Archive for mai 2017

Clopotnița din gând


Clopotnița din gând

Mi-am însușit descrierea iubirii
aia din cărțile cu coperte groase cât minciunile din biblii
ce dacă dragostele de-acolo erau sfrijite ca niște adăugiri de aripi
flecuștețe de însușiri deșarte
toate iubitele mele
alea câte-or fi,
puține ca nălucirile-mplinite joia după apus
dracul a văzut așa ceva
sau nenumărate,
plutoane-nșirate-nșirate,
translucide ca niște meduze aduse de valuri,
înnisipate și terne
aidoma altor iluzii cărora, beți de atâta nostalgie după noi înșine,
cine nu s-a căutat printre morțile altora
le zicem tot iubiri
sau cu nevoile date de tălmăciri
tălmăcitorii iubirilor sunt cei mai prețuiți dintre ratați
dacă-i priviți din orice unghi
chiar urcați pe cocoașa unor nemuriri cu aromă de deșert
de cactuși visânzi, cu alte cuvinte
e-o filozofie fără sens, așa c-o las iubitelor cu ochii ascunși în palme
adică, mai tuturora
că asta sunt iubitele – adulmecări, nimic mai mult
am, așa nebun de nimic din ceea ce înseamnă bunul,
certitudinea
că nici acum după atâta vreme de la zvârlire
(am uitat să vă spun că se întâmpla în clopotnița din gând)
nu m-a găsit pământul.

Mihail Soaremihail soare

Reclame

Atenţie!!! O parte din cărţile mele vor fi prezente la Bookfest 2017


Voi anunţa mâine, 24 mai, exact numărul Standului din pavilionul C4. Va fi expusă şi cartea care va vedea lumina tiparului în noaptea aceasta: „De la Nuntă la Iad şi…drumul spre Lumină!”

carti pt Bookfestcoperta Drumul spre iad 1

Cum a ajuns Petru Rareş domnitor…


    De Antoaneta Rădoi

Hehe, să auzi şi să nu-ţi vină să crezi…

Pe când a fost să fie pentru întâia oară domn Petru Rareş nu era acasă… Era omu’  plecat la pescuit pe undeva pe  la Galaţi. Tocmai îşi întinsese năvoadele şi făcea incantaţii spre ademenirea peştilor când s-a trezit învăluit de carătă domnească cu slijitori care veniseră să-l îmbrace cu  haine scumpe domneşti şi să-l aducă mai degrabă la „scaon!!” Iaca-şa a juns el domn al Moldovei, iar PRETINII lui de benchetuiri şi d-ale snoavelor pescăreşti, dibacii pescari, cu care tocmai se afla în ziua NUMIRII lui ca domn, au fost, mai apoi, după urcarea lui în „scaon”, scutiţi pe tot timpul domniei lui de taxele şi impozitele pe…pescărit şi pe tot ceea ce-nvârteau în amterie de bisnis day!!

-„Să veniţi cu mine, să vă fac cărţi de scuteală, să nu daţi nemică în dzilele mele!”, le-a zis Petru Rareş acoliţilor lui… Tot cam aşa e şi-n zilele noastre, în 2017!! Nimic nou sub soare!! De la scutirea de TAXE şi IMPOZITE a derbedeilor care au devalizat ţara, până la…îmbrăcarea caftanului domnesc şi urcarea în „scaon” la Cotroceni a unuia sau altuia dintre cei numiţi sau..”aleşi” ai neamului.

 Iată, mai jos, de la Ion Neculce, din Letopiseţ citire…Petru rares text(Te mai miri astăzi, românaşule, cum au ajuns Iliescu, Băsescu, Johannis domnitori ai României?? Nu te mai mira, TOTUL este posibil… Şi ăştia de azi, ca şi cei din trecut, mai-marii, scutesc de la plata taxelor pe acoloţii lor…)

Şi a doua oară tot printr-o jonglerie, dar de data asta a turcilor, a ajuns Petu Rareş domnitor al Moldovei… Pe atunci era închis în Ţara Ungurească, în cetatea Ciceului. De data asta l-au înscăunat, nu boierii moldoveni în frunte cu mitropolitul vremii, ca prima oară, ci rubedeniile nevesti-sii -care era sârboaică, de neamul despoţilor, fata lui Despot-crai. Rubedeniile nevesti-sii au scris carte împăratului turc şi vizirului, iar împăratul care jurase că până nu va trece cu calul peste dândul nu se va putea împlini dorinţa lui Petru Rareş, şi îndată l-au dus la un câmp (unii spun că sub un pod!!; deh’, guri rele!!…) şi a trecut turcu’ peste el de trei ori cu calul, şi pe dată „l-a uns” domnitor al Moldovei pentru a doua oară!! Iată, cât de simplu e să ajungi domnitor!!! Ehei, domniţele astea de viţă nobilă, multe mai pot ele face şi desface…

