Archive for decembrie 2014

Şi a fost că…


   Şi a fost că…

 ( Aventuri la lansarea Cărţii mele: „Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!!!” sau „Spovedania unui învins” )

 …A venit Ziua Zet. Ziua lansării Cărţii. 19 decembrie 2014. Ora 16,00.

Mi-am zis că dacă tot e „distracţie” adică ..BAL, apoi, atunci…să fie BAL!!! Şi mi-a trecut un gînd, şi anume, nimic nu mi se părea a fi mai frumos în tot acest BAL, decît o voce UNICĂ, INEGALABILĂ, ca cea a unuia dintre amicii mei de suflet, Petre Moise. Aşa că l-am invitat la BAL. Invitat, e un fel de a spune. Căci, în fapt, nu a fost o INVITAŢIE şi o…luare cu arcanul!! Fiindcă, neipsrăvitul, nu se lăsa nicicum. Trei zile m-a fiert în suc propriu!! Nu-mi dădea un răspuns, nici că laie, nici bălaie!!! Îmi venea să mă duc pînă la el acasă, să sun la sonerie, să-i aplic două directe şi să dispar…şi să nu mai aud de…Moise Petre cît îi pămîntul pămînt şi existenţa mea pe el! Dar n-am aplicat ideea! Mi-am zis că, na, asta e! „PRETINU’ la nevoie se cunoaşte!” „Îl bag în mă-sa de neisprăvit!”, dacă-şi permite GLUMA să-mi strice mie Ziua Zet!!! Asta NU SE VA ÎNTÎMPLA însă! În pre-seara evenimentului mă sună, neisprăvitul, mai înspre ora 24,00 şi m-anunţă, cu glasul lui abia şoptit (ăsta, Moise Petre, vorbeşte de parcă n-ar fi mîncat niciodată şi n-are vlagă…), că…va veni la eveniment şi punct. Tainic, închide telefonul… Slavă Ţie, Doamne!!!  că m-ai scutit să săvîrşesc un Act NEBUNESC!!! Eram chitită să-l scot de la ..PRIETENI! Prieteni??? Un non-sens! Cine cu cine e prieten azi??? Dar..nu dezvoltăm. Treaba e că, naca na, pe Petre M îl mai pot păstra încă la …amici. Buni amici! Slăvit să fie Dumnezeul nostru!

  Vine ziua mult-aşteptată. Aşteptată? Hmmm! N-aveam NICIO emoţie! Eu doar mi-am scris, nonşalant, un spici şi mi-am trimis „ajutoarele” [ pe buna mea Yle Koste PR-ul meu!!!”Asistentul” meu, sau mai pe româneşte spus „Secretarul”… Hahaha, o să mă omoare madam psiholog, cînd va citi!!! Nu trage dom’ Semaca, sînt eu ..Lăscărică!!!; ştiu „dom’ Semaca”, ştiu că ţi-ai tocit coatele pe la Titulescu ( era să zic, pe lîngă Titulescu..hahah, mai pe la Pizzeria X, mai pe la PUB-ul Y…mai cu o „Focaccia” cu nuş-ce ecscremente de kkt, pe post de ingrediente, mai cu un „Shake of tofu” or „Sherry Cobblers” musai cu curacao, sau o „Coffe Bahamas” sau mai ştiu eu ce kkt cu prune bucate bune…cu iz orientalo-occidentalo-babuino-balcanic de ţi se plimbă limban-gură cu-atîtea ifose cu iz intelectual…oh!, nu mă omorî Zuzico –tu ştii că te iubesc!!; ca pe Drăgănescu!!!..; Ştiu, ştiu, draga mea, Yle că tu ai fost studentă la ZI!!! Zi-lumină prin Pub-urile de pe lîngă..Titulescu…Ştiu că ai avut şi colegi eminenţi..cărora le făceai lucrările…hahap, dap, cu care împărţeai frăţeşte „Şeri Cobles-urile” şi „Focacile” asortate cu ghimbir…Ştiu draga mea, ştiu bine că ţi-ai tocit şi multiplele tocuri de 15-20 cm de la cizmele trecute sus, cu mult peste genunchi, şi extrem-extrem de costisitoare, şi te-ai chinuit, la greu să-ţi cari ditai geamantanele de fiţe pe post de poşetă, dar na…trendu’ soro!!!, vai colona ta vertebrală dar, na…doar urma să devi..PSI-Ho-LOG, mai mult olog decît psi!! Ori poate, mai mult psiho…dar las’, scumpa mea, că vii la mine şi ..te vindec! Te vindec io! Te psihologizez de numa’-numa’!!! Stai pe-aproape, că nu te mai faci bine, nici cu toate slujbele patriarhale!! Ops!!, patriathale am zis??? Să revenim, aşadar, la..sinodalii mei…)] să adune toate cele de trebuinţă. Zis şi făcut, toate bune şi frumoase, mai puţin cameramanu’ care, frustrat de nu-mai-ştiu-ce-chestie, s-a autoafrontat şi..a căzut în blegogeală emoţională..Kkm-aş!! Nu mă puteam filma singură, deşi dc mă străduim niţel, găseam soluţia.  Offf, acu’ s-a găsit şi NLPistu’ ăsta să-l apuce blegogeala emotio-afectivo-psiho-Spitalu’-de-nebuni?? Hmmm, da’ cînd nu-l apucă p-ăsta pandaliile „emoţionale”…De la  NLPuri i se trage!!! ( Programare Neurolingvistică…) Cu cît studiază mai mult, cu-atăt mai mult cade victimă..dar…sa revenim la oile noastre…

Plecăm spre Locaţia evenimentului căci se apropia cu paşi repezi ora stabilită. Bagajele-s mult-prea-multe, aşa că, prin eliminare tre’ să mai arunc şi să „mă lepăd” de unele. Dar, cum s-o faci fără regrete??? Fiecare lucruşor îmi era de folos…Şi na, că enervată de situaţie, îi zic lui Yle:

-Io nu-mi mai iau geanta! Pun la tine-n geantă ce-am de pus ( adică..spiciul şi..ochelarii pentru citit; făcusem asta de Njde ori, ea avînd, aşa cum am mai spus, pe post de geantă, cîte un ditai geamantanu’!!!)

