Ultima…binecuvîntare; noiembrie 2010
…Cînd am revenit la Cernica, prin noiembrie 2010, cam după 3 săptămîni, să-l văd, părintele nu m-a mai recunoscut. Era total schimbat! Îl plimba un tănăr, Dragoş îl cheamă, într-un cărucior cu rotile. L-am lăsat să treacă prin faţa mea de mai multe ori, încercînd să-mi dau seama dacă mă observă, dacă ştie de existenţa mea. Mi-am dat seama că nu. Atunci am realizat că…nu mai e mult pînă ce părintele …va pleca! M-am aşezat înaintea căruciorului, în genunchi şi luîndu-i mîinile într-ale mele şi sărutîndu-i-le, încercam să-i zic “formula magică”:
– Părinte Nicodim, sînt Antoaneta!
Dar el, n-a răspuns! S-a uitat prin mine…peste mine…undeva spre orizont…peste turlele Cernicăi.
– Părinte Nicodim, sînt Antoaneta! Ştiţi că vă iubesc nespus de mult! Vă iubesc mult, părinte!, m-aţi auzit?, îi repetam, strîngînd în mîinile mele, mîinile lui firave şi sărutîndu-i-le. Dar părintele, zîmbind larg, cum nu-l mai văzusem niciodată, s-a adunat şi coborîndu-şi ochii asupra mea, a zis doar atît:
– Şmechericăăă! Şmechericăăă!!… Apoi, punăndu-şi mîinile sale căuş, ca de obicei, în jurul capului meu, m-a strîns la piept, m-a sărutat pe frunte şi m-a mîngîiat…pierdut. N-a mai scos niciun cuvînt! Doar m-a strîns în braţele-i plăpînde, mîngîindu-mă! Am rămas cîteva minute bune, în îmbăţişarea aceea, asistaţi de buna mea Baby şi de tînărul care-i ţinea căruciorul cu rotile! Îi simţeam pîlpîierea sufletului lui curat! Nu-mi venea să mă mai desprind din braţele părintelui! Îi simţeam revărsarea de HAR! A fost ultima noastră-mbrăţişare şi ultima lui Sfîntă Binecuvîntare pentru mine! Binecuvîntare pe care, o rostise, de astă dată, fără glas! O rostise prin acea sfintă, dumnezeiască îmbrăţişare!
M-am desprins cu greu din braţele părintelui şi am plecat de-acolo cu sufletul încărcat de lacrimi! Ştiam că va pleca! Şi că voi rămîne…copil orfan!!! Mi-am zis în gînd, cu ciudă: “Şi tu, Brutus?”…
Era…prea mult pentru mine! Plecaseră pe rînd, fraţii mei, mama, tata, tatăl lui Erm, lăsînd fiecare în inima mea hăuri de neacopeit. Şi cîte multe, alte, nenorociri se abătuseră, nemilos, asupra mea în ultimii ani!! Îl “pierdusem” pe Erm şi odată cu el tot ceea ce avusesem mai de preţ în ultimii ani. BĂTRÎNUL Nicodim îmi mai era singurul alean. Pe el îl simţeam cel mai aproape de sufletul meu! Cel mai curat! La el îmi căutam şi îmi găseam mîngîierea. Mă simţeam răsfăţată în braţele lui şi, cît timp eram în prezenţa lui, uitam cu totul de toate necazurile! Părintele Nicodim Bujor era Avraamul meu! Şi, ori de cîte ori necazurile mă năpădeau -şi mă cam năpădeau!!!-, mă urcam în maşină şi mă duceam la BĂTRÎNUL. Era suficient doar să-l văd. Şi tot necazul meu dispărea ca prin farmec. Niciodată nu mă duceam să mă jelesc! Sau să-i cer să facă ceva anume pentru mine! Mă duceam doar să-l văd! Iar la întoarcerea de la Ploieşti, simţeam că zbor!!! Atunci, la Cernica, în faţa chiliei lui, după îmbrăţişarea aceea, am simţit că el mă va părăsi. Simţeam că de data asta nu mai pot îndura! Nu-mi mai rămăsese nimeni care să ţină la mine şi pe care să mă pot bizui! Eram răvăşită…Mi s-a pus un nod în gît şi pînă acasă nu am putut să scot niciun cuvînt! Am plecat de la Cernica tăcut şi am lăsat-o, fără o vorbă, pe Baby acasă la ea…M-am dus apoi, acasă, m-am încuiat într-o cameră şi am plîns mult, înnăbuşit, suspinat! Ştiam! De data aceasta, ştiam că…nu va mai fi mult!! Şi nu voiam să fie aşa! Dar, din păcate, aşa a fost…
La mai puţin de două luni Bătrînul Nicodim Bujor, dragul, scumpul şi sfîntul meu părinte, tată bun şi iubitor, Avraamul meu, pleca dintre noi!…
A rămas însă…cu noi…cu mine!
Îl port VIU în gîndul meu şi în inima mea, mereu! Şi el îmi este şi acum…mîngîiere în nevoi! Căci nu-l slăbesc nicio clipă! Îl strig, îi vorbesc, mă consult cu el în diferite chestiuni, îl boscorodesc, ţinem “consilii de…familie”. Este vie relaţia noastră! Îi simt căldura sufletească şi dragostea ce ne-o purta tuturor şi pe care ne-o poartă şi azi! Şi cu care ne ocroteşte de-acolo de Sus! Căci îl ştiu sălăşluit în rînd cu Sfinţii lui Dumnezeu!
De unde ne trimite şi azi: “…Toată Darea Cea Bună şi Tot Darul Cel Desăvîrşit de la…Părintele Luminilor!…”
Să fie binecuvîntarea aceasta peste voi toţi!, dragii mei cititori. Să vă bucure Domnul, cu binecuvîntarea de-a avea parte de duhovnici iscusiţi şi, prin mijlocirea lor, de iubirea lui Hristos!
Antoaneta Rădoi -de la Vrancea
( Fragment din cartea: Dragul, scumpul şi sfîntul meu părinte, Nicodim Bujor, autorul Acatistului Sf Calinic de la Cernica, un…”ilustru necunoscut”, carte care se afla în tipografie şi urmează să apară pe 30 ianuarie 2015. Scrisă spre cinstirea părintelui Nicodim Bujor, Avraamul meu, şi lansată cu ocazia comemorării a 4 ani de la plecarea lui la Domnul.)
ivanacristescu 