La taifas cu Badea Gheorghe (Să vezi cum aş face-o io)…


de Virgil Razesu (doctor, scriitor, academician)

Virgil-Razesu-PM-33

 

SĂ VEZI CUM AŞ FACE IO ….(I)

 

Mărturisesc că nu mică mi-a fost mirarea când, într-o bună dimineaţă, m-am trezit cu badea Gheorghe, o veche cunoştinţă, la uşă. M-am grăbit să-l întreb :

  • Ce s-a întâmplat, bade Gheorghe ? Ştiu că nu-ţi sunt pe plac drumurile la oraş. Te supără ceva, eşticumva bolnav ?
  • Nici vorbă, domnu’ doctor, mulţămesc lu’ Dumnezeu, că m-o ferit de necazuri cu sănătatea. Altele mă pun pe drumuri. Numa’ ce am venit la mata, că eşti om cu şcoală, să mă sfătuieşti dacă să merg mai departe, ori să-mi văz d-ale mele. Că … vreau să trimit o scrisoare la ăi mai mari şi cu putere de la Bucureşti şi nu ştiu cum s-o chitesc :deschisă ori închisă ? Cum a fi mai bine ?
  • Bată-te Dumnezeu cu norocul, că tot şugubăţ ai rămas. Dacă e să fiu cinstit, cred că ori închisă, ori deschisă, ai să-ţi baţi gura degeaba, că nimeni nu se uită la dumneata ;cei mari or să facă tot cum le vine lor mai bine la socoteală.
  • Ba eu nu zic aşa şi tot nu m-aş lăsa, că vezi dumneatapoate că s-or lumina şi ei ; nici pentru ei nu e aşa simplu … mai trebuie ajutaţi cu un sfat, două. Şi apoi, Brâncuş aista al nostru, fie de-a pururi pomenit, a greşit cu ”Cuminţenia pă­mân­tului”. Că o luat-o toată câtă era şi o închis-o în piatră. Ce să mai rămână pentru noi ? La drept vorbind, el s-o gândit la pământul nostru, da’când văzatâtea şi atâtea semne că nicări în lume, cuminţenia nu dă pă dinafară, cum să nu te întrebi unde o să ajungem ?Nu mai ştim cum să ne fălim, pe drept, nu zic ba, cu toate năzdrăvăniile astea, cu mobil, MP3, tăbliţe, fezbucuri şi câte altele, de te miri cum nu se încurcă atâtea cărări în mintea omului. Da’ el, omu’, tot pe loc o rămas, ba s-o înrăit şi s-o afurisit şi mai tare, s-o întors cu faţa cătră trecut, ba aş zice că chiar la sălbătăcie, la ghioagă ori la petroiul slobozit spre unia care nu ţi-or greşit cu nimica. Unde dracu’ (iartă-mă, Doamne, că i-am pronunţat numele !)să mai afli un loc în care să ştii că după ce ai ieşit din casa ta, în trebile tale, ai să te mai întorci viu sau teafăr ?
  • Ei, bade Gheorghe, nu pot să zic că nu ai dreptate, dar aşa e croită lumea asta a noastră ; nici eu nu-s prea mulţumit de ea, dar nu prea avem ce face. Spune-mi mai bine ce ai vrea să scrii la marii noştri.
  • Domnu’meu, nu ştiu cum să zic ca să nu greşesc, da’ şi eu şi ’mneata am trăit vremuri ana­poda, nu zic ba, n-am zburdat ca iezii pă câmp, da’ mai cu bune, mai cu rele, parcă lucrurile erau mai aşezate şi mai puteai să te sprijini pe ceva. Acuuuu’, ce să zic, parcă e un blestem, dăm înapoi ca racul, zi de zi, nimic nu se mai leagă, nimic nu ne mai reuşeşte,nimerim ca Irimia cu oiştea-n gard la tot pasul, trăim tot mai greu şi mai prost, în vreme ce unii huzuresc ca în sânurile lu’ Avram, chiar dacă nu pe merit, ci pe ruşine. Nu ne mai înţă­legem, precum surzii cu orbii, ne hărţuim fără preget, facem spume la gură de-atâta vorbărie fără rost, doar de dragu’ spusei, ba uite că trebuie să tremurăm iar de frica războiului, ducă-se pe pustii. Da’ altfel, unde te uiţi, unde te învârteşti, numai de deştepţi dai, care văd, constată, descoperă şi ştiu totu’ la perfecţie, care mai de care ajunge la rădăcina răului şi arată cu degetul cătră ticăloşi, da’ mai departe …. nimic. Nu vine unul să spună, gata, s-a terminat, uite cum tre’ să facem, că sar alţii, o groază, să-l întoarcă. Tare mi-i că ne-om scufunda şi nimeni n-o să ne mai aducă la suprafaţă. Altfel, să-ţi zic io, om cu carte puţină, da’ cu viaţa trăită, cam cum şi ce aş face şi-aş drege. De-aia vreau să scriu.
  • Bine faci, numai adastă oleacă, să umplu două ulcelcuţe, cum îţi place dumitale, cu un strop din sângele Domnului, că numai ce mi l-a adus un apropiat, pentru Sfintele Paşti. S-or potrivi vorbele mai bine şi ne-om lumina.
  • Ştii … poate că nu m-aş fi pornit la drum, da’ ce m-o supărat, mai amu’ ceva vreme, Chiriac or Ţârâiac ăsta al nostru, ălcu mustaţă, perciuni şi barbă ca ale lu’ Franţ Iosif (să mă ierte Dumnezeu, m-am întrebat odată dacă dă cu o ţâră de gaz pe ele, că ce rai mai bun pentru păduchi să află acolo ?!), ăl de măcelăreşte fără frica lu’ Dumnezeu, mistreţii ăia, ce dacă sunt ai lui ?, când l-am auzit cu urechile mele la teveu, că el să are mai bine cu hoţu’ decât cu prostu’. Cum să slobozeşti asemine gând, de să te auză şi alţii, decât numa’ dacă şi tu eşti ditamai hoţomanu’, încă neprins şi te dai negustor cinstit ? Mai că-mi venea să-l scuip în obraz …
  • Bade Gheorghe, nu lua seama la toate de pe sticla televizorului, omul mai dă în mintea copiilor când îmbătrâneşte. Nu are el grija noastră, ci doar să mai pună doi go­lo­gani peste câţi are. Curaţi, murdari, nu stăm noi să vedem ce şi cum. Spune mai bine cum e cu scrisoarea …
  • Stai, stai, s-o iau pe îndelete, că nu e chiar simplu, că multe sunt de închipuit ori de îndreptat. Nu ştii de unde să începi mai bine. Cea mai grea şi mai urgentă, da’ şi fără dezlegare uşoarămi se pare asta a puşcăriilor. Păcat de Dumnezeu că încep cu ele, fiindcă nu-i am la suflet pe ăi de ajung acolo. Nu sunt oameni de treabă, oricum ar întoarce-o ei şi avocaţii lor. Şi s-or înmulţit ca ciupercile după ploaie, de ai zice că mai mulţi ar trebui să fieîn puşcărie ca afară. Ei bine, nimic de zis, i-ai pedepsit, i-ai pus după gratii, nu mai poţi să-i pedepseşti a doua oară şi să-i ţii grămadă ca sardelele, să nu aibă nici aer de respirat. Aşa făcea vechiul regim cu politicii, doar ca să-i isprăvească. Da’ acu’… de, s-oîntors lumea, eştiobligat să le faci condiţii ca să-şi ispăşească pedeapsa.