Acum, în 2017, ca şi atunci, pe vremea LETOPISEŢULUI lui..Neculce, e pus în „scaon”-ul României cine vrea Înalta Poartă a lumii, iar „boborul” încă mai crede, şi azi, că el a ales, că el a decis…liber cine să-i fie domn şi stăpân!! Hah…

Azi e luni…


maladies-mentales-mon-voisin-est-il-fou

Este… Luni

şi Pământul…

Pământul şi Lunea

senvârt.

Se pare că merg

mână-n mână

înaintea

veacului meu!

De-aici

de pe Pământ

altfel văd azi

lumea,

deh’, e…

Luni!

Mă târăsc

INUTIL

dup-o noapte…

de coşmar

insomniac,

somnambul

caut…

ochelarii,

cafeaua,

tastatura,

telefonul,

Ah!!…

Ce haos!!

e…Luni!!!

O, Doamne, Nuu!!!

Uff…

Clepsidra

şi-a făcut

rondul,

iată zorile!!

Dă-mi, Doamne,

o rază de LUMINĂ

din Soarele

TĂU!

  de Antoaneta Rădoi –de laVrancea

Ca să vezi cât de mult îmi place ceaiul…


Ceaiuri-care-nu-trebuie-consumate-seara

Duminică. 21 mai 2017. Lucrez de zor la o carte. Sunt pe ultima sută de metri cu ultima corectură. Am dat Bun de Tipar, dar mai vreau să re-re-verific. Întotdeauna se mai găseşte câte o virgulă ne-la-locul-ei…

Pun să-mi fac un ceai pe la ora 11 şi uit ibricul pe foc de i-au ars şi mama tuturor metalelor din care era alcătuit, de era, bietul de el, roşu ca racul. N-aveam timp, aşa că l-am aruncat în chiuvetă la răcit. Pe la ora 14,00, zic să-mi fac totuşi ceaiul ăla. Am nevoie să beau măcar un ceai zilnic, pentru amelioararea stării de sănătate precară. Pun iarăşi ibricul, stau să fiarbă apa, pun plantele, acopăr şi mă duc să mai dau cinşpe taste. Uit de ibric şi de ceai. Peste alte 3 ore, arunc conţinutul (nebăubil!!) din ibric şi pun din nou ibricul pe foc cu altă apă proaspătă. Am grijă să iau ibricul la timp de pe foc, adaug planta şi…m-apuc de scris ceva cu dl Vincenţiu, care între timp mă sună. Ufff, şi ăsta acu’ cu cererea lui!! Dar, nah’, avea nevoie, omu’, urgent să-l ajut să-şi facă o cere către…organe. Era ora 21,00. M-am pus pe confecţionat cerea şi-am uitat şi de ceai şi de tot. Pe la ora 23,00 când am terminat ce aveam de lucru cu dl Vincenţiu, după ce ne mai conversarăm niţel pe alte teme (la alte teme e mare pezevenchi dl Vincenţiu; e tot numai o snoavă, să-l tot asculţi…o enciclopdie; are haz), mă duc să-mi întind oasele-ntr-un fotoliu şi văd pe masă ibricu’ acoperit. Ah…ceaiul meu!!..  Îl beau aşa cum e!!!, mi-am zis înciudat. Dar n-am putut. Era amar ca fierea. Mă-nfurii şi pun din nou ibricul, pentru a 4-a oară pe foc. Stau şi păzesc să fiarbă apa, îl aiu de pe foc, adaug planta, pun capacul, iau ibricu’ în sufragerie şi-mi zic: două-trei minute, până se lasă esenţa din plantă, să mai fac câteva pagini de corectură. Mai aveam şaişpe. Corectez vreo zece şi zic să las pe a doua zi, că eram şi f obosită. Mă dureau ochii şi coloana care e şi-aşa praf. E ora 0,46. Ahh…ceaiul meu!!! Pentru a 4-a oară în aceeaşi zi, aceeaşi perseverenţă, e deja..prea mult!! L-am băut aşa, umplându-mi ficaţii de toxine (toxinele, de care tocmai voiam să scap bând ceaiul!!) evident, dar…am băut un ceai!!!

ganditorul2

Inutil..de Dumitru Grui


Inutila aşteptare (i-aş fi zis eu…)

Dumitru Grui insă a intitulat-o…

Inutil

Te-aştept, inutil, într-o gară
te-aştept, la un tren personal,
în liniştea serii, doar clipa mai zboară,
peronul e gol şi totu-i banal….

Nici oameni nu sunt, iar trenuri nu vin,
doar gândul spre tine mă poartă,
ce greu trece timpul, e chin
când aştepţi la o linie moartă!

Nu cred c-ai s-ajungi, dar cum mai arăţi?
Eu am să fiu cu o floare în mână.
Venit-am, acum, ca şi-n alte dăţi
şi-am să mai stau, poate-un veac, poate-o lună…

Te-aştept, inutil, într-o gară,
nu cred c-ai să vii şi nici n-are rost!
Departe, prin ani, se-aude o moară
cum macină timpul ce încă n-a fost…

Nici şine nu sunt, iar trenuri nu vin,
E frig, e pustiu… şi cine s-apară?
Aiurea, prin timp, aud un suspin
iar eu înc-aştept, inutil, într-o gară…

Dumitru Grui
25.04.2017

dumitru grui

Din ponticele netrimise ale lui Ovidiu


„Ovidiu a scris şi o operă în limba populaţiei locale (geţi, sciţi),care ar fi fost de mare importanţă pentru filologia limbii române, dar care, din păcate, s-a pierdut…”
– wilkipedia –

(Notă: Poezia i-o dedic criticului literar Victor Atanasiu).

Eu te salut, Tiberius, c-un gând şi c-o scrisoare,
uitate de speranţă la Pontul Euxin,
salut lumina Romei, ce pâlpâie şi moare
în ochii-aproape orbi de lacrimi şi de chin.

Sunt obosit, auguste, să-ţi tot cer îndurare,
rănile din genunchi-mi, ajuns-au pân-la os,
indiferenţa Romei, da, încă mă mai doare,
dar Dacia mă-nvaţă acum, să mor frumos.

M-aţi alungat, laconic, pe-un urgisit tărâm,
(Bătrân sunt eu, sau iernile aici sunt prea lungi şi prea reci?)
în ţara oamenilor-lupi, mereu o să rămân,
un lup devin şi eu, însingurat, pe veci.

Spuneţi că geto-dacii-s needucaţi, barbari,
ciudaţi şi cruzi, şi-aruncă războinicii în suliţi,
dar de-aţi cunoaşte bine acest popor, măcar
pe sfert, aţi ştii că singuri vă minţiţi.

Ei nu au un Apollo, un Jupiter, un Marte,
la care să se-nchine pe rând, în ceasul greu
şi nu clădesc altare peste credinţe sparte,                                                                                       Cel Bun şi Drept, Zamolxis, le este unic zeu,

dar pentru ei, credinţa-i piatră de temelie,
nu-şi aleg panteonul după vreun interes,
fericiţi îşi dau viaţa, Zamolxis îi învie
mai buni şi mai puternici, după ce i-a ales.

Tot mai visezi armate, să dea pe-aici o raită?
Pierdute-s prin hăţişuri neamuri întregi de sciţi!
N-au putut ei s-o prade, că Dacia-i o haită
şi dacii sunt ca lupii de bravi şi de uniţi.

Nu-ţi încerca, Tiberius, şansa cu daco-geţii,
pluteşte mai departe-n seninul tău Capri,
Dacia-i o cetate, Carpaţii-i sunt pereţii,
cei ce intrară-n dânsa, nu mai ieşiră vii.

Sunt exilat pe drept, sau sunt trimis iscoadă?
…sunt cam greu geto-dacii de prins, de încolţit…
că Dacia-i de aur, o ştie lumea toată,
s-o vândă, v-aşteptaţi, de la un surghiunit?

Pândeşti cu ochi de-acvilă, Tiberius, ţara lor,
vrei să-ţi măreşti imperiul, vrei să le fii destin,
aştepţi ultima veste…am scris-o-n limba lor,
vino şi ţi-o ia singur, din Pontul Euxin.

ssstttt