– Desigur, îmi răspunde nonşalant Yle. Dar, în secunda doi, sună telefoanele amîndouă şi nu ştiam ce să fac mai întîii, aşa că..uitat-am de spici şi de ochelarii de citit…

 

Am plecat spre locaţie! Am ajuns. Petre Moise, psaltistul meu de suflet şi pretin, era la datorie. Directoarea de la Calderon ne oferise un spaţiu mare, exact aşa cum îmi dorisem, deşi niciunul dintre INVITAŢII mei nu dăduseră vreun semn că ar mai fi în viaţă şi că şi-ar mai tîrî frumuseţile lor de funduleţe  ca să fie prezenţi la un eveniment f important din viaţa mea! Aş!!!…Am avut însă surpriza, ca la nici 5 minute de cum am ajuns acolo, să intre pe uşă un cuplu de amici, la care nu mă aşteptam! Gina şi Marius. Nu-i mai văzuseam de-aun secol! Aflaseră de eveniment de de drăgălaşul Feisbuc şi au ţinut să-mi facă o surpriză Păcută surpriză! Vă mulţumesc!, dargilor.

 

  Încep prezentările. Moderatorul şi doamna Director de la Calderon, anunţară, pe rînd, structura evenimentului. Amicul meu Petre Moise şi amicul lui Mădălin Marian interpretează magistral cîteva colinde. Splendid! Simţeam cum bucuria îmi inundă sufletul…

 

Se fac, apoi, prezentările de carte. Inaintea mea era dna Doctor Ad…cu „Gînduri de utrenie”. Ce frumos? Gînduri de Utrenie!!! Şi io care venisem în această ultimă vineri din Postul Crăciunului cu ..”Prigonitorii mei din Sinod!!!” Noroc că adăugasem titlului, „Spovedania unui învins”… Abia acum mi-am dat seama care fusese menirea acestui ..subtitlu…Mă salvase pe ultima suta de o..JUDECATĂ a auditoriului, „sensibil”, altfel, la cele ce urma să spună cartea mea, despre..mai-marii Bisericii mele şi poate, şi a lor!!!

 

 Întrucît mă aflam ca priponită într-un fotoliu mult-prea-mare pentru „statura” mea, la prezidiu, şi nu-mi puteam permite să mă fîţîi, i-am făcut semn lui Yle să-mi aducă spiciul şi ochelarii, ca să fiu, oarecum, pregătită pentru a lua cuvîntul şi a..vorbi auditoriului. Yle scotoceşte prin geantă şi îmi face discret semn că..nu e niciun spici acolo. În fine îi fac semn să mă caute prin buzunarele gecuţei (care rămăsese lîngă geanta şi scaunul ei) şi să-mi aducă ochelarii de rezervă. Întotdeaun am unii, „uitaţi” pe undeva, prin vreun buzunar. Caută Yle, cuminţică şi supusă, apoi, cum…Doamne iartă-mă, cuminţică şi supusă o fi căutat, că-mi face semn, cu drăgăşenie de copil inocent, arătîndu-mi nişte..ochelari rupţi!!! M-am relaxat total!!! Da total!!! Îmi venea să mă duc şi să-i crăp capul ăla cretinoid!!! Dar, na, n-am făcut-o!! Protocolul….

 

 Mă îmbrăcasem protocolar, la sacou cu bluză albă-albă…Io care, nici cînd fusesem secretara unui ministru, nu purtasem vreodată, sacou!! A mă îmbrăca eu cu sacou este echivalentul cu a mă aşeza într-un coşciug şi a sta acolo…nemişcată. Al naibii de inconfortabil mă simt! Dar, na…era un EVENIMENT important pentru mine şi, poate, şi pentru cariera mea…viitoare! Plus că na, acolo erau prezenţi atîţia oameni de cultură şi artă, scriitori, artişti plastici, nuzicieni şi muzicologi, doctori în folcloristică, critici literari, medici, etc…Nu-mi permiteam să fiu mai prejos. Aşa că „m-am pus” la sacou!!! Hmm…Slavă Domnului că nu m-a strîns de gît ultimul nasture îmbungheat de la bluza…albă! Fără Script, fără ochelarii de vedere (pt citit, care m-ar fi putut ajuta, la o adică, să-mi citesc măcar un fragmenţel, relevant, din carte!!!), în sacoul în care, deşi elegant şi chiar pe gustul meu; făcut dintr-o catifea mov, mă sîmţeam ca-n coşciug, m-am ridicat în picioare şi fără să utilizez microfonul, am luat cuvîntul…

Cred că nu a fost prae rău!!! Îţi mulţumesc, Daomne!…

Va urma…

 

                             31 dec 2014; File de jurnal; Antoaneta Rădoi -de la Vrancea

Editorial de Elena Trifan despre Lansarea cartilor de „sfirsit de an” la Cenaclul Literar „Octavian Goga” de la Casa Calderon, Bucuresti


    Editorial publicat in revistele: „Confluente literare”, „Starpress” si „Singur”…

SFÂRŞIT DE AN LA CENACLUL LITERAR „OCTAVIAN GOGA”, BUCUREŞTI

 

 

Vineri, 19 decembrie 2014, Cenaclul literar „Octavian Goga”, Bucureşti, şi-a încheiat activitatea pe acest an într-un mod sărbătoresc, la Centrul Socio-Cultural „J. L. Calderon” din Bucureşti, reuşind să strângă laolaltă specialişti din domenii ştiinţifice şi artistice, uniţi de pasiunea pentru studiu, cercetare şi creaţie, dornici să comunice din rezultatele muncii dumnealor, să evidenţieze valoarea muncii semenilor lor, să se bucure împreună în preajma marii Sărbători a Naşterii Mântuitorului.