  • Ai dreptate, ceva trebuie făcut … dar uşor nu e.
  • Ştiu, da’ să-ţi zic ce aş face io : condamnaţii care au ispăşit o parte bună din pe­deap­să (trei sferturi,două treimi sau cât or hotărî cei mari), să fie liberaţi. Şi asta fiindcă, suntem oameni, pedeapsanu se cântăreşte cu balanţa, cu suta de grame orcu centime­tru’, mai scade un an ori mai pune câteva luni, acolo.Toatăpedeapsa are în ea o sămânţăde întâmplare sau noroc. Sigur că ştie el jude­că­torul, că de-aia e judecător, din ştiinţa şiexperienţa lui, unde să scurteze sau să adauge ceva, da’tot rămâne loc de discuţie. Cu scurtatu’ pedepsei s-ar mai răsfira locurile din puşcărie, până s-or construi unele noi, că nu prea am auzit. Sunt atâtea cazărmi goale, nefolosite, că nu mai avem armată ca altădată, şi care s-ar putea transforma în închisori.
  • Da, ar fi o soluţie, dar nu crezi că ar fi mai simplu cu graţierea ori amnistia ?
  • Doamne păzeşte ! Cum ţi-a putut ieşi aşa ceva pă gură ? Apăi, nu te supăra, cre­deam că eşti mai mintos la asemine lucruri. Păi diferenţa e mare, se vede de la o poştă. Prin amnestie sau cum îi zici mata, îl iert de pedeapsă. Asta înseamnă că îi iert şi fapta. Or, eu zic că faptele, numai singur Dumnezeu le poate ierta. Alceva e cu scurtatu’ pedepsei. Fapta şi pedeapsa rămân la locu’ lor, oamenii doar ce întind o mână spre îndreptarevino­vatului. Ba oamenii legii pot opri de la scurtarea pedepsei pe unia care nu mai au leac, ştiu ei mai bine. Şi mai departe, cei care se dovedesc oameni cuminţi le ajunge şi o zi de închisoare şi bagă la cap, în vreme ce răulenii ori ăi fără cale de îndreptare or să se întoarcă după gratii mai devreme ori mai târziu.
  • Bade Gheorghe, chiar că n-ai trăit degeaba. Frumos judeci şi uite că am să te ajut să scrii scrisoarea, ba s-o şi trimiţi…
  • Numai că cu ce ţi-am spus, n-am terminat, că mă frământă destule altele care se cer limpezite. Şi atâta vreme cât mai am judecată, nu m-aş da în lături să mai aduc la lumină niscai gânduri. Şi dacă tot am pornit cu judecăţile şi cu dreptatea, stai să-ţi mai zic ceva, ca să terminăm cu ele ….
  • Mă gândeam că ai să vrei să vorbeşti de sănătate. Ştii … sunt mai acasă, pot să-mi dau cu părerea … N-aş vrea să te fereşti, doar fiindcă şi eu ţin de breasla doctorilor.
  • Nu te grăbi, domnu’ doctor, doar nu-s chiar atât de prefăcut. Cum aş putea să las la o parte, taman ce ustură cel mai tare ? Că dacă n-ai sănătate, degeaba mai vrei să ai ceva alta. Ai puţintică răbdare, ştii vorba, că sunt altele mai în faţă. Uite … nu o singură dată m-am gândit că, pentru noi românii, tare e greu să-ţi cauţi şi să-ţi găseşti dreptatea. Cam aşa a fost întodeauna da … acu’ …, ca niciodată. Mi-aduc aminte cât te-ai cătrănit că a trebuit să te judeci mai bine de doi ani de zile cu Casa de Pensii și, pân la urmă te-ai lăsat păgu­baş. Multă lume necăjită să plânge de dreptate şi nu mai ştie cum să facă să ajungă la ea. Am trecut şi eu prin destule judecăţi, am mai auzit de unii şi de alţii şi toţi au pătimit. 
  • Aşa-i bade, dar ca să ajungi la adevăr şi dreptate e cale lungă.
  • Nu, nu, calea nu e lungă, oamenii o lungesc, trag de ea, fiindcă au de câştigat. Uite cum aş face io : simplu, mai întâi şi mai întâi, aş da un ordin ca nici o pricină ajunsă la judecată, să nu dureze mai mult de (zic şi eu la întâmplare), trei ori maxim şase luni de zile. Dreptatea nu se coace precum co­zonacul la dospit. Dreptatea o ai ori n-o ai. Sigur că nu toate procesele sunt la fel, da’ sistemul ăsta cu ani şi ani de zile pentru un proces nu mai înseamnă dreptate. Ştiu că îmi iau în cap toată suflarea avocaţilor, da’ amânarea cauzei este prima chichiţă pe care tinerii o învaţă. De la ăi bătrâni. Și o folosesc cu sârg. Ai văzut cum merg trebile la tribunal ? Când intră completu’ în sală, prima şi prima lucrare e amânarea cauzelor : 5, 12, 33, 49, 55, 76 şi aşa mai departe. Vreo întrebare despre motivele amânării ? Nici vorbă ! Poţi s-o condamni pe doamna jude­că­toare că amână peste două săptămâni ? Nu, fiindcă tot mai rămân destule pricini din cele peste 100 trecute pe listă pentru ziua respectivă. Mai mare păcatu’ !Păi când amâni şi tot amâni cauza, sigur că ajungi la o avalanşă de cauze şi cedezi. Soluţia ar fi la mintea cocoşului : nici o cauză nu intră pe rol până când dosarul nu este complet, gata pregătit de judecată. Nu te mira, că nu e nărozie. Avocaţii ştiubine ce trebuie să conţină un dosar. În sistemu’ de acum, dosarul se deschide cu două foi : cu chemarea în judecată a părţii adverse şi cu chitanţa de angajare a avocatului. Și apoi, la fiecare termen se mai adaugă o adeverință, un certificat, un martor, unul mai lipsește, vine şi partea adversă cu ale ei, altădată avocatul este prins în altă acțiune, mai prinzi vacanţa, și uite așa, cauzele cele mai simple şi uşoare, grosu’ dosarelor, durează ani și ani de zile. Dacă mai punem la socoteală și planificarea aia aleatoare ori cum naiba îi mai zice, altă năzbâtie pitrocită de vreo minte interesată … adio dreptate. Poţi să mori înainte de a afla cum e cu adevăru’. Și ne mai mirăm că Strasburgu’ sau Bruxelu’ ne pun la plată de despăgubiri ? Cine plăteşte ? Statu’ adică tot noi, amărâţii.
  • Apoi, bade Gheorghe… zău că nici cămă aşteptam la dumneata să mai iei aminte la atâtea câte sunt ….Hai să lăsăm şi pe mâine ceva, să nu ni se aprindă, cumva, mintea.

 


 

La taifas

SĂ VEZI CUM AŞ FACE IO …. (II)

….

  • Mi-ai trimis scrisoarea ?
  • Stai, bade Gheorghe, că treaba nu-i aşa simplă. Ziceai că mai ai câte ceva de pus pe răboj..
  • Am destule …
  • Nu putem să-i bombardăm pe cei care vrei să te ia în seamă, cu câte o scrisoare în fiecare zi. Şi apoi, nu trebuie să riscăm totul pe o scrisoare. O găseşte unul şi o aruncă într-un sertar şi, gata, s-a terminat totul. S-au văzut din astea, destule. Dosare uitate, cu bună intenţie zeci de ani, sunt cu sutele. Zice cineva, cuiva, o vorbă ? Să adunăm tot ce îţi vine în minte, să mai pitrocim lucrurile, să le trimitem la vreun ziar, să-şi mai dea şi alţii cu părerea, că doar e vorba de noi toţi …Recunosc că povestea cu reducerea pedepselormi-a plăcut dar … să mai auzim şi altele.
  • Uite, domnu’ doctor, tot aud în dreapta şi în stânga de Programu’ ăla de lapesedişti. Nu-i am la suflet, că doar au fost la putere de la începutu’ începutulu’, de când cu tătuca Iliescu şi mare brânză nu au prea făcut, că prea i-or lăsat pă unii, barosani (acu’, i-or făcut nobili,le zice baroni), să să căpătuiască. Am grăit cătră fecior să mi-l aducă, programu’, să-l văz şi eu, că ce s-o mai vânturat tot felul de vorbe despre el. Să nu zici că nu l-am cetit din scoarţă-n scoarţă, ca pe Evanghelie, ba am şi subliniat câte unele. Ce să spun ? Musai că e copiat de pe undeva, ori întocmit de vreun cap străin, că altfel e greu de gândit cămintea românului de acu’ l-a pitrocit. Ei, aş zice că e aproape fără cusur, înafară de unu’ singur, mare şi greu : ca să-l pui în faptă şi nu doar să-l porţi precum drapelul la paradă şi cu promisiuni pentru 20 ani de-acu’ încolo, îţi trebuie vână, adică izvor şi bani cât mai multe o comori, nu glumă. De unde să-i iei, când fabrici nu mai avem, agricultura e cum e, totul se cumpără de la mii şi mii de kilometri, batem pasu’ pe loc, ba mai împrumutăm bani pentru pensii şi salarii ? Numa’ că, pe măsură ce judecam la una şi la alta, mi-o venit gândul cel bun, care mi-o şoptit că mai important şi mai important ca banii şi partea materială, este altăceva şi asta se cheamă … dorinţa de a urni lcrurile din loc, voinţa de a pune la treabă planul cumpănit… Or zis-o şi alţii, nu numa’ io, şi nu e vorbă de clacă.
  • Ei, bade, trebuie timp pentru aşa ceva, nu poţi bate din palme şi gata.
  • Ei, nu, uite aici greşeşti şi mata, domnu’ meu, şi alţii. Ascultă la mine : dacă dorinţa este neclintită şi încolţeşte cum trebuie la cei cu pâinea şi cuţitu’ în mână, nu-i nevoie de nimic altceva, să să aşeze unia şi cu capul şi cu fundul de-a curmezişul, că tot să face, ba chiar de azi pe mâine. Ştiu ei cum, că doar aşa au vrut s-o facă cu pustia aia de ordo­nanţă 13 (număru’ dracu’), de ne-oadus în gura lumii. Cum zic io, nu-i nevoie nici de parlament ori senat, de legi noi, nici de avocatu’ poporului, CCI, ICCJ, CSM şi alte alea.
  • Hai că mă făcuşi curios ….
  • Uite aici ….mai întâi și mai întâi de toate, aș spune cătră toţi oamenii din con­ducere, mari și mici,că sunt puzderie, care au dreptul la maşină şi şofer, să nu să sperie,că rămân mai departe cum o fost. Numa că, în situaţia nu prea bună în care statul se află, nu îi dă mâna să le pună la dispoziţie decât Loganul nostru. Și asta de la cel mai de jos, până sus, la președinte. Cum o făcut poliţia mai acu’ nişte ani, când o separat „poliţia rurală” de ălelalte.Maşina e bună şi întrebată peste hotare. Asta ar însemna producţie şi vânzare mai mari, locuri de muncă mai multe şi căştig mai ca lumea. Sigur, Doamne păzeşte, cine vrea, cine doreşte altă ma­şină, nimic mai simplu, poate să ia orice tip şi marcă, fără popreală, dar cu plata din buzunarul lui. Nu-s invidios pe alţii, da’ zău că mă zgârie la privire, când îi văz cum se lăfăie unii în maşini din astea luxoase, când atâta lume nu are ce pune pe masă.
  • Apoi, bade Gheorghe, zău că nu te las să pleci din casa mea cu cursa, trebuie să te iau sub aripa mea. Rişti să dea peste dumneata vreun şef cu drept la maşină, să te bage în spital. Îţi dai seama câţi ţi-ar sări în cap ori ţi-ar dori moartea ? Cum să-şi mai trimită o­dras­lele la şcoală ori amantele la cumpărături, cu maşini din astea de doi bani, fără ta­piserie de piele asortată cu culoarea maşinii, ori să meargă pe şoselele noastre cu 50 de ki­lo­metri la oră, ca ghiolbanu ?! Nu crezi că sângele lor albastru s-ar face de-a dreptul negru şi ar face explozie ? Zău că nuînţeleg de unde îţi țâșnesc ideile astea cu … iz de democraţie adevărată ?
  • Stai, domnu’ doctor, că n-am terminat. Şi dacă e bal, apoi să fie.
  • Uite, zic zău că parcă nu am curajul să te mai ascult…
