunge ochiului nostru într-un timp în care steaua ce a revărsat-o nu mai există, astfel din zarea trecutului mai ajunge o rază de glorie la noi, pe când cauza acelei străluciri, tăria sufletească, credinţa, abnegaţiunea sunt degeaba . . . (Opere, XII, p. 237). Şi parcă pentru a accentua că această temă nu este întâmplătoare, poetul revine şi anul următor, cu un editorial cu conţinut similar, referindu-se, de data aceasta, concret, la epoca lui Ştefan cel Mare: „Tu, ale cărui raze ajung până la noi, ca şi acelea ale unui soare care s-a stins demult, dar a cărui lumină călătoreşte încă mii de ani prin univers, tu care, însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire . . . s-asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr . . . ” (Opere, XIII, p. 317).
Semnificativ, observă în mod judicios Dan Toma Dulciu, poetul asociază tema luminii călătoare prin univers, cu o altfel de lumină, venită de data aceasta dintr-o zonă ezoterică şi discretă. Tema lirică a luminii stelei ce-a murit se regăseşte, aşadar, alegoric în variantele poeziei, fiind filtrată şi concentrată definitiv de Titu Maiorescu în volumul Poesii. În aceste condiţii, ipoteza că Eminescu ar fi un precursor al fizicii şi astrofizicii moderne, merită reformulată. Cercetătorul D.T. Dulciu indică şi sursa informaţiei eminesciene: Index librorum prohibitorum, citată de Larousse în Dictionaire universel du XIX-eme siecle, unde se spune: „Une etoile peut donc s’etiendre et disparaitre totalment ajourd’hui, et pendant 2700 ans les hommes continuerount à la voir . . . ”
Văzută din această perspectivă, poema La steaua ar putea fi şi un document compus din semne, termeni şi cuvinte ezoterice, presărate cu meşteşug de poet de-a lungul textului. „Ea demonstrează, susţine D.T. Dulciu, că Eminescu era un erudit cunoscător al mesajelor secrete (O interpretare hermeneutică, op.cit., p. 124). Cum limbajul poetic este suficient de ambiguu şi de generos în a îngloba idei externe temei principale, ipoteza cercetătorului vienez nu este lipsită de temei. Cert este că, iluminată sau nu, varianta din volumul îngrijit de T. Maiorescu rămâne, cu siguranţă, cea mai concentrată şi mai încărcată de semnificaţii.
Cine vrea să citească, printre rânduri, „semne şi minuni” poate s-o facă. Cine vrea să înveţe fizica „pe versuri”, la fel. Cu totul, La steaua îşi păstrează, în armonia aliteraţiilor, misterul intact: „Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie / Era pe când nu s-a zărit / Azi o vedem, şi nu e . . .

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: