“Naşterea” unei Cărţi…


Vin de la Tipografie. S-au făcut ultimele retuşuri la cartea mea: “Prigonitorilor mei din sinod, cu dragoste!!!…”, care are un subtitlu celebru, şi anume: “Spovedania unui învins”, şi care, a plecat, în sfîrşit, la Biblioteca Naţională pentru ISBN!!

Am scris Textul cărţii relativ repede, cuvintele venind năvală. Doar că deştele, năstruşnice, se duceau care încotro pe tastaura calculatorului, şi în loc de “care”, îmi apărea “acre”, în loc de “la” îmi apărea “al” şi cîte alte “scheme”, care mai de care mai năstruşnică, încîlcindu-se parcă dinadins ca să nu fac o treabă bună. CINEVA voia, parcă, să mă determine să renunţ, s-arunc la coş Manuscrisul….

Astă noapte am corectat pînă la  ora 2. Mai aveam 10 pagini de revizuit, însă ochii mei refuzau să mai vadă citeţ. Tot ce mai vedeam era o ploaie măruntă de vară de..litere, ce mi se tot cerneau prin faţa ochilor! M-am dat bătută şi m-am întins în pat, cu gîndul că o să şi pot dormi şi că, poate dimineaţă, mai odihnită o să pot relua de acolo de unde am rămas. Aş!!! M-am trezit fix la ora 9,00. La 10,30 trebuia să fiu la Tipografie, ca să facem acolo ultimele retuşuri, pe viu. Doar că eu abia mă tîram. O durere de coloană mă înţepenise şi nu reuşeam să mă dau jos din pat! Plus că mă cuprinsese şi o mîhnire de nedescris! Ce să fie oare? Nu că aş fi avut motive să fiu prea veselă în ultimii 20 de ani, dar…totuşi! Azi urma să “se nască” unul dintre copilaşii mei! Aşadar, ar trebui să fie o zi cu bucurie!…

Cu un oarecare efort, am reuşit să mă dau jos din pat! Ufff, toate alea mă dor! Mi-am adus aminte de tatăl meu care vreme de mulţi ani s-a tot văitat de picioare, de coloană, de ceva acolo, habar n-am de ce anume, dar el, se văita tot timpul dimineaţa cînd era vorba să se dea jos din pat! Noi, copiii lui, şi mama, ne distram copios, îl luam în zeflemea, şi nu-l credeam neam! El nu prea gusta glumiţele noastre, şi adesea era morocănos. M-or fi ajus “blagoslovelile” lui, îmi suflă gîndul. Dar, stai cuminte gîndule! Pe tata, nu-l pot acuza de “blagosloveli” pentru simplul fapt că el nu “blagoslovea” niciodată! Însă…mai este un TATĂ  în Cer care ne-a văzut hlizeala şi zeflemeaua şi..na, că acu’ mi-o cam iau!!! Iartă-mă tată! Acum ştiu că, bietul de tine, chiar aveai acele dureri de picioare, de şale, şi de cîte altele, fiindcă tu, tatăl meu drag, munceai, erai rupt de muncă, fiindcă tu alergai kilometri zilnic pentru ca să ne poţi asigura nouă piinea cea de toate zilele, iară mie, cele mai frumoase rochiţele şi cei mai frumoşi patofiori de lac, care făceau din răsfăţata ta fetiţă, cel mai de invidiat copil din sat! Mulţumescu-ţi, tatăl meu! Şi ţie, iubita mea mamă, care mă îmbrăcai ca pe o prinţesă…Scumpii mei părinţi! Niciodată nu v-am spus cît de mult v-am iubit! Mereu m-am luat cu altceva! Acum, nu vă mai pot spune! Dar Îl rog pe Domnul Dumnezeul nostru să vă aşeze de-a dreapta SA, în RAIUL cel veşnic! Bunii mei!… Şi Domnul o va face, căci voi, L-aţi slujit cu credincioşie, iar pe noi, copiii voştri, ne-aţi crescut şi educat cum aţi ştiut şi putut voi mai bine!

Ce să faci mai întîi cînd te-ai trezit tîrziu, cînd ai o oră anume stabilită pentru o întîlnire undeva şi cînd vertebrala îţi joacă feste? Apoi nu mai ai vreme să te speli pe ochi, să te închini, să mai înghiţi vreo gură de cafea, ce mai…cînd nici măcar gălbenuşul nu ţi l-ai înghiţit calumea, cum se spune….

Nu-ţi rămîne decît să-ţi arunci ceva pe tine, ce-o fi acolo -că tot nu te-alege nimeni; numa’ să-ţi ascuzi cumva sub ceva, claia de păr nepieptănat, că arăţi ca zăluda!!!…şi sperii trecătorii-, să-ţi iei gentuţa cu Manuscrisul şi trăgînd uşa după tine, să te scurgi pe scări, închinîndu-te şi strigînd la Dumnezeu să-ţi ajute să nu calci strîmb pe trepte, apoi să-ţi aducă rapid un tramvai, un troleibus, ceva acolo, ce-o fi, ca să ajungi cît de cît, mai aproape de ora stabilită, ca să nu-ţi treacă rîndul şi să nu faci impresie proastă…

Cum-necum am ajuns!

Ăştia de la Tipografie nişte oameni super! Eu sînt agitată, ei nu! Calmi, relaxaţi…Fiecare ştie ce are de făcut în dreptul lui şi atmosfera foarte relaxantă! Neavînd încotro, mă relaxez şi eu!!…

Începem corectura! Fătucuţa asta, Violeta parcă o cheamă, o femeie şi jumătate! O dulceaţă de nuci verzi, aş putea zice! Pită, dom’le! Pita lui Dumnezeu! Calmă, caută fiecare rînd, fiecare cuvînt scris greşit (de mine!!!) şi îl corectează, după dictarea mea! Mie îmi vine să mă dau cu capul de monitor! Cum, puii mei!, s-au strecurat atîtea greşeli, cînd eu am re-recitit de Njde ori textul ăsta??? În fine…

Terminăm treaba! Oare?? Eu nu am curajul să mai recitesc …încă o dată textul! Rămînă, aşadar, aşa cum a căzut!!!

Desigur că mi-aş fi dorit să fie perfect, dar…cum nu mai vreau să-i prelungesc agonia, nou-născutului, să-l lăsăm, dară, să vină pe lume…

Iată-l: faţă/spate

Prigonitorii - 19 noiembrie

CURVA de Ponta


15,15. 17 nov 2014. Conferinţă de Presă.

Pontacul vrea să ne spună ceva sau, poate, vrea să-şi spună ceva lui însuşi, daor că…nu-şi găseşte cuvintele…El, cel atît de vorbăreţ şi de iscusit în cuvinte la CONFRUNTAREA dintre el şi Iohănnică, înainte de Turul 2!

Începe lamentabil, discursul, anunţîndu-ne, aproape cu lacrimi în ochi, aproape înghiţindu-şi cuvintele şi nodurile din gît, că…l-a felicitat el pe Iohannis, pentru izbîndă! Aş!!! Îndoim-aş şi n-am cui!!!

Auzi, ce “tărie de caracter” la Pontacu’  ăsta: “să avem decenţa să ne ţinem gura, să tăcem..cel puţin pentru o vreme!!!”, căci “poporul are întotdeauna dreptate!!!” Mai fariseic de-atît, nici că se putea!! Amin, zic!

Iohănnacul şi Pontacul


Pontacul şi Iohănnacul! Priviţi-i!!! Şi..aprofundaţi! Apoi..mai vorbim!

Pittbull-ul a fost învins! Cu brio! Asta după ce a muşcat cu lăcomie, halcă după halcă ( în confruntare) din stîrvul împuţit (un pleonasm ce dă bine! sîc!), al lui Iohannis! Ce mi-i unu, ce mi-i altu! Tot un drac!

Nu mă bucur, nu mă întristez! Ci, pur şi simplu sînt într-o lehamite de…fără cuvinte!!!

Dea Domnul bine! Dar, ia priviţi! Ce mai feţe!!! Pontacul mă lasă rece, oarecum, dar Iohănacul mă..îngrijorează!!! Îmi dă, chiar, fiori pe şira spinării!!!…

ponta

iohannis-02

Preşedintele meu drag!!!…


16 noiembrie 2014! Alegeri pentru preşedinţia României! Turul 2. Aveam de ales între un neamţ şi un, probabil, evreu (în niciun caz român!; nu ştiu, zic -a se reţine că nu am nimic antisemit în mine! Pace lumii! Toţi sîntem copii şi fii ai lui Dumnezeu! Voiam doar să precizez că poporul român nu a avut de unde alege şi pune-n fruntea sa, ca să-l conducă -precum făcuse Moise odinioară cu poporul său- , prin PUSTIA care s-a abătut asupra noastră, nu a avut de unde-şi alege un fiu de dac!). 

Eu nu ştiu ce să fac acum după acest scrutin. Nu ştiu dacă să mă bucur sau să mă întristez că am un preşedinte neamţ, în Dacia mea dragă. Dar ştiu sigur că aş fi fost extrem de tristă astăzi, dacă ieşea Pontacul!!…

Îmi pare rău că poporul român nu a avut oportunitatea de a-şi alege ca şi conducător, care să-l ghideze, să-l conducă prin PUSTIA în care ne-am afundat ( de fapt, din PUSTIA în care ne-au afundat conducătorii), şi din care nu vedem nicicum..de 25 de ani…luminiţa de la capătul tunelului!! Regret că nu am avut de unde alege un …pui de dac! Dar poporul român a ales, cred că, de data asta cu creierul, nu un derbedeu care a ştiut doar să dea din coate -şi mai abitir din GURĂ-, ca să ajungă sus, sus, iar acum voia să urce şi mai sus! Dar, nu i-a ţinut! Sper să se fi făcut aceasta spre slava lui Dumnezeu! Poate că Dumnezeu a decis să binecuvînteze cumva poporul acesta credincios LUI! Nu ştiu! …

…Mi-e greu să discern acum lucrurile! Poporul avea de ales dintre două rele! Aşa că mi-e greu să înţeleg ce anume or fi pus în balanţă cetăţenii! Tot ce ştiu estea ceea că DA, i-am văzut venind la vot, cu mic, cu mare! Şi cred -căci am văzut cu ochii mei (ca una care am participat ca membru într-o Comisie electorală şi care am numărat voturi, la ora 21,00, la înghidere)-, că poporul şi-a decis soarta. Bună-rea, vor vedea ei un piculeţ mai tîrziu, ce fel de “eroi au fost!!” ( în zisa lui Iohannis).. Să nădăjduim -chiar şi cu deznădăjduită nădejde- că va fi bine! Deşi binele poporului român l-au furat unii (băieţii dăştepţi!!!, jmecherii)  şi l-au depozitat bine -da bini di tăt!!- în conturile lor de prin Băncile elveţiene şi de pe aiurea!!!, iar noi, poporul, cetăţenii de rînd, vom duce mai departe greul, şi vom suferi de frig, de foamne şi de..FRICI!!! Noi vom fi, pe mai departe, goi, flămînzi şi..deznădăjduiţi!!!, pentru încă multă vreme…pînă cînd Dumnezeu va decide să-i ruşineze pe aceşti farisei făţarnici, care dau din gură ca să ne ameţească de cap şi să-i tot votăm iar şi iar pentru cîte o porţie de fasole cu cărnaţi ( nu e cazul meu, eu nu m-am intersectat niciodată cu vreo farfurie, nici cu vreo găleată elactorală şi nici cu altceva…Nu m-a interesat!), ori după principiul: “vin ai noştri pleac-ai noştri”, căci HOŢII, pentru-o semnătură, ne lasă PRAFU-n BĂTĂTURĂ!!!; HOŢII “jură toţi că-s patrioţi, şi tu, ROMÂNE, mori de foame, iar ei adună..milioane!!”…”ei toţi se lăfăie în bani, în vile…/ mari guzgani/ la ei merge totul cu spor, deci…ce le-ar păsa de popor??” “Străinii sapă, taie, strică totul/iar după ei..numai POTOPUL!/ fabrici şi combinate..rase/şi din toate ei trag foloase!; drama? Totul în nămol/ Pe locul lor mai vezi doar MALL!!!” (versuri achiziţionate de mine dintr-o urnă de vot!!; scrise cu năduf de un..poet anonim…)

Treaba este că, parcă voi auzi iar şi iar, lamentări despre…”moştenirea” pe care am dobîndit-o, de la înaintaşii noştri guvernanţi, politicieni, etc… Aşa că, personal, mi s-a acrit, şi niciun Pontac, niciun Iohănnac, nu mă mai poate determina să cred în el! Dar tu, popor român, în întregul tău, eşti mai mult decît sînt eu singură -poate singura care nu mai am niciun CREZ!!- şi ai decis cine să-ţi fie mai-marele, cine să te conducă! Îţi doresc, aşadar: Drum drept şi…Lumină, scumpul meu popor român!

Iar tu, România mea dragă, dea Domnul Dumnezeul nostru să fii iubită de EL şi să te apere de tot răul! Domnul Dumnezeu să binecuvînteze poporul român cu iubirea Sa, acum şi în veci!

Vai, frumoasa noastră ţară


Vai, frumoasa noastră ţară, rele zile-a mai ajuns!

Căci ghearele-a toţi spurcaţii, pieptu-i fără milă-au smuls

Şi-n bucăţi şi-mpart, infamii, şi pe faţă şi-n ascuns!

Tot ce strînseră străbunii, cu-a lor muncă si sudoare.

Toţi stricaţii de prin lume, o şleahtă de derbedei

Mulţi nemernici fără suflet şi fără de căpătîi,

Te-au deposedat de-avere şi te ţin pe sub călcîi,

Ţărişoara mea iubită, n-ai avea parte de ei!

Un gînd pios monahului Leon!


Dăunăzi am aflat că unul dintre preoţii-călugări, pe care eu l-am cunoscut, a fost chemat la Domnul.

L-am cunoscut pe BĂTRÎNUL LEON, prin 2002, într-o veche Biserică din Bucureşti. Slujea alături de un preot care era cu vreo 25 de ani mai tînăr. El făcea însă cam toată “treaba” pea-colo. Venea lumea buluc la el, ba să le citească o rugăciune unora, ba să-i spovedească pe alţii.

BĂTRÎNUL avea ceva probleme cu ochii, în sensul că…nu vedea. Sau..mă rog, mai zărea el cîte ceva, aşa…ca prin ceaţă, şi purta nişte ochelari cu lentile din acelea ca de fund de borcan…

La vreun an şi ceva de cînd îl descoperisem am început să-l car cu maşina la Biserică şi înapoi acasă. Petreceam mult timp cu BĂTRÎNUL, şi supărarea mea mare era aceea că, el nu era deloc vorbăreţ! Trăgeai vorbele de la părintele Leon cu cleştele. Io turuiam de numa-numa, şi-l mitraliam cu zeci de întrebări, doar-doar oi scoate ceva de la el. Dar nu se lăsa! Arar îl mai prindeam în “mînă” -cum se zice-, şi-i mai smulgeam eu cîte-o înţeleaptă. Dar cînd o primeam nu prea ştiam ce să fac cu ea, deşi intuiţia îmi vorbea.

Aşa a fost şi în ziua în care, BÎTRÎNUL a “bolborosit” el ca pentru sine, “CEVA”  în loc de binecuvîntare! Iar eu am plecat bombănind: Uite şi la MOŞU’ aista, ce mai “largheţe de inimă!!!” O dată îi cer şi io o binecuvîntare şi ia de vezi, Antoaneto ce-ţi serveşte MOŞU’! După ce-l car de-un an şi stau după “parimantilili” lui şi după toate “cucoanili” lui să le spovedească, să le facă rugăciuni -pe la ora 13,30 cînd ajung ele la Biserică după ce s-au ospătat bine-ha!!!, venind şi ele, taman cînd eu deja încercam să-l îmbarc în “şalupă” şi să-l transport acasă (că era şi el bătrîn şi bolnăvior, şi era obosit după Liturghie)-, timp în care aş fi putut, bine-mersi, să fac altceva, să mă plimb prin parc, să fac sport, să mă duc la Teatru sau la Operă, ori să mă dau cu capu’ de pereţi acasă…Cine m-o fi pus pe mine să-i cer MOŞULUI binecuvîntare? Ce mi-o fi venit?, mă tot întrebam cu ciudă, coborînd în fugă scările.

Îl adusesem de la Biserică, într-o sîmbătă, pe 4 mai 2004, şi-l dusesem în casă, după care plecasem în fugă, căci îmi programasem de dimineaţă să ajung undeva la o anumită oră, iar ora aia trecuse demult! Personal, nu-mi place să fac pe cineva să aştepte, aşa cum, de altfel, nu-mi place să aştept pe cineva, punctualitatea fiind pentru mine un puct forte al personalităţii cuiva! După cîteva trepte coborîte îmi aduc aminte că-mi zisese Johan:

-Fată, să ceri binecuvîntare de la Moşu, ca să mergem la Ploieşti la Avva Nicodim! “Ai auzit?

- Îhî!!! Scîrţ, acu’! Fără “binecuvîntare!” nu merge!, îi zic ăluia ( pe care oricum nu-l aveam la inimă, şi nu aveam niciun chef să-l car la niciun “Avva NICODIM” -cît o fi el de Avvă!!!- nici să-l simt prin preajmă pe neisprăvitul de Johan…de m-ar fi recomandat şi la Dumnezeu…)

- Fată, tu să ceri binecuvîntare cum ţi-am zis!, repetă căpcăunul, căruia tare îi mai plăcea să facă pe liderul, şi ca toată lumea să facă DOAR ce spune el…

- Bine, mă, bine! O să văd io dacă cer sau nu! Acum, du-te şi lasă-mă! Nu mă mai omorî cu “evlavia” ta!…că-s sătulă de-alde astea… ş-apoi, să văd cănd “mă eliberez” de “sarcini!!”…că parcă văd că acuşica mai intră pe uşa Bisericii vreo cucoană întîrziată (şi la propriu!!!)…care să-l mai ţină la “taclale” pe Bătrîn…

Pleacă căpcăunul, după ce mai perorează ceva ce nu mai ţin minte…

Termină şi Bătrînul Leon de spovedit, îl iau de-o “aripioară” cu gingăşie şi îl duc la maşină. Apoi, o tai spre casă cu viteza luminii, făcînd slalom printre maşini şi flappsîndu-i pe participanţii lenevoşi…

Îl duc în chilia lui şi-l abandonez acolo, după ce-i mai ciupesc o dată obrajii îmbujoraţi şi fini ca o catifea de mare preţ, sărutîndu-i reverenda pe umărul drept…

Cobor cîteva trepte şi-mi vin în minte ca o morişcă, vorbele neisprăvitului de Johan: “auzi fată, tu să ceri binecuvîntare de la Moşu!”…Oh..My God!!! Johan!!! De intrai în gura ăstuia nici toate slujbele Patriarhale nu te maii scoteau basma curată!!!

Ştiind că-i cobe şi pagubă şi spurcat la limbă, nesiprăvitul, mă întorc la Moş Leon. Bat în uşă, strig, el..nimic!

- Părinteeeee!!! Da deschideţi o dată uşa asta!! ( că-i dau un picior acuma de-o zbor din ţîţîni, îmi venea să-i strig, căci mă grăbeam rău de tot! Dar nu i-am zis, din respect pentru bunătatea şi bătrîneţea lui)

Ce-o fi făcînd, mă frate, omu aista???, mă întrebam. De ce nu-mi deschide! Doar ştiu că îi înăuntru! Io cu mîna mea “l-am depus!”, acum juma de minut!!!…

La un moment dat îl auzeam în spatele uşii “certîndu-se”  absent cu “cineva”. Cu cine vorbeşte mă frate, Bătrînu’? Că doar n-o fi luat-o razna? Îl lăsasem întreg la minte şi la trup! Îl adusesem acasă în stare funcţională….

Mă înfurii şi mai rău din cauza timpului care se scurgea şi de faptul că, acum îl şi auzeam în spatele uşii bolborosind ceva, iar cu mine făcea pe surdul! Dau cîţiva pumni zdraveni în uşă şi-i strig din nou:

- Părinte, da deschideţi o dată uşa asta, că doar n-aţi murit!!! Cu cine vă conversaţi acolo? Hai lăsaţi glumele şi ieşiţi că de nu vă sparg uşa!

Iese…

-Da..şi bre, şi?!!! Şi s-o-ntîmplat? Di şi te-i întors? Şe-i păţît?

- Di şi???!!! (De nebună!, îmi venea să-i zic. Fiindcă n-am avut ce face, să mă iau după gura lu’ neisprăvitu’ ăla de Johan, care ţi-e ucenic!!! N-ar mai fi fost!!! Dar..n-am zis..) Şe-am păţît??? Daţi-mi o binecuvîntare că plecăm pînă la Ploieşti la Avva Nicodim.

- Da cu şini ti duşi mă rog?

-Păi cu şini şî mă duc?, îi zic imitîndu-i neaoşa. Cu Johan, cu nevastă-sa cu X cu Y, cu Zet şi cu cine-o mai fi adunat pe la el neisprrăvitul ălă, pe-acasă, că doar ştiţi cum adună el toţi aurolacii şi mi-i bagă mie în maşină să-i car pe la “doctori”, spre tămăduire!!!…Că, oricum, nu-i pasă ce capacitate maximă de transport persoane are autohtona mea! Cît despre poliţiştii de la Rutieră habar n-are el!!!…

- Da şi bre!!! Şi sî cauţî tu cu-aşia??? Di şi sî ti duşi???…

-Păi mă duc să-i duc pînă la Ploieşti  Avva Nic..

- Da şi sî cauţî tu cu-aşia???, mă tot asasina BĂTRÎNUL cu întrebarea, în loc să dea binecuvîntarea cerută şi să pot pleca. Singura pe care i-o cerusem vreodată de cînd îl ştiam ….

De pe uşa de-alături iese o măicuţă care mai avea grijă de el, şi-i zice:

- Da şi bre părinti, di şi nu-i dai fetii o binicuvîntari ca sî pleşi? Di şi ţîi fata pi loc cînd ştii cîtî treabî ari?

- Da şi, bre maicî, nu-i dau io voie sî pleşi? Sî pleşi dacî vre! N-are dicît! Io am întrebat-o doar, şi sî cauti e cu-aşia?

Şi zicînd, se-ntoarce pe călcîie şi pleacă, dispărînd după uşă şi închizînd-o cu cheia!!! ..

Am plecat iar alergînd şi sărind treptele cîte două, în fugă, bombănindu-l pe Moş pentru purtarea lui, neînţeleasă pentru mine…

Ajung la maşină, dau cheie şi..hîc…hîc…Maşina porneşte cu greu, după care pînă acasă m-a ţinut tot într-un huruit şi de-abia am ajuns…căci nu se mai înfingea la drum, puteai să-i dai “blană” acceleraţia pînă nu mai puteai…

Am urcat în casă, am mîncat în fugă ceva, mi-am schimbat rapid, între două îmbucături, hainele şi am dat să plec. Un gînd însă m-a oprit. Îmi zăngănea în minte cînd citatele “maestrului Johan”, cînd refuzul Bătrînului care se zgîrcise în a-mi da o amărîtă de binecuvîntare!!!…Am decis să nu mai plec şi tocmai răsturnasen geanta să caut telefonul cu gînd să sun să anunţ că “ceva neprevăzut” mă obligă să nu mai plec. Dar în secunda doi, primesc telefon de la unul dintre cei pe care trebuia să-i car la Ploieşti, şi-mi zice că ei mă aşteaptă undeva la Gara de Est, în strada, cu copii cu tot.

N-am avut puterea să mai spun că nu aş mai vrea să mai merg fiindcă am o problemă la maşină. Am zis doar, aşa..evaziv, că..n-aş prea mai vrea să merg că…La care omul a spus că deja copilaşii chirăie, că e f cald afară şi că s-au plictisit de cînd mă aşteaptă şi că…etc…

Am plecat…

Mare greşeală….

Am rămas undeva in zona Ciolpani…Mi s-a calat ( fără niciun motiv întemeiat ) motorul la maşină.

Maşina mea era nou-nouţă, făcusem RAR-ul cu doar 3 săptămîni în urmă, eu cu mîna mea îi pusesem ulei. Plus că la intrarea in Otopeni, mă abătusem din drum pe la mecanic şi-i spusesem despre “problemă”, obligîndu-l pe nea Aurică să facă şi două ture cu maşina, şi mă asigurase că nu-s probleme şi că să trec săptămîna viitoare să-i las maşina ca să-i verifice un rulment de la roată…

La doar 10 minute după vizita la mecanic, am  rămas în şosea la Ciolpani, pînă la ora 22.30 cînd a venit cineva să-mi remorcheze maşina. I-am lăsat-o, apoi, nolens-volens, mecanicului, care, cînd m-a văzut cu maşina tractată a rămas ca la dentist…Eu îi spusesem, şi insistasem mult, că am o “problemă”, dar care era “problema” nu ştiusem să-i spun…

Am ajuns acasă spre ora 24,00. M-am băgat în pat. Şi..”în pat” am rămas pînă cam în aceeaşi perioadă a anului 2005!!!

Paralizasem!!!

Preţ de un an încheiat, cît am fost paralizată ( Slavă Domnului! că S-a îndurat de mine şi m-a ridicat la verticală. Şi asta, cînd NIMENI nu mai credea că se va-ntîmpla!!! -Doar MOŞU’ Leon, care, atunci cînd mă mai suna din cînd în cînd să vadă ce mai fac, şi de nu mă mai duc să-l car la Biserică şi-napoi, îmi mai “scăpa”  în treacăt: ai sî ti faşi bini! Cî Dumnezău pi şini iubeşti îl mai şî şeartî!!!…- Amar mie!!! ) şi mai apoi, încă unul, cît a durat convalescenţa mea, mi s-a tot rotit ca o morişcă-n cap: “da di şi ti duşi tu cu-aşia? da şi sî cauţî tu cu-aşia?”…

Mai tîrziu însă am descoperit şi “de ce”….Doar că..pentru mine era deja..prea tîrziu!

Moşu’ Leon ştia şi..ştiuse…

Şi, parol că-mi şi spusese ( în felul lui)…dar..cine să audă….

Rămîi cu Domnul bunule al lui Dumnezeu, părinte Leon! Domnul să te acopere cu bunătatea şi iubirea Lui, aşa cum şi sfinţia ta, ne-ai acoperit pe noi, neisprăviţii!!! Unimg004

PS: În anul următor, 2005, cînd am ajuns, în sfîrşit, la Avva Nicodim Bujor( în convalescenţă fiind, şi mergînd pasul piticului!!!; nu mă ridicasem încă la verticală, al o verticală perfectă, să merg şi io ca omul BIPED, ci putin adus de spate, asa incit aratam cam ca o seceră), sfinţia sa îmi zice:

- Ooo, de cînd te-aştept! De cînd te-aştept!!!..

- Ştiu, părinte! De anul trecut, tot cam de pe vremea asta…

PR Nicodim BujorAvva Nicodim Bujor! Dumnezeu să vă odihnească între Sfinţii Lui, bunii mei!

“Dă mai departe! Ştiu că tu ai prieteni mulţi”.


Primesc un mail. Două fraze scurte cam ca pumnii dintr-o partidă de box cu sportivi number one: “Dă mai departe! Ştiu că tu ai prieteni mulţi!”

Mailul avea un ataşament. Nu l-am deschis, nu l-am citit! Ci..l-am dat mai departe. Doar că cele două fraze scurte -cu text aproape onomatopeic (apropos: mă ucid “dialogurile” onomatopeice)- ale celui care-mi trimisese mailul m-a lovit, pur şi simplu ca un bumerang, despicîndu-mi inima-n două. Dat fiind faptul că cel care-mi trimisese mailul era un cunoscut al meu ( deci nu o persoană străină ), nu m-am putut abţine să nu-i dau un replay. Iată-l: Prietenii mei? Vorba lui Vadim Tudor, care spusese odată un citat care mi-a plăcut maxim: “Nişte duşmani deghizaţi!” Cu amendamentul că, “prietenii mei” sînt muuulţi, poartă veşminte preoţeşti şi au mitre puse peste ceea ce ei spun că ar fi…cap! Şi culmea se numesc..creştini! Cei mai ceimai dintre creştini! Ortodocşi adică! Şi-mi poartă o dragoste!!!….

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 364 other followers