Activitatea s-a deschis prin a evoca şi omagia momentul naşterii lui Iisus, sâmburele creaţiei, Învăţătorul învăţătorilor, vindecătorul bolilor, răscumpărătorul durerilor, prin intermediul colindelor interpretate sincer şi emoţionant de către tinerii Petre Moise şi Mădălin Marian.

Florin Tudorache, doctor în fizică nucleară,  a prezentat aspecte ale vieţii şi activităţii lui Nicolae Paulescu (1869 – 1931), om de ştiinţă român, medic, fiziolog, descoperitorul insulinei de al cărei efect tămăduitor dumnealui însuşi beneficiază.

Au urmat două lansări de carte: Elena Armenescu „Gânduri de utrenie” şi Antoaneta Rădoi „Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!!!… (Spovedania unui învins!).

Cartea Elenei Armenescu a fost prezentată de Floarea Necşoiu, profesor, Geo Călugăru, scriitor, preşedintele Cenaclului „Octavian Goga” şi moderatorul acestei activităţi, Silvia Chiţimia, scriitor, folclorist, Ion C. Ştefan, profesor, poet, prozator şi eseist, Nicolae Năcioiu, cercetător ştiinţific.

Floarea Necşoiu a menţionat că Elena Armenescu a simţit nevoia de a lăsa urmaşilor încărcătura acestui timp, reuşind totodată să depăşească limitele acestuia, deoarece cărţile ca şi pietrele sunt statornice în faţa viiturilor.

Dumneaei a evidenţiat ca trăsături definitorii ale medicului şi scriitorului Elena Armenescu, pasiunea pentru studiu, pregătirea intelectuală foarte bogată, credinţa nestrămutată în Dumnezeu, interesul pentru amănuntul cotidian, înţelepciunea, adevărul, iubirea pentru semeni, mândria de a aparţine acestui pământ, freamătul minţii şi al sufletului, afirmând totodată că gândurile rostite în utrenie ridică sufletul autoarei la înălţimea sacrului.

Silvia Chiţimia a prezentat personalitatea doamnei Elena Armenescu în corelaţie cu modelul suprem care este Iisus Hristos, dulgher, învăţător, „medicus magnus”, asociind momentul religios al utreniei prezent în titlul cărţii cu „Cântecul zorilor” din folclorul românesc, ambele având rol de purificare, de preamărire a răsăritului Soarelui, identificat cu Iisus.

A menţionat totodată trăirea afectivă puternică a autoarei care a scris cartea cu inima, urmând parcă îndemnul adresat de Saint-Exupery în romanul Micul Prinţ „Adevărul se cunoaşte numai cu inima”, cât şi valoarea tămăduitoare a acesteia, atât ca medic, cât şi ca scriitor, cuvintele din carte devenind medicamente ale sufletului.

De asemenea a apreciat interpretarea de colinde la această sărbătoare ca o formă de comuniune cu Iisus Hristos, deoarece aşa cum se spune în Evanghelie „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi eu în mijlocul lor.” (Matei, 18:20)

Geo Călugăru a evidenţiat motivaţia cărţii, scrisă din foame de sfinţenie sufletească, structura caleidoscopică a acesteia, fiind alcătuită din 32 de eseuri în care sunt prezente o varietate de subiecte, poezii, citate biblice, îndemnuri etc.

Sentimentul care stă la baza scrierii este iubirea „cordonul ombilical care o leagă pe autoare de Dumnezeu”, aceasta  neezitând să îşi exprime sentimentele de mâhnire, revoltă, indignare  în faţa anumitor aspecte ale realităţii.

Medicul Elena Armenescu îndeamnă la vindecare prin prietenie şi găsirea prilejurilor de bucurie, la realizarea unui schimb energetic om-natură.

Ion C. Ştefan a identificat  specificul literaturii scrise de medici cu o eliberare după trăirile intense din timpul activităţii medicale, iar gândurile de utrenie cu un fapt de purificare. După părerea dumnealui, medicii sunt pionieri ai vieţii, îngeri ai eliberării.

Nicolae Năcioiu a încercat să definească personalitatea doamnei Armenescu prin prisma nevoilor esenţiale ale omului pe care aceasta le îndeplineşte în totalitate: nevoia de a da sens vieţii, de a avea mintea proaspătă, nevoia de mirare, de bucurie, de extaz, de a nu se plictisi, de îndoială, de suspiciune, de armonie, de transcendenţă şi ascendenţă.

Vorbind despre sine însăşi Elena Armenescu a menţionat satisfacţiile pe care le are un medic pediatru şi atitudinea eroică de intervenţie rapidă pe care trebuie să o aibă un medic care lucrează la serviciul de reanimare, cât şi felul în care au interferat medicina şi literatura în viaţa dumneaei, uneori scriind versuri pe reţete între două urgenţe.

Şi-a prezentat totodată proiectele literare, o carte intitulată „Gânduri de vecernie” şi una despre destinul creatorului.

Cartea Antoanetei Rădoi „Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!!!… (Spovedania unui învins!) a fost prezentată de Floarea Necşoiu şi Geo Călugăru.

Floarea Necşoiu este impresionată de suferinţa tinerei scriitoare Antoaneta Rădoi care „a traversat perioade de viaţă negre, marcate de moartea unor fiinţe dragi, de despărţirea de un suflet, de boală cruntă, de pagube şi pierderi culminând cu desfiinţarea micuţului ei Magazin” de către oamenii Bisericii de la care s-ar fi aşteptat la milă şi întrajutorare.