  • Ba să asculţi, că acu’am adus eu oleacă de udătură…. Cum ziceam, tot necazu’ nostru vine de la afurisiţii ăştia de bani. Că zboară mai dihai ca vrăbiile din copac, şi când cauţi, visteria statului e goală. Da’ de fapt, bani sunt, da’ nu unde le e locu’. Sunt la ăi de i-or furat ori au înşelat statu’. Fără număr ! Nu ştiu cine naiba ne-a învăţat … se apucă unu’ de-o afacere, de o treabă. Bravo ! Numa’ că nu cată să vadă cum să facă mai multe cuie, pantofi sau ciorapi mai buni or mai mulţi metri de drum, că primu’ lucru care îi trece prin minte e cum să tragă în piept statu’ sau pe alţi’, adică să să îmbogăţească pe seama altora. Ce să mai vorbesc de hoţii cei nedovediţi ?! Că ăi cunoscuţi şi trecuţi prin judecăţi, fac ceva puşcărie, nu se obişnuiesc bine cu gratiile că, gata, sunt afară. Da’ de averea lor agonisită prin fur­tişag nu se atinge nimeni. Trebuie o lege nouă ? Nici poveste, legea e făcută, numa’ că nu se aplică decât la amărâtu’ care abia dacă are de pus ceva în gură. Eu nici nu i-aş băga la puşcărie pe hoţomani şi ticăloşi, că tot eu trebuie să-i hrănesc şi mă reclamă că nu le asigur condiţii. Da’ le-aş lua tot ce-au furat. La bănuţ, nici un leu mai mult. Şi nu m-aş mai scumpi cu câţiva lei pentru o pensie pe care nu ştii cum s-o mai întinzi, ca să acoperi viaţa de fiecare zi. Din câte ştiu, există instituţiispeciale care asta trebuie să facă, să aducă înapoi banii furaţi. Sigur că sunt conduse de oameni plătiţi ca domnii adevăraţi, cu maşină la scară şi şofer, numa’ că averile nemuncite rămân tot la cei care le-au furat. Să nu faci haz când vezi că mintea românului nu a rămas datoare şi i-a numit … miliardari de carton ? Da’ vezi că cartonu’ ăsta (iartă-mă de spusă, că o greşesc şi alţii mai învăţaţi) se dovedeşte un fel de beton care îi apără, să nu li se împuţineze strânsura. Murdară, murdară, da’ nu spunea nu ştiu cine că banii n-au miros ? Şi … fii pe pace, că năravu’ din fire n-are lecuire, ticăloşii nu stau şi caută alte şi alte metode să-şi sporească, pe mai departe, agoniseala.
  • Iar ai dreptate, ce să zic, nu că te-aş propune ministru, dar într-un sfat al înţe­lep­ţilor, cum exista altădată, tot te-aş numi.
  • Ei numai asta nu mi-ar trebui ; nu vezi că pă oamenii de bine nu-i ia în seamă nimeni ? Ba aş zice că cum apare unul, gata sar o sută să-i dea în cap, să-i închidă pliscu’.
  • Mai ai ceva pe ţeava puştii ?
  • D-apoi cum ? Că tot am vorbit de bani şi de fonduri. Gândul meu întârzie de multă vreme la povestea aia cu tot atâta impozit şi pentru ăl de câştigă 500 de lei şi pentru ăl cu 500 de milioane. Păi unde e dreptatea ? Credeam că oamenii s-or mai deşteptat, da’ puţine speranţe. Măsura aia a fost bine şi şmechereşteticluită de domnu’ Tăriceanu, că tot mare a rămas, numa’ ca averile lor să sporească mai lesne. De ce nu ne luăm după ţările alelalte, cu impozitu’ urcător … Mai ştii de actoru’ ăla, franţuzu’ cu nas mare, nu mai ştiu cum Dumnezeu îi zicea …
  • Depardieu ..
  • Chiar aşa. Cine era mai mare ca el acasă şi ce a ajuns ?! A plecat din Franţa la ruşi, să nu plătească impozitu’ de 75%, că i se părea prea mare, cu toate că-i rămânea berechet. Bine a făcut, că n–am mai auzit nimic de el, ca actor, să vede treaba bine că s-o îmbibat de votcă ru­seas­că şi mai multe nu. Ei bine, eu cred că guvernu’ ar trebui să să întoarcă la impozitul urcător. Ar fi mai mulţi bani la puşculiţa statului, şi cel în cauză ar contribui mai mult decât alţii la nevoile lui, că sunt atâtea. Chiar dacă nu ajunge la 75 sau 85%, da’ până la un 50-60 tot ar fi drept, mai ales pentru averile mari. Că nic una nu poate fi justificată pe cale cinstită. Şi asta fiindcă tot câştigu’ se datorează şi celor din jur. Dacă ar fi de unul singur, ăl cu câştigu n-ar face nici o lescaie. Şi-apoi, Doamne iartă-mă, guvernul ar trebui să pună stavilă unor salarii şi pensii prea din cale afară, de 30-40.000 de lei sau mai mult. Nu degeaba le-ozis cine le-ozis neruşinate ori deşănţate sau nesimţite, când sunt plătite din acelaşi buzunar. Cum naiba nu-ţi arde obrazul de ruşine că faci miliardu’ de lei în 3-4 luni de zile, când ştii perfect de bine că sunt pensionari şi salariaţi care o duc greu de tot ? Nu sunt şi ei oameni ca toţi oamenii ? Nu au aceleaşi nevoi ? Că doar nu mănâncă aur. Văz că tot să prefiră legea asta cu salarizarea de un singur fel, cum boala îi zice, treaba nu e simplă, da’ miros eu că până la urmă, tot ăi mari şi cu putere au să tragă spuza pe turta lor, şi nu omul de jos. Dumnezeu să mă ierte.
  • Dar cum ai vedea mata lucrurile ?
  • Păi io aş porni de sus, aş chiti bine socotelile, şi acolo aş pune o stavilă, hai să zic la 15.000 de lei. Peste pragu’ ăsta nu se poate trece. Doar acolo unde omul munceşte pe două locuri şi face treaba unuia care lipseşte de la un loc important, care nu poate rămâne descoperit. Ei bine, după ce aş stabili marginea de sus, apoi aş coborî jos, treaptă cu treaptă, ca să dau la toţi o plată care să le asiguretraiu’ de azi pe mâine.
  • Dă, bade Gheorghe, dacă n-ai avea anii pe care îi ai, aş zice că multe minte îţi mai trebuie … ca la copii. Dar hai să mai lăsăm pe altădată ce-a mai fi să fie …


 

La taifas

SĂ VEZI CUM AŞ FACE IO …. (III)

 

  • Bade Gheorghe, uite că treburile m-au dus prin alte părţi, daaa … nu te-am uitat cu scrisoarea aia. Om vedea mai încolo dacă o lăsăm deschisă sau o lipim. Venind spre casa dumitale, cum ţi-am promis, m-am gândit că mai ai şi altele de aşternut pe hârtie.
  • D’apoi mult m-am mai frământat zilele aistea. Şi pot zice că nu mă simt în apele mele, când văd unde am ajuns, în coada cozilor Europei.
  • Bine că ai adus vorba, cum vezi dumneata istoria asta, că ne-am dat mână cu mână să facem şi noi o Uniune ca americanii ?
  • D’apăi iată cum. Cine zice că am intrat în Europa e un neisprăvit, că doar am fost în Europa de când ne ştim, ba le-am fost altora pavăză împotriva duşmanilor şi păgânilor. Am făcut bine că ne-am adunat, că vorba ceea, unde-s mai mulţi … Numa’ că nu înseamnă că trebuie să ne pierdem obiceiurile şi toată moştenirea de am primit-o de la strămoşi, şi gata, să ne maimuţărim după alţii. Că nu-s mai breji ca noi. Să punem la mijloc toate ce se cer pentru traiul mai bun şi mai uşor, să ne apărăm de ticăloşii care râvnesc la ce nu e al lor, să putem să ne ducem unde dorim, să muncim unde vrem fără stavile şi să ne însoţim cu cine ne place. Da’ asta nu înseamnă să ne lăsăm umiliţi şi socotiţi de râsul lumii, ca servitori ai altora, aşa cum se cam întâmplă de-o bună bucată de vreme. Uite, să ştii de la mine că românu’ e mai inteligent decât ceilalţi şi e neîntrecut să găsească vorba potrivită. Povestea asta cu Europa cu mai multe viteze (nu ştiu cine a zis-o mai întâi, da’ bine a spus-o) m-a uns la suflet. Fincă dacă ştii de ce e vorba, te fereşti de ea din capul locului, îţi arăţi colţii oleacă, nu când nu mai ai nimicuţa de făcut. Numa’ că trebuie să fim mai dârzi şi să ne apărăm mai bine.

Şi dacă vorbim de mai multe viteze, nu-s chiar împăcat. Noi am avut darul ăsta, ducă-se pe pustii, al distrugerii, cum nu l-a mai avut-o nici o altă seminţie. N-am lăsat piatră peste piatră din ce am clădit cu sudoarea frunţii şi cu eforturile noastre, ale tuturor. Nu se mai există alt neam care să fi făcut ca noi. Şi nici acum, când am scăpat de ferbinţeala de după revoluţie, nu dăm nici un semn că vrem să mai facem, să mai închegăm câte ceva mai de Doamne ajută. Cum începem ceva, cum se dovedeşte că e numai spumă deşartă, cu dedesubturi şi cu şmecherie. Şi asta fiincă toate angaralele sunt pe capu’ statului, care a rămas doar vaca bună de muls. Mai mişcăm ce mai mişcăm cu sectoru’ privat, da’ el să sprijină tot pe avutu’ statului. Aici lucrurile trebuie mai bine separate. Când se mestecă una cu alta, statu’ e întotdeauna păgubit. După mine, sunt lucruri în care priv­atu’ şi stră­inu’ nu au ce căuta, în vreme ce altele trebuie lăsate numa’ pe seama lor.  

  • Da, dar vezi că în capitalism lucrurile stau altfel.
  • Domnu’ meu, scuteşte-mă de vorba asta ! La noi nu e capitalism. Nu e chiar nimic, cu formă şi rost. Sau dacă vrei să fie capitalism, e o formă bolnavă, stricată de la început şi ticăloasă, care nu ne duce decât la pierzanie. Cu racilele lui, care ne dau peste cap, mai înainte de fi gustat ceva avantaje.

După viaţa pe care am trăit-o, ştiu cum trebuie să meargă o gospodărie şi, mai presus, şi ţara, fiindcă tot de o gospodărie e vorba. Şi dacă ar fi după mine, eu aş pune stavile zdravene, că sunt domenii pe care numa’ statul se cuvine să le mâ­nu­iască şi să le folo­sească.

  • Eiiii, asta e chiar treabă grea. Doar ai auzit de investiţii străine, de parteneriat între sectorul de stat şi cel privat. Cum să le separi ?
  • Domnu’ doctor, astea de care zici, nu sunt pentru noi, ci pentru ţările bine aşezate, nu care se schimbă legile şi miniştrii de azi pe mâine. Cum vine unu’ nou, gata, pune de-o schimbare, da’ numai cum îi e lui mai bine. Vezi, cu bogăţiile cu care ne-a blagoslovit Dumnezeu, că sunt pe pământ ori dedesubt, nu ne putem juca. Sunt ale statuluişi ale oamenilor lui, şi ele nu trebuie lăsate din mână. Altfel, câştigă alţii din afară, se îmbogăţesc, tot profitu’ se duce la ei şi noi ne alegem cu te miri ce şi mai nimicuţa. De ce să vină unu’ de nu ştiu unde, să esploateze petrolu’ nostru, sarea, pădurile, gazu’, apele şi munţii şi câte şi mai câte ? Că avem de toate, da’ îi înavuţim pe alţii, care n-au ce avem noi, în vreme ce românu’ nostru nu are unde să muncească şi trebuie să plece peste hotare, să îngrijească bătrânii altora. Nu cred că mai trebuie să–ţi dau exemple. Aproape toţi rechinii mari dinafară, îşi fac interesele, ce interese ?!, mendrele  la noi. N-am nimic cu privatul, să vină, dar numai ca partener al statului. El să-şi câştige partea lui din ce nu poate acoperi statul, tehnologie sau chiar oameni.

La fel e cu justiţia, cu educaţia, cu sănătatea, ba şi cu armata. Că veni vorba de armată, am văzut centru’ militar păzit de civili ? Că, cică,  paza e, dragă Doamne, asigurată de primărie. Cum naiba să accepţi aşa ceva ? Nu e de râsu’ curcilor ?

  • Ei, bade, nu cred că ai dreptate. Hai, cu justiţia mai merge, dar cu educaţia şi sănătatea ?
  • Păi stai să ne înţelegem. Şi educaţia şi sănătatea sunt probleme de stat. Adică el trebuie să aibă ultimu’ cuvânt. Cetăţeanu’ nu are dreptu’ să spună că el nu-şi dă copilul la şcoală,că nu vrea el, ori că nu-şi vaccinează copilul, că a auzit de nu ştiu ce nenorociri ? Păi cum ? Dacă statul a hotărât că orice copil trebuie să facă atâţia ani de şcoală, sau că vaccinarea e obligatorie, aşa trebuie să fie. Fiindcă dacă copilul nevaccinat se îmbol­năveşte, îi pune în pericol şi pe ai celorlalţi. Aici, drum cu întoarcere nu mai există. Să-ţi aduc eu aminte bâlbâielile din ultimii ani cu vaccinarea aia la fetiţe pentru cancer ? Mai multe generaţii au ratat o poveste sigură sută la sută. Cine răspunde pentru asta ? Ce să mai zic de pustia asta de pojar care a răpus o mulţime de copilaşi şi încă nu s-a terminat ?
  • Uite că ai ajuns la sănătate, ce zici ’mneata de ea ? Daaa’‚ spune-o pe direct.
  • Mi-e că te-oi supăra.
  • Nu, nici vorbă.
  • Ei atunci, ascultă la mine vorbă de om bătrân : să te ferească Dumnezeu să fii bolnav, la noi. Că uşor şi simplu n-o să-ţi fie. Maiacu’ câţiva ani, un preşedinte de re­pu­blică din America Centrală, de-i ziceam subdezvoltată, s-a îmbolnăvit şi doctorii l-au sfătuit să meargă să să opereze la Paris ori Berlin, nu şi la americani, că să certase cu ei mai acum un an. Şeful acela le-a zis : „Nu ! Rămân aici să mă operaţi voi ! Şi dacă nu vă pri­ce­peţi, vinovatul principal sunt eu, că nu v-am creat condiţii, să ajungeţi ca îi de la Paris ori Berlin !”. Cum să nu-ţi scoţi pălăria în faţa lui ? La noi, oamenii cu dare de mână, po­litici­enii noştri se caută prin străinătăţi şi pentru o hernie sau eczemă. Şi cu ocazia asta, mai iau şi nevestele să prăduiască niscai parale prin magazine. Ce se petrece acasă cu ceiklalkţi bolnavi nu-i interesează, prostimea să moară. Nu e bine.
  • Cum vezi mata că doctorii pleacă pe capete în alte ţări, după ce statul nostru s-a chinuit cu ei şi i-a făcut ?
  • Ei, da, pleacă şi au dreptate. Un doctor nu se formează de azi pe mâine şi ajunge târziu să trăiască după urma eforturilor lui. Numai că dacă nu sunt plătiţi cum se cuvine, cum să rămână acasă ? Să trăiască tot pe buzunaru’ părinţilor ? Că altă alegere nu au. Ia uite cât e plătit un procuror şi un judecător, şi vezi cât primeşte un doctor. Ba magistratul mai are spor de praf, spor de arhivă, de suprasolicitare, asistenţă medicală şi medicamente gratuite, concedii plătite pentru toatâ familia, ca să nu mai zic că iese la pensie cu 85% din leafă. Are medicu’ ceva din toate astea ? Nu ! Şi atunci, dacă primeşte ceva ca recunoştinţă din partea bolnavului, repede strigăm cu folosele necuvenite, şpaga şi altele. Eu, ce să zic, l-aş pedepsi foarte tare, pe doctoru’ care să face negustor : „îmi dai atâta, te tratez ! Nu, du-te la altul !”. Da’ alfel nu le-aş zice nimic, ba aş găsi o formă de înregistrare şi impozitare a banilor dăruiţi de bolnavi.
  • Ei … nu s-au găsit, nici la alţii, soluţii. Cel mai bine ar fi să fie plătiţi cum se cuvine şi să nu aibă nevoie să primească suplimente. Dar … ce zici dumneata de povestea asta cu amestecătura din medicină : ba la stat, ba la privat. E drept ca acelaşi doctor să lucreze şi la un sector şi la altu’ ?
  • Fără doar şi poate. Îţi mai spusei, sănătatea trebuie să fie problemă de stat. Statu’ să vegheze ca lucrurile să meargă bine şi mai ales să preîntâmpine îmbolnăvirile. Da’ bolile trebuie tratate şi într-o parte şi în alta. Fiindcă apare concurenţa între ele şi din asta bo­l­navii au de câştigat. Numai că aici apare năcazu’ cel mare şi românul tocmai pă ăsta pune preţ, ca să-şi sporească câştigul. Dacă nu le separi cum se cuvine, statul iese în întotdeauna în pierdere, privatu’ niciodată. Adică mă duc la doctoru’ de la stat şi el îmi zice : „păi stai să vezi că aici, la spital, nu am nu ştiu ce aparat. Vino la mine la cabinet să te văz cu aparatu’ ăla”. Nu te întrebi de ce la stat nu există aparatul respectiv ? Că nu a avut spitalu’ bani să-l cumpere ori că nu a avut interes doctoru’ să-l procure ? Şi dacă mergem şi mai departe, doctoru’ vede bolnavu’ la privat, îltaxează ca acolo, dar duce bolnavul în spital,îl operează sau îi face tratamentul pe seama statului. Or, face operaţia bolnavului în spitalul privat, dar dacă face o complicaţie, gata fuge cu el la stat, fără să acopere nimic din cheltuielile statului. Păi nu aşa neică ! Nu merge. Şi mai vorbim de deontologie !

Mie mi-ar fi ruşine de somitatea aia mare, mare de tot, pe bune, nu pe vorbe, scrie prin jurnale, ba chiar care n-a ţipat cât îl ţin bojocii să ceară reparaţia nu ştiu cărui aparat a­bandonat de 8 sau 10 ani, tocmai ca bolnavii să curgă spre cabinetul privat, ţinut cu fe­ciorul pe din două, unde aparatul respectiv merge strună. Cam ruşinos !

Nu, nu, aici trebuie căutate şi descoperite micile tertipuri sau, mai pe de-a dreptul, găinăriile, nedemne de nişte profesionişti adevăraţi. Lucrurile trebuie limpezite. Şi nu e greu. Mărunţişuri din astea cu efecte mari sunt cu duiumul. Şi nu că lucrurile n-ar fi cunoscute. Dar ne facem că nu le vedem. Din păcate, cei care suferă sunt bolnavii.

Medicina privată are locul ei şi trebuie încurajată, dar ea să trăiască prin ea, nu pe seama statului.Ştiu un apropiat care are un fecior în Canada, unde nu există medicină privată, şi care susţinea că până şi-a văzut copilul săltat la 6-8 ani, s-a chinuit, nu glumă. Aştepta ore întregi, cu băiatul cu 40 de grade temperatură sau cu convulsii, până cobora medicul de la etaj. Doamne păzeşte să se arată supărat, că tot el o păţea.

Medicina privată şi cea publică împreună aratănivelul medical al unei ţări. Nu se poate accepta o medicină privată de vârf, în vreme ce aia publicăe la pământ. Bolnavul este singurul în măsură să aleagă. Nu zic că nu trebuie să existe diferenţe între ele. Dar ele se regăsesc în condiţiile de confort, nu în calitatea actului medical.

  • Bade Gheorghe, să-şi dea Dumnezeu sănătate, judeci sănătos. Hai să ne oprim şi să mai cumpănim la scrisoarea aia, de-i dăm drumul ori ba …

 

Virgil Răzeşu

Piatra Neamţ

 

Lansare carte Denisa Udroiu


de Antoaneta Rădoi -de la Vrancea

25 april 2017; ora 18,00. Institutul Cultural Român este gătit de Sărbătoare. Astă seară îşi vor lansa creaţiile doi scriitori. Una dintre cei doi este dna Denisa Udroiu, jurnalist. Volumul pe care-l va lansa se numeşte: „Măştile vii”, publicat la Ed Detectiv literar. Hmm, cum sună asta…”detectiv literar!!” Oare chiar să fie redactorii acestei edituri nişte..DETECTIVI LIERARI autentici?? Voi vedea!! 1) după ce voi/vom citi cartea Denisei Udroiu. 2) după ce voi veţi citi şi cartea pe care eu însămi intenţionez să o public fff curând la această Editură!!! E pe ţeavă…După ce voi publica eu la Detectiv literar îmi voi da seama dacă ei m-au DETECTAT pe mine ori eu pe dumnealor!! dar…să revenim la..Denisa Udroiu.

Cartea nu am citit-o, iar despre Denisa Udroiu nu ştiam nimic până aseară. Mă sunase dl Firiţă Carp şi-mi spusese de Eveniment, dar…am mai spus-o şi o repet, sunt un monument de superficialitate, atunci când nu mă interesează ceva, şi acum…nu mă interesa, habar n-aveam cine-i Denisa Udroiu, deci..de ce trebuia să-mi încarc memoria??, aşadar am zis: o lansare ca atâtea altele şi basta, mă duc… targetul meu era

CELĂLALT autor, dl Vasile Ghica, şi asta pentru că dumnealui îmi stârnise interesul după ce citisem: „Spovedanie în oglindă”. Aveam două criterii de evaluare, unu, şi eu am publicat o carte cu subtitlu „spovedanie”, numai că a mea era „spovedania unui învins”, doi, dl Vasile Ghica este din Priponeşti, o comună la o azvârlitură de băţ de locul meu natal, aşa că..se impunea să-l cunosc, să-l intervievez şi..m-am dus. M-am dus, bine zis, m-am dus cu un scop, însă Dumnezeu, în mărinimia Lui, mi-a dat să ÎMPUŞC cu arma din dotare -microfonul-, doi iepuri, şi primul nu a fost aşa cum îmi pusesem în minte, Dl Vasile Ghica, ci…Denisa Udroiu, pe care n-o cunoşteam…

M-a văzut montând camera de filmat, şi vine la mine, ca un adevărat corespondent de Presă, ca un jurnalist de profesie, mă abordează nonşalant:

-Sunt…Denisa Udroiu.

Ei, şi,cine oi mai fi şi tu!! îmi venea să-i zic, moşmondind la aranjatul armamentului din dotare. Eram plină de năduf, încurcasem ora  Eventului, plecasem cu 3 ceasuri mai devreme si cînd am aflat m-am crizat maxim, fiindcă aveam o treaba f importantă de făcut, iar acum urma să pierd 3 ceasuri (o eternitate pt mine!!) de-a-nboulea aşteptând să înceapă Eventu’, şi ca să fie cireaşa pe tort, m-am şi ratacit un pic încurcând străzile ale luuungi, interminabile din cartierul cu ştaif de pe lângă palatul latifundiarului de Pipera (pe care, de altfel îl apreciez pentru

nişte lucruri bune pe care le face!!) GiBi, palat care se află la 2 paşi de Guvern. Nu i-am zis însă. M-a acoperit cu-n zâmbet laaarg, prietenos, întinzându-mi o mânuţă delicată ca o petală de trandafir.

-Aaa, daaa…Aha..stai niţel! M-am luminat! Aşadar aceasta era doamna al cărui nume, nu că îl uitasem, dar nici nu mă canonisem să-l ţin minte…

Denisa Udroiu, minionă, zglobie, plină de viaţă, zâmbitoare şi…binevoitoare, îmi relatează pe scurt câte ceva şi am purces la drum…împreună preţ de..7 minute.

Vă invit s-o urmăriţi!

Despre „Măştile vii”….

vă voi relata după ce voi citi! Mulţumesc Denisa Udroiu pt carte şi pentru interviu!

„Bunica Maria”, darul lui Dumnezeu pentru mine…


Cred că aveam vreo 16, poate 17 ani de când ultimul meu bunic, o bunică de la ţară, mama mamei mele, a plecat la Domnul. Atunci, imediat, m-a binecuvântat Dumnezeu cu o altă „bunică”, o femeie minunată, mămăiţa Elena (aici în Bucureşti), care m-a iubit nespus şi de la care am învăţat multe LUCRURI. După o vreme a plecat şi ea la Domnul! Dumnezeu să le aşeze pe bunicuţele mele în Raiul Ceresc! Nu e zi lăsată de la Dumnezeu să nu le pomenesc, deşi de bunica mea de la ţară nu-mi mai amintesc mare lucru, decât aceea că toţi nepoţii ei, mulţi (avusese 12 copii, deci nepoţi cu duiumul!!), stăteam toată ziulica pe capul ei şi masa nu se ridica niciodată, că un nepot intra şi altul ieşea, iar noi, plozi neisprăviţi ne mai luam şi la harţă dacă cumva ni se părea că ea părtineşte pe vreunul dintre noi mai mult…Pe mine şi pe fraţii mei, patru în total (eu fată, ceilalţi 3 băieţi, dar eu făceam cît de 3X3!!), nu prea ne lăsa tata la bunica, fiindcă zicea că n-avem ce căuta acolo că, biata de ea, bunică-mea, şi-aşa era stresată de ceilalţi Njde verişori şi verişoare proveniţi de la cei doişpe copii ai bunicii mele după mamă, şi nu voia s-o mai necăjim şi noi cu prezenţa şi cu năzbâtiile nostre, destul îi făceam mamei peri albi înainte de vreme. Dar noi n-ascultam, ci cât era tata plecat la servici petrecem cea mai mare parte din timm la bunica făcându-i viaţa mai…distractivă!!! Nouă aşa ni se părea, că fără noi viaţa bunicii noastre e anostă…deci o ţineam tot într-un antren toată ziulica, fără să mai dăm pe la casele nostre. Acolo mâncam, acolo dormeam ziua, acolo ne spălam, acolo făceam tot felul de…drăcovenii şi nu ne păsa când bunica înnebunită de obrăzniciile noastre ne mai sudălmea DUIOS şi ne mai altoia cu reteveiul. Doar că seara pe la 8 trebuia să fim cu luare-aminte la huruitul motorului autobuzului care-l aducea pe tata de la servici şi care urca dealul satului gemând şi zgomotind şi-atunci spărgeam gaşca  şi-o tuleam spre casă, s-ajungem înaintea tatei, ca să nu dăm de belea. S-au dus anii aceia super-faini… S-au dus şi bunicii… Dar (totdeauna există un DAR!!) Dumnezeu m-a binecuvântat de curând cu o nouă…BUNICĂ, o..super-BUNICĂ. Un om MI-NU-NAT! Arar aşa oameni!! Eu nu mă ataşez de oricine, dar pe BUNICA Maria am plăcut-o de la prima vedere. Ea mă plăcuse pe mine cu mult înainte de a mă fi văzut…după ce una dintre cărţile mele, prin nu ştiu ce minune, ajunsese în mâinile ei şi mi-a dat de ştire că vrea să mă cunoastcă în..viu!!

Am petrecut prima jumătate din prima zi de Paşte cu ea. A fost atât de fericită că m-am dus de Paşte încât nu mai ştia cu ce să mă mai răsfeţe. Apoi am pus-o să cânte, deşi o cam durea gâtul şi o cam dureau TOATE ŞELEA… Am înregistrat-o deşi-mi zisese: „da’, nu-i aşa că nu mă filmezi??” „Nu, Bunica; nu!!!” Hihi… M-am simţit ca în sânul lui Avraam cu ea şi nu ştiu când au trecut vreo 3 ceasuri de sporovăială…

O iubesc pe această BUNICĂ, în dorul bunicilor mei, şi ştiu că şi ea îşi revarsă dragostea şi alintul ei asupra mea, poate, în dorul nepoţilor şi/sau a copiilor ei…

Sărutmâna Bunica Maria! Dumnezeu să vă ţină sănătoasă Întru Mulţi Ani!

Cine se teme de-Arsenie Boca?, de Nicolae Nicoara-Horia


Luni, 17 Aprilie 2017
din Săptămâna Luminată
„Vezi că eu mor şi nu va trece mult timp
şi în România va fi vărsare de sânge”.
Arsenie Boca
(Vața de Sus, 29 Septembrie 1910-Sinaia, 28 Noiembrie 1989)

arsenie boca

Cine se teme de-Arsenie Boca,
Cine vrea să-l despartă de Dumnezeu?
E sfânt? Nu e sfânt? Ce mută îndoială
Apasă pe sufletul neamului meu!

Ce semne mai vreți? Ce minuni nefăcute?
Aici, pretutindeni, sunt destule dovezi,
Sfântul acesta cu mult mai-nainte
Și-a scris moartea s-o citești și să crezi!

Dumnezeu a pus în el o Lumină
Și nimeni n-o va lua înapoi,
Sfântul Ardealului de la Vața de Sus
A fost și rămâne viu printre noi!

El nu cerșește îndurare, nici milă,
Canonizat dacă este, ori nu,
La Prislop, unde curge izvorul cel viu
Însetat de oriunde, vino și tu

Și atinge cu sufletul crucea fierbinte
Să te cuprindă fiorul cel sfânt,
Cine se teme de-Arsenie Boca,
De Sfântul acesta fără mormânt?

Nicolae Nicoară-Horia

Hristos a Înviat


indexPoem de Alexandru Vlahuţă 

Si-au tremurat stapanii lumii/ La glasul blandului profet /Si-un dusman au vazut in fiu/ Dulgherului din Nazareth!/ El n-a venit sa razvrateasca/ Nu vrea pieirea nimanui;                                                                                                                                                          Descult, pe jos, colinda lumea/Si multi hulesc in urma lui. /Si multi cu pietre il alunga/ Si rad de el ca de-un smintit:/ Iisus zambste tuturora- /Atotputernic si smerit! /El orbilor le da lumina,/ Si mutilor le da cuvant, /Pe cei infirmi ii intareste,/ Pe morti ii scoala din mormant/Si tuturor de o potriva./ Imparte darul lui ceresc- /Si celor care cred intr-insul, /Si celor ce-l batjocoresc. /Urasca-l cei fara de lege…/ Cei pasa lui de ura lor?/ El a venit s-aduca pacea /Si infratirea tuturor./Din toata lumea asupritii/ In jurul lui s-au gramadit /Si-n vijeliile de patimi/ La glasul lui au amutit: \”Fiti blanzi cu cei ce va insulta,/ Iertati pe cei ce va lovesc,/ Iubiti pe cei ce-n contra voastra/ Cu vrajmasie se pornesc\”… Cat bine, cata fericire,/ Si cata dragoste-ai adus! /Si oamenii drept rasplatire /Pe cruce-ntre talhari Te-au pus. /Au ras si te-au scuipat in fata /Din spini cununa ti-au facut,/

Si in desarta lor trufie/Stapani desupra-Ţi s-au crezut…/Aduceti piatra cea mai mare/ Mormantul sa-i acoperiti /Chemati sutasii cei mai ageri,/ Si straji de noapte randuiti… /S-au veselit necredinciosii/C-au pus luminii stavilar,/ Dar ea s-a intarit in focul/Durerilor de la Calvar,/Si valurile-i neoprite/Peste pamant se impanzesc/ Ducand dreptate si iubire /Si pace-n neamul omenesc. /Voi toti, ce-ati plans in intuneric/ Si nimeni nu v-a mangaiat, /Din lunga voastra-nghenunchere/ Sculati… Christos a Inviat!

Dedicaţie….


 cu dedicaţie…

..uneia care mă necinsteste cu vorbele ei veninoase, dar care-a uitat c-a mâncat ani buni pâine din pâinea mea…ba ce zic pâine că au fost cozonaci şi prăjituri! Ba încă şi mai mult am făcut, am ridicat-o la rang de cinste numind-o...PRIETENĂ! 27 de ani…

 

Am fost braţul/de care te-ai proptit/când nu te-ai putut prinde/de stele sau…/de alţii…

Ţi-am potolit setea/cu o cană cu apă,/ba încă  Izvorul meu/l-am dat ţie/întreg/şi te-am numit pe tine/stăpână peste/Izvorul meu!

Şi PÂINE din pâinea mea/ţi-am dat/ba încă şi cozonaci/ ţi-am dat spre mâncare/atunci când tu/n-aveai o pâine pe masă!

Te-am dus să te Împărtăşeşti/din Potir/cu Hristos,/şi te-am purtat/în rugăciunile mele/zi de zi!

Ba încă şi noaptea/te puneam înaintea/Domnului meu!

ACUM ai prins puteri,/mă-mproşti cu venin/şi mă dai/OFRANDĂ  ZEILOR tăi/perfizi!

ACUM, gura ta vicleană/spintecă văzduhul cu ocări,/dar vai!!

Amar ţie, de se va mânia Domnul meu/pe tine!

Opreşte-ţi,/limba ta vicleană,/nu mai grăiască limba ta/vicleşug/

Oreşte-te/până nu închide,/Domnul,/cu ocările Sale/gura ta!

Amin.

Psalm


     de Antoaneta Rădoi –de la Vrancea

images

Mi-am aşternut, Doamne, drumul

în drumul tălpilor Tale,

şi m-am rugat să binecuvântezi

să găsesc o uşă deschisă!

Te-am rugat, Doamne,

să-mi trimiţi Îngerul

să-mi fie călăuză

spre…Infinit!

M-am rugat, Doamne,

şi-am crezut,

sperând,

să mă scoţi din Golgota!

Întinde, Doamne, un braţ

sau spune

un CUVÂNT,

UNUL doar,

şi fi-va

în de-ajuns! Amin.