După părerea profesoarei Floarea Necşoiu, cartea este o „tulburătoare mărturisire, făcută cu sufletul la gură, cu lacrimi de sânge, cu revoltă, cu indignare şi cu zbatere între a înţelege şi a îndura, între a spera şi a deznădăjdui, între a lupta în genunchi şi a ridica ochii spre Cer, implorând ajutor şi iertare.”

Geo Călugăru printre alte aspecte ale operei remarcă nota de „profundă ironie amară” în care a fost scrisă şi că autoarea a fost impulsionată în a-şi deschide sufletul şi a-şi mărturisi suferinţa de faptul că anul acesta a fost declarat „Anul Spovedaniei.”

După cum afirmă autoarea însăşi, pentru ea cartea are valoare de defulare a unor trăiri dureroase: „M-am răcorit”.

Scriitoarea Ioana Stuparu şi actriţa Doinea Ghiţeanu au citit fragmente din cele două opere prezentate. Actriţa Doina Ghiţeanu a interpretat şi cântece de iarnă.

Medicul scriitor Corneliu Zeană şi-a exprimat în versuri aprecierea la adresa activităţii şi a autoarelor:

„Dublă lansare, cu colindători

În spiritul creştin de sărbători,

A unor cărţi, ce, iată, printre rânduri,

Ajuns-au să ne pună iar…pe gânduri.”

„Mă bucur că-n această ţară

Care vorbeşte româneşte

Se mai iveşte, bunăoară,

Şi cineva care gândeşte.”

Auzul ne-a fost impresionat şi de alte versuri al căror autor ne-a rămas necunoscut şi pe care, spre părerea noastră de rău, nu le-am reţinut în întregime.

„Cu ale tale gânduri de utrenii

Trecute tandru prin azur

Mi-ai luminat calea spre sfinţenie …”

Prin complexitatea cărţilor prezentate, a evocărilor, a comentariilor activitatea de la Centrul „Calderon” a cuprins domenii şi aspecte foarte vaste: literatură, medicină, religie, folclor, turism, comerţ, medicină, teatru, pedagogie, morală, relaţii interumane, muzică, toate trecute prin filtrul  sufletului, într-o atmosferă sărbătorească, luminoasă, sinceră şi prietenească.

A consemnat Elena Trifan

Aventurile unei credincioase în luptă cu sistemul, de Aureliu Goci


Aventurile unei credincioase în luptă cu sistemul…

                                  de Aureliu Goci

                           ( scriitor, critic literar)

Antoaneta Rădoi dovedeşte un real talent literar, rafinament estetic şi o adevărată rigoare epică. „Povestind” ( aparent ) nişte banale încurcături personale sau nişte disproporţionate confruntări cu diverse ( şi puternice ) instituţii ale statului, autoarea construieşte remarcabile arhitecturi narative, pline de haz ( dar şi de semnificaţie ) şi care se urmăresc în relatarea surprinzător de dinamică şi revoluţionară, cu sufletul la gură. De fapt, personalitatea autoarei -care nu este o natură conflictuală, nu are nicio statură impunătoare, ba dimpotrivă!- este îmbibată de un spirit de dreptate şi de un elan al echităţii care determină să intre în contradicţie cu anumite forţe decizionale, de la înalţii BOR, pînă la miliţienii tablagii care îşi răsucesc mîinile pe şosea şi doinesc a jale cu fluiericiul.

  Autoarea e un adevărat personaj de epopee care atrage toate necazurile şi suportă nedreptatea, impostura şi toată cohorta de agresiune din partea forţelor represive şi discreţionare. Ea nu admite nici cel mai mic afront şi, chiar dacă pare -numai apare- o victimă sigură şi, oarecum, inocentă- ei bine, nu este!

  Fiinţa minionă şi blîndă, se transformă într-un redutabil adversar, capabil să se înfrunte cu giganţii puterii şi ordinii publice şi, pînă la urmă, chiar să cîştige!

 Textele ei, care nu au cum să fie încă romane ( fără nicio idee de construcţie ), înregistrează aventurile unei luptătoare care se simte neîndreptăţită în lupta cu oamenii şi instituţiile. Talentul ei narativ rămîne fermecător. Autoarea ştie să convertească în „poveşti nemuritoare”, mici întîmplări sau incidente generate însă de un om pragmatic care deţine nu numai spiritul justiţiar, ci şi talentul evocativ de a face din orice relatare anostă o poveste credibilă. De exemplu, eu ca cititor, nu pot să-mi dau seama cîte din întîmplările relatate sînt reale şi cîte înventate, adică texte ficţionale. Concluzia mea nu face decît să evidenţieze capacitatea de invenţie, de a spune poveşti cu totul credibile. Cred că cele mai multe sînt şi verificabile, adică demonstrabile cu documente şi martori, dar toate intră sub cupola ficţiunii. De fapt, calitatea primordială a autoarei rămîne instinctul prieteniei, voinţa şi talentul de a trăi şi socializa în mici comunităţi de prieteni -şi în această zonă acţionează talentul portretistic, chiar genial tipologic al Antoanetei Rădoi, care surprinde exact şi cu acurateţe diversitatea caracterelor umane. Apar oameni cu mare credinţă, binefăcători dar şi excesivi, grandomani în tot ce fac, spirite avide de putere, lăudăroşi, vicleni, împăciuitori, rataţi, din toate sferele profesionale şi/sau artistice. Ochiul neîndurător al autoarei înregistrează totul, cu o înaltă rezoluţie a adevărului, avînd încredere că poate face dreptate cu ajutorul lui Dumnezeu.

  Povestitor universal şi, în acelaşi timp, personaj principal, narator înzestrat şi fidel, şi, în acelaşi timp, protagonist al acţiunii, autoarea Antoaneta Rădoi deţine, instinctiv, măsura echilibrului în aprecierea situaţiilor umane conflictuale şi talentul narativ, modalitatea de a relata cu fidelitate şi semnificativ. Ea potenţează oralitatea familială, spiritul popular, la fel cum făcea, în urmă cu un secol şi jumătate, într-o altă zonă socială, Ion Creangă. Autoarea identifică sigur centrul de greutate al evenimentelor relatate şi marchează firesc substanţa socială a întîmplărilor care provin dintr-o zonă puţin cunoscută -lumea bisericii. Nu se fereşte de pitoresc, ba, chiar, aş zice că, uneori, îl caută, nu evită caricaturalul şi tuşa groasă în portretizarea acelor caractere care îi incită interesul. Povesteşte uşor şi atractiv şi nu-i lipseşte nici spiritul de construcţie, de a contura o arhitectură epică, oricît de fragilă. În plus, există şi o solidaritate discretă cu această lume ficţională, elaborată şi selecţionată din elemente preluate din universul real al Bisericii Ortodoxe.

Expunerea e vie, dinamică, şi reflectă foarte sugestiv, „fotosinteza” vieţii, din care nu lipsesc cruzimea, violenţa, nedreptatea. Spiritul colocvial, de „gaşcă”, nu opresează şi nu elimină sentimentele nobile şi judecăţile subtile, într-un discurs unitar şi convingător expresiv. Distincţiile narative şi opţiunile specifice personalităţii autoarei nu o opresc să aibă atitudini şi poziţii contrastive. Faptul că este credincioasă, un spirit cu adevărat religios, nu o reţin să emită judecăţi criticiste asupra înaltului BOR, iar spiritul său de dreptate se activează cînd sesizează inechităţile şi tranzacţiile pe care le operează pe şosea agenţii de circulaţie care fac ordine şi dreptate după raţiuni financiare personale.

  Ar mai fi de adăugat că texte scrise de Antoaneta Rădoi nu ţin deloc de registrul „prozei feminine”. Fără lirism şi subiectivitate, căutînd, dimpotrivă, o exprimare exactă, obiectivă, mulată pe dimensiunile şi distorsiunile realităţii.

Şi nu lipseşte o anume gravitate, să-i spunem chiar, solemnitate a atitudinii narative.

Sînt convins că autoarea Antoaneta Rădoi îşi va lărgi universul creativităţii sale narative, că va elabora romane adevărate cu largă perspectivă socială şi profundă complexitate epică.

…………………………………………………………………………………………………………………………….

  Recomfortantă în vremurile noastre,  în care tinerii se constituie în grupuri „tematice”: „pasionaţi de rock”, „băutori de bere al halbă”, „fanii net-ului (sau internetului)” sau mai ştiu eu ce, este ideea că există şi grupuri de iubitori ( şi practicanţi ) ai credinţei, comunităţi constituite în spiritul credinţei creştine. Pentru Antoaneta Rădoi însă, totul este firesc, normal, în firea lucrurilor. E miraculos, dar mai există tineri care-şi structurează existenţa pe spiritul unităţii religioase ortodoxe.

  Credinţa are două deschideri, spre moralitate şi spre estetică, împlinind deci binele şi frumosul. Genul acesta de naraţiune eu îl definesc ca boccaccesc ( de la Boccaccio ), pentru că o poveste nu se termină niciodată şi fiecare poveste atrage altă poveste, pînă rămînem definitiv în ţara poveştilor. Iată cum spune acest lucru, Antoaneta Rădoi: „ca să spun în ce împrejurări l-am cunoscut pe părintele Nicodim Bujor, ca să arăt frumuseţea sufletească a părintelui, să vorbesc despre căldura inimii lui, despre blîndeţea, răbdarea şi dragostea sfinţiei sale, trebuie, înainte de toate, să vorbesc despre alte întîmplări pretrecute cu mult înainte, cît şi despre anumite persoane şi „personaje”…între care îmi duceam existenşa sau care-şi duceau existenţa pe lîngă mine”…

                                                 Aureliu Goci -scriitor; critic literar

                                                            27 dec 2014

                          

           ( Cuvînt Înainte, scris/spus de scriitorul şi criticul literar Aureliu Goci, pentru cartea: „Dragul, scumpul şi sfîntul meu părinte, Nicodim Bujor, un…ilustru necunoscut”, carte care, cu binecuvîntarea lui Dumnezeu şi a Cuviosului meu drag, pr Gavriil,  va apărea în inauarie 2015 -carte care ar fi trebuit să apară încă din 2012, în semn de mare preţuire pentru BĂTRÎNUL Nicodim Bujor   -Autorul Acatistul

Poeziile Yleniei Koste…


zuza pe bijuteriiylenia avatar

Poieziile Yleniei Koste

 Yle poezii

Aş vrea să fiu

vrea fiu un infinit albastru,

o floare de nu-mă-uita,

 un pui de pasăre măiastră

 să cînt, să cînt la uşa ta.

 Tu să vibrezi ca o vioară,

 atins de un năstruşnic gînd.

 Să stăm în pat, să pouă-afară,

să mă iubeşti pînă mă frîng!

  (Ylenia Koste; 16.09.2014 )

  De-ar fi să fiu…

De-ar fi să fiu o pasăre în zbor,

Eu, m-aş opri pentru o clipă în pridvor,

să-i bat la uşă şi să-i cer uşor,

să mă vindece de dor!

Să-mi dea puţin

din liniştea de altă dată,

să mă învăluie în liniştea curată

a clipelor ce le-am trăit cîndva,

a anilor frumoşi din viaţa mea.

  ( Ylenia Koste 16. 09. 2014 )

  Nu plînge

 Nu plînge! N-am să mă întorc!

Pe drumul ce-am plecat, e linişte şi e curat.

Nu plînge! N-am să mă întorc!

M-am săturat de vise ce rămîn doar vise!

Nu plînge! N-am să mă întorc!

Cînd sufletu-mi în palmă ţi l-am pus,

nu ţi-a păsat de el!

Aşa că…am plecat!

Nu plînge! Fii măcar acum bărbat!

  ( Ylenia Koste octombrie 2014 )

  De ce?

 De ce îmi spui că mă iubeşti,

Cînd tu încerci să mă striveşti,

Cum striveşti iarba în picioare

Cum calci pămîntul ud şi moale.

De ce încerci să faci din mine.

Pămînt de modelat pastile,

Umplute cu idei sterile,

Ce-ţi bîntuie şi nopţi şi zile.

 De ce îmi spui că mă iubeşti,

 Cînd ştii că minţi, că-mi spui poveşti,

 Poveşti cu cît va fi de bine,

 Cînd voi fi zilnic lîngă tine.

 De ec îmi spui că mă iubeşti,

 De ce îmi ţeşi mereu poveşti,

 Cînd tot încerci să mă striveşti.

 Şi-mi zici să nu vorbesc, ci..doar s-ascult…poveşti!

   ( Ylenia Koste; noiembrie 2014 )

Profesorul Geo Călugăru, despre…”Prigonitorii mei…”


   Geo Călugăru, cuvînt rostit despre…

sub brad prigonitoriiPrigonitorii - 19 noiembrie

„Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!!! („Spovedania unui învins” ) de Antoaneta Rădoi

  Convinsă profund de adevărul conţinut în zicerea de două rînduri de pe copertă: „Dacă stai în genunchi înaintea lui Dumnezeu, poţi să te ridici în picioare în faţa lumii şi să o înfrunţi”, Antoaneta Rădoi îşi asumă acest risc, numit tranşant în chiar titlul cărţii: „Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!!!” („Spovedania unui învins” )

  În acelaşi sens al convingerii şi credinţei sale creştin-ortodoxe, ne oferă textul îndemn al Mitropolitului Andrei Şaguna din Biblia Sinodală din 1936: „Să se dea poporului în mînă, înainte de toate şi mai presus de orice carte din lume, spre citire, gîndire şi îndreptare, SFÎNTA SCRIPTURĂ, căci este lăsată de la Dumnezeu pentru hrănirea duhovnicească a tuturor!”

   Într-o notă de profundă ironie amară prezentă pe tot parcursul conţinutului acestei cărţi-spovedanie, scriitoarea Antoaneta Rădoi, ajunsă dincolo de limita răbdării din pricina nedreptăţilor ce i se fac de prigonitorii săi din Sinod în frunte cu mai-marele acestuia, îşi ia, cum se spune, inima în dinţi şi ca la o spovedanie în faţa Judecăţii de Apoi, dezvăluie adevăruri cutremurătoare despre sinodalii care n-au nici în clin nici în mînecă de-a face cu perceptele care ar fi trebuit să le diriguiască viaţa şi comportarea faţă de semeni, faţă de cei pe care au datoria să-i călăuzească, nu numai prin vorbe ci şi prin fapte, spre Împărăţia lui Dumnezeu.

  Antoaneta ne încredinţează că s-a simţit îmboldită să ne dezvăluie cumplita prigonire la care a fost supusă de înalţii prelaţi din Sinod, ca urmare a hotărîrii preafericitului patriarh al BOR de a proclama acest an, 2014, „Anul Omagial al Spovedaniei” şi ca să facă, măcar o dată în viaţă ascultare, ca o bună creştină ce se consideră că este, s-a încumetat să purceadă la o…spovedanie, dorind să-şi mărturisească „recunoştinţa” faţă de „grijuliii săi păstori” care nu s-au lăsat pînă n-au obligat-o să-şi închidă micuţul Magazin cu obiecte de cult -realizate, multe dintre ele, de ea însăşi, avînd aclificarea corespunzătoare, produse din a căror vînzare să aibă banii pentru cele necesare vieţii de zi cu zi-, pe motiv că numai Patriarhia are acest drept. Cu amară şi dureroasă ironie, scriitoarea Antoaneta Rădoi scrie că „nu putea să fie atît de ingrată încît să lase să treacă în necunoscut atîta „iubire de semeni” de care a avut „binecuvîntata bucurie” de a se „bucura” atîţia „binecuvîntaţi” ani, graţie preaplinului lor de „duhovnicească iubire”, revărsată asupra sa de maxima „generozitate” cu care au dat-o pe mîna Gărzii Financiare, ei…bunii păstori şi învăţători, ei mai-marii Bisericii sale, pe ea…sora lor mai mică!!! Antaoneta nu putea să lase să treacă neobservată „dragostea şi căldura” pe care, ei sinodalii au revărsat-o, cu atîta „largheţe de inimă” asupra „fiicei lor duhovniceşti”, scumpii săi „tătici”, întrucît…o ardea şi o arde căldura inimilor lor! „E-atît de fiebinte!!!” şi, adaug eu, cu atîta amară ironie mărturisită, încît ne cutremură. Permiteţi-i –li se adresează autoarea sinodalilor- dar, să se răcorească!!! Căci vrea să vă întoarcă, măcar şi în parte, domnilor sinodali, RESPECTUL pe care vi-l datorează! Primiţi-l, aşadar!

  Trecînd de la exprimarea indirectă la cea a persoanei care se confesează, năduful simţit este şi mai accentuat: „Vă cer iertare, „scumpi şi sfinţi” sinodali, vouă celor atît de „iubitori” faţă de cei care „v-au căzut la împărţeală! Vă cer iertare că eu am îndrăznit să mă ating de firimiturile ce ar fi putut cădea de la masa voastră îmbelşugată! Vă cer iertare pentru că, neştiind că aţi pus monopol pe cele ale lui Hristos, am îndrăznit să mă apuc, cu mîinile tremurînde, de poala hainei Lui…”

„ Vă cer iertare şi, făcîndu-mi SPOVEDANIA, vă invit să vă deschideţi bine auzul gingaşelor voastre urechi, dar, mai ales, îmi doresc să vă deschideţi inimile spre primirea…Duhului Sfînt!

  Doamne, pe Tine, Te rog: iartă-mă! şi nu mă înscrie la mai multe păcate! Căci Tu ştii, Doamne, toate „neputinţele” mele şi ştii că nimeni nu şi-ar fi sacrificat nici măcar un fir de păr din preţiosul scalp, ca să le spună!…Iară tu creştinule, oricine-ai fi: mirean, preot, monah, ierarh, patriarh, „aminteşte-ţi să fii demn!” „Numai aşa vei vedea că am dreptate! Şi cît mi-aş fi dorit să nu am!!!”

Profesor, scriitor; Geo Călugăru

Membru al U.S.R

Cuvînt rostit la lansarea cărţii: „Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!!!” („Spovedania unui învins”), autor, Antoaneta Rădoi

 

P.S. Scriitoarei ANTOANETA RĂDOI, autoarea cărţii „Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragsote!!! ( „Spovedania unui învins!”):

Pînă la Dumnezeu, să n-o mănînce sfinţii

ANTOANETA inima-n dinţi şi-a luat

Cu durere-n suflet şi-a certat Părinţii

Şi pentru a lor iertare, la Domnul s-a rugat.

                        Profesor Geo Călugăru

   Coordonator al Cenaclului literar: Octavian Goga

Rugăciune de mulţumire


pergam 66 ant

Păşesc anevoie prin hăţişuri de vers…


Eu, despre mine, pot spune că…sînt un stînjenitor monument de superficialitate şi uneori fac Gafe monumentale! Odată, fiind invitată la un Cenaclu Literar, tot ascultînd poezele, din pricină că mă hlizeam, nevoie-mare, împreună cu prietena mea Ylonka, moderatoarea se-ndreaptă cu microfonu’ spre mine şi vîrîndu-mi-l, intempestiv, sub nas, mă-ntreabă ce părere am despre poezie şi despre poeţi, iar eu, mai în glumă mai în serios, am zis, senin: Poeţii?? Nu-mi plac poeţii. Pentru mine, ei sînt doar nişte… poeţi!!!  Wow!!! Ce afront! A luat cerul foc!!!….Pardon, AULA… A fost supărare mare!! Unii nu şi-au mai revenit nici azi, deşi eu am explicat în mai multe rînduri că făcusem doar…o glumă. Proastă! dar..glumă!!!

În AULĂ, majoritatea, erau …poeţi! Aşa că…mi-am cam dat foc la valiză, cum se zice! Ce curaj nebunesc pe mine? Să-i înfrunt aşa făţiş, chiar in casa…poeziei….

Am plecat de la acel Cenaclu, oarecum, fără să am senzaţia că cineva-mi va purta ranchiună. Dimpotrivă, chiar mai glumisem cu cei prezenţi acolo. Îi mai „ciupisem” eu, mă mai „ciupiseră” ei, dar, seara fusese frumoasă. Crezînd ei că sînt o novice în materie de poezie, ori de-a dreptul o..lipsită de cultură, ca să mă pună în inferioritate, chiar „m-au invitat” să le recit, în fine…a fost fain…Ne-am despărţit, inclusiv de moderatoarea respectivă, cu îmbrăţişări. Abia după, cînd i-am „cerut” accept pe pagina de Feisbuc şi nu mi-a dat niciun „semn”, mi-am dat seama că…”doamna poetă”  avea resentimente faţă de..ingrata de mine, care nu făcusem altceva decît o glumă pe care…poeta din ea, n-o gustase!…Ceilalţi care fuseseră prezenţi acolo, îmi dădeau „semne” că sîntem ok!…

La următorul Cenaclu la care fusesem invitată, doamna care-mi ignorase „cererea” pe Feisbuc, „se şterge” de mine şi …trece mai departe, ca şi cum eu nu aş fi existat, iar ea, „se lovise” de-un copac. Îşi făcea pozele, ca un paparazzo în misiune, plin de rîvnă, ignorîndu-mă, ori de cîte ori era nevoită să se intersecteze cu mine. O urmăream prin „ochiul” camerei mele de filmat. Ce mîndră era de succesul ei! Fotografia pe toată lumea, se îmbrăţişa cu toată lumea, îi gratula pe toţi, mai puţin pe mine şi pe prietena mea Yle. Acu’, io mi-s mai puţin sensibiloasă, sînt aşa..a..a.. „mai butuc”, vorba părintelui Teofil Pârâianu („orbu de la Sîmbăta”; fie-i vesnică pomenirea! ), mă mai fac şi că nu observ cînd cineva se dă important (fără sa fie!!) prin jurul meu, dar Yle, Yle, niciodată nu rabdă! Ea nu îngăduie nimănui s-o calce pe bătături…

Credeam că tipa, doamna care mă ignorase pe Feisbuc, mă ignoră aici, la Cenaclul acesta, numai pe mine. Dar, nu. Ea se purta la fel şi cu Yle. Iar Yle nu avea decît vina de a fi…prietena mea şi de a fi fost împreună cu mine la Cenaclul acela în care eu am avut „nesimţirea” -citez din clasici în viaţă!!!-  să spun că…nu iubesc poezia, iar poeţii, pentru mine sînt doar…nişte poeţi!!!

Apoi, cînd se făcu de doişpefărăzece ( noaptea; tiii, ce onoare mi se făcuse!!!. Ca un „invitat” ce eram!!! la acel Event), numa’ ce mi se dă, şi mie, în sfîrşit, cuvîntul, să-mi expun, şi eu!!!, „creaţia”…

Nu poetică, ci..prozatoricească….

Cei prezenţi acolo, plictisiti, după 5 ore de şedere acolo, grupuri-grupuri, zumzăiau gălăgios, ca albinele dintr-un stup cînd vine vreme rea…Părăsiseră locurile şi erau care- înotro, pe la Bar, pe la  Washington DC, care înghesuindu-se unul în altul pe după colţuri. Nimeni nu mai asculta pe nimeni, toata lumae vorbea cu toată lumea, în timp ce unul de-al lor se expunea pe Scenă, de-a surda. M-am dus, subit, cu gîndul la părintele Vasile -Dumnezeu să-l ierte!, că trecu la Domnul-, care dacă te prindea „zumzăind” în Biserica pe care o păstorea, îţi dădea un „bonus”, canon, 500 de metanii înainte de culcare, ceea ce însemna că, pe tine, un neisprăvit de mirean, neobişnuit cu pravila, te putea apuca, nu numai dimineaţă, pînă să le faci, dar te putea apuca chiar şi a doua dimineaţă şi chiar a treia!!!  sau chiar Revelionu’, aşa că, urcînd pe Scenă, loc din care vedeam poeţimea disipată, zumzăind fiecare pe limba lui ameţită de prea multă..”poezie”, îmi venea să le strig zumzăitorilor:

-Gurrrrrraa, neisprăviţilor! Ia, să-mi faceţi înainte de culcare 500 de metanii! M-aţi auzit???…

Urc pe scenă şi.. cu voce baritonală, mă prezint, de-a răsunat AULA! Microfonul, care nu-şi găsea, nici el locul -cum nu şi-l găsise toata seara „doamna paparazzo”; cea care mă ignorase pe Feisbuc-, se scurge pe stativ …în jos. Dau să m-aplec după el. Îmi cad ochelarii. Un domnişor, inginer de sunet (Hmm, „inginerii” ăştia!!! Numai lor nu prea le iese..ingineria!!!; De curînd chiar, am filmat  chiar la..Clubul înginerilor şi..nu le mergea..sunetul!!! Ingineria-i grea dom’le, precum ..carnea de porc!!!),  aleargă pe scenă să m-ajute. Încearcă, inutil, să convingă microfonul să stea..cuminte-n stativ…Hîrtiile pe care-mi notasem cîteva cuvinte „ajutătoare” spiciului, mi-au zburat, ŞI ELE!!!, graţios, în picaj…În fine…

Stabilizăm, oarecum, situaţia microfonului, îl punem sub „ascultare” , adun spiciul de pe jos, recuperez ochelarii şi purced la lecturare…din toţi bojogii.

Lumea, ca la un semnal, s-adună de pe unde plecase, ia fiecare loc in bancuţă şi ascultă….cuminţică.

Ca să-mi spăl păcatele faţă de „doamna paparazzo”, care încă mai păstra în „procesor” gluma proastă pe care io o făcusem la adresa poeţilor -fără intentia de-a aduce cuiva vreun afront, dar cu ideea că poeţii pot gusta o glumă, chiar şi una proastă, aşa cum avusesem eu „inspiraţia” să fac atunci, la acel Cenaclul moderat de domnia sa- şi ca să-i arăt că nu urăsc poezia şi că poeţii nu-s pentru mine doar  nişte… poeţi, mă dusesem în acea seară acasă, pentru că-s un BUN CREŞTIN, îmi făcusem, afar de mea culpa, şi vreo patrijde’metanii, şi m-am pus pe scris..poezie! Iată ce-a ieşit!

Păşesc anevoie

uimit

prin hăţişuri de vers

de cuvînt rostit

„emanat” scrupulos,

şi simt că mă pierd

şi-mi vine

să m-ascund

de-al meu gînd

căci mă tem

să scriu

fiindcă nu ştiu ce să spun

ce să scriu, cum să scriu

ce să spun

ce să pun în cuvînt

căci nu ştiu

nici nu vreau

nici nu pot să m-avînt

într-un CRÎNG ce-i dospit de…Eroi!

Dar ştiu

că atît mi-am dorit:

SĂ FIU PRINTRE VOI!

Şi vă spun acum, aici: BUN-GĂSIT, dragi eroi!

Eu sînt: Antoaneta Rădoi

Cei prezenţi au aplaudat la scenă deschisă. Eram siderată şi, totodată, emoţionată. Impresionasem auditoriu şi aplaudau frenetic, strigînd: Bravo! Bravo!!!

Am mai spus, apoi, cîteva cuvinte despre mine ( presupuneam că  NIMENI nu mă cunoştea acolo, afar’ de moderatoarae Cenaclului -cea acre mă invitase la Eveniment-,  iar cine mă ştia, nu mă ştia ca prozatoare ci, poate, tot ca fiind „fata de la camera de luat filmat” ). Dar…n-am apucat să spun prea multe, fiidcă moderatoarea (cea care mă invitase la Cenaclu, ca să expun o „creaţie” de-a mea) a urcat, furibund, pe scenă şi, cu-n zîmbet laaaarg în colţul gurii, mi-a smuls microfonul din mînă, zicînd: Îţi mulţumim Antoaneta Rădoi! Îţi mulţumim, dar..nu mai avem timp…Poate…altă dată…

No fain! Şi io care, scriitor fiind, prozator, m-am străduit să vă arăt că..VĂ IUBESC, pe voi..poeţii!  Mulţam’ de invitaţie!…

..păşesc anevoie

prin hăţişuri…

iată-mă…

goci bn bn anto

alături de..criticul literar: Aureliu Goci!

Va